Spații culturale nr. 73 (8)

Mihaela MALEA STROE

America – dus-întors

Era în 1980, an în care absolveam, la Cluj, Facultatea de filologie și, ca prin minune, primisem viza română pentru o vizită de cinci săptămâni în Canada. În paranteză fie spus, am „ajutat” puțin minunea, în complicitate cu secretara facultății. Multă vreme n-am avut curaj să spun cum am procedat, ca să nu-i fac necazuri doamnei secretare. Pe scurt, tata, un meseriaș strașnic de priceput, lucra la Uzina „Tractorul” care exporta (chiar exporta masiv pe-atunci!) tractoare, inclusiv în vest, unde asigura și echipe de service. Așa ajunsese tata la Saskatoon și, pentru că șederea depășise un an, a avut dreptul să-și cheme în vizită familia. Mama deja plecase, eu, fiind în an terminal, am așteptat să închei anul. Dreptul legal al tatălui meu de a mă invita în Canada se lovea însă de altă lege, care nu permitea studenților din an terminal și proaspeților absolvenți ieșirea din țară. Cererea mea către rector se întorsese cu rezoluție negativă la două zile după ce încheiasem anul. După o noapte de nesomn, am rupt foaia cu pricina, m-am dus la secretariat, am povestit secretarei ce șansă de plecare am și cum se împiedică șansa de refuzul (conform legii, nu-i vorbă) rectorului. Am rugat-o să-mi dea o adeverință simplă, antedatată, că sunt studentă în anul IV (chiar fusesem până în urmă cu două-trei zile!). A acceptat zâmbind „complicitatea”, mi-a dat adeverința pe care am adăugat-o la dosar pentru serviciul pașapoarte, sperând ca cei de acolo să nu știe că „anul IV” înseamnă, la filologie, an terminal. Se pare că n-au știut și micul tertip a funcționat. Am primit viza.
Scăpasem de interdicții, ieșeam în lume, și nu oriunde, ci în occidentul devenit în imaginația noastră de prizonieri ai regimului totalitar spațiul raiului terestru. Eram uimită, curioasă și fericită. Apropiații mă întrebau în șoaptă „te mai întorci?”, iar eu răspundeam, tot în șoaptă, „nu știu, întâi să văd cum e acolo!” În august am pornit în zbor, fără alte bagaje decât o sacoșă de mână, spre „tărâmul făgăduinței”.
O escală la Amsterdam mi-a prilejuit prima întâlnire cu occidentul, e drept că numai în aeroport. Curățenie, scări și benzi rulante, lumini, culori vii, magazine luxoase, o construcție elegantă care făcea ca bietul nostru Aeroport Internațional Otopeni să pară o autogară cenușie, de provincie. Altminteri, nimic șocant. Eram încă în Europa.
Avea să urmeze prima întâlnire cu New York-ul, vreo două ore petrecute în așteptarea cursei spre Canada, în aeroportul „J.F.K.”
Despre primele ore petrecute pe tărâm american n-ar fi multe de spus. Poate doar că, deîndată ce am coborât din avion, am avut sentimentul straniu că pătrund, prin pânza unui ecran panoramic, într-un film ce devine parte a vieții mele, într-o lume supradimensionată, șocantă pentru un european. M-am mirat că oamenii care populau această lume nu erau de mărime direct proporțională cu aceea a clădirilor trufașe construite de ei. N-am fost copleșită de emoții admirative ci, mai degrabă, apăsată de nepotrivirea dintre ce visasem și ce aflam dincolo de ocean. Aterizarea pe „J.F.K.” a fost, la propriu și la figurat, o coborâre din nori… cu picioarele pe pământ.
Întâlnirea cu primul cetățean american a fost nu atât plăcută cât dilematică. Vameșul pus să verifice bagajele călătorilor (în cazul meu – bagajul de mână), făcuse figură de ofițer auster și meticulos, aproape ostil, dar (paradox??!!) trecusem pe sub nasul lui ca prin brânză, având în bagaj o interzisă sticlă cu țuică de (a)casă și câteva caise, tot interzise, pe care o mătușă (sora mamei) din București mi le înghesuise în sacoșă la plecare („că sunt proaspete, azi le-am cules din grădină, le mănânci pe drum”.) Nu le mâncasem. Și nici nu le trecusem în declarația vamală. Îmi pregătisem o scuză străvezie („I don’t understand English”) dacă aș fi fost luată la întrebări. Dar n-a fost cazul. Nu mi-e limpede nici acum dacă vameșul a fost superficial și neatent sub masca unei austere meticulozități sau îngăduitor și a încălcat voit, sub masca ostilității, niște restricții semiabsurde.
Singura bucurie, în primele ore de popas american, a fost că, în aeroport, mi-am reîntâlnit, după ani și ani, o profesoară din gimnaziu. Ne-am recunoscut, eleva și dăscălița, ne-am îmbrățișat și am exclamat la unison „ce mică-i lumea!!!”. Era (deja) bucuria întâlnirii printre străini cu cineva de-acasă. Fie și o întâlnire fulgurantă, în sala de așteptare…
Cam atât a fost la dus. La întoarcere avea să fie ceva mai mult și ca timp, și ca experiență.
A doilea popas – Montreal. Am ajuns seara, târziu, urmând să iau a doua zi avionul spre Winnipeg, apoi, de acolo, alt avion spre Saskatoon. N-am avut timp să vizitez, dar am avut timp să constat relațiile „amicale” dintre canadienii franco și anglo-foni. La vamă, la două intrări, călătorii împovărați de bagaje, din avionul cu care sosisem de la N.Y., formaseră cozi lungi. Pesemne aș fi avut de așteptat câteva ore. Am observat că mai era o intrare, unde doi vameși stăteau la taclale. M-am îndreptat spre ei. Unul mi-a aruncat o privire încruntată și-a mormăit „Please, keep the line!”, indicându-mi ferm locul la coadă. Am zâmbit, m-am eschivat: „Excusez moi, je ne parle pas…!” A fost ca un miraculos „Sesam, deschide-te!” Imediat au devenit de o amabilitate cuceritoare, m-au întrebat dacă sunt din Franța, nu le-a venit să creadă, până nu le-am arătat pașaportul, că sunt româncă. S-au mirat de franceza mea „impecabilă” (pe-atunci așa era, între timp am cam uitat-o) și iarăși nu le-a venit să creadă că am studiat franceza în România, nu în Franța. Erau dispuși să stăm la povești, dar le-am spus că mă grăbesc. Trebuia, după ce primeam viza de ședere, să mă întâlnesc cu un coleg de-al tatălui meu, care promisese să mă conducă la hotelul unde aveam rezervare, iar dimineața să mă ia de acolo și să mă conducă la aeroport. Nu știam cum arată, nu stabiliserăm nicio convenție ca să ne recunoaștem, îi uitasem numele… Unul dintre vameși m-a condus la biroul de imigrări, pentru viză. Acolo, funcționara, care scria ceva într-un registru, mi-a aruncat o privire-sloi peste rama ochelarilor și i-a spus colegului ei să aștept până termină de scris. A fost de-ajuns precizarea însoțitorului meu – „domnișoara vorbește franțuzește” – că doamna, brusc înseninată, a lăsat ce făcea și s-a ocupat de mine. Când i-am spus că am nevoie de viză doar până pe 15 septembrie, s-a oferit, chiar a insistat, să-mi acorde viză pe șase luni! Cum am refuzat politicos, mi-a dat o carte de vizită, s-o contactez dacă mă răzgândesc. Apoi m-a ajutat să-l reperez pe colegul tatălui meu, anunțând la microfon: „Persoana care o așteaptă pe domnișoara Malea din România este rugată să se prezinte la biroul de informații!” Reversul l-am întâlnit în zona de limbă engleză. Am încercat de câteva ori, la magazin, să explic ceva în franceză. Mi-am dat seama repede că… mai bine nu! Interlocutorul se mohora și-i pierea amabilitatea.
Hotelul (o clădire foarte înaltă) elegant, curat, dar nu ieșit din comun.
Zborul spre Winnipeg – banal comparativ cu traversarea oceanului. Lângă mine au stat o grecoaică și fiul ei adolescent. Am conversat în engleză (puțin mai greu pentru mine), dar ne-am înțeles. Marea amărăciune a mamei: fiul nu mai vrea să învețe nici să vorbească limba maternă. Mai târziu, într-o vizită la comunitatea românească din Regina, aveam să întâlnesc aceeași amărăciune: tinerii nu mai știu și nu mai vor să vorbească limba română. George și Kae B., liderii comunității, proprietarii unui restaurant de specific românesc, mi-au propus să rămân acolo și să predau limba română tinerei generații. Poate că, fiind tânără, ca ei, o să-i conving să învețe limba de acasă. La localul lor, Bokoria Place („locul bucuriei”, ziceau ei), am fost primiți regește într-o seară, în aplauzele și urările de bun-venit ale gazdelor și consumatorilor, bucuroși că au oaspeți din Țara Veche, de care le e atât de dor. Dor, de le dădeau lacrimile. Era tentant să rămân, totuși experiențe și povești mărunte, aparent nesemnificative, m-au făcut să refuz, în final, oferta.
Printre altele, a fost povestea unui român octogenar din Regina. Locuia de peste cincizeci de ani într-un duplex, la un capăt de stradă, cu un vecin canadian. L-am întrebat cum se înțeleg. A zis hâtru: „Bine! Treizeci și șapte de ani l-am salutat și mi-a răspuns mereu la salut. Acum cincisprezece ani, într-o dimineață, am vrut să văd dacă mă salută el întâi, că e mai tânăr cu doi ani. De atunci… nu mai vorbim.”
Căutasem, după ce am ajuns la Saskatoon, un apartament în care să pot locui cu părinții în cele cinci săptămâni. Am intrat în mai multe agenții imobiliare. Engleza mea șovăielnică mă trăda repede ca „venetică”. Am remarcat cum privirile, inițial deloc prietenoase ale agenților, deveneau calde și zâmbitoare după ce le explicam că sunt în trecere prin țara lor și am nevoie doar temporar de o locuință. Chestiuni de nuanță, pe care poate altcineva nici nu le-ar fi băgat în seamă, dar care pe mine m-au făcut să mă simt străină și nedorită dacă ar fi fost să rămân definitiv pe-acolo.
Bineînțeles că m-au uimit magazinele mari și cu bogăție de marfă cum nu văzusem vreodată în lagărul socialist. Prima impresie – excelentă! M-am repezit la sectorul fructe: piersici, struguri, mere, căpșuni, pere… toate mari, arătoase și frumoase, o ispită irezistibilă. Dezamăgirea a fost când le-am gustat. Fade, fără pic de savoare. Singurele cu adevărat gustoase – bananele, ananasul și… nectarinele (de care auzeam pentru prima dată!). Erau apoi sortimente de înghețată foarte bune, dar prăjiturile, dincolo de coloritul seducător și formele ingenioase, doar… păcăleli dulci-leșioase.
Întâmplare la „Army & Navy” – un mare magazin cu prețuri mici. Reduceri. Lume destul de multă, dornică să profite. O pană de curent a pus pe tușă casele de marcat. În câteva minute s-au făcut cozi lungi. Inițial nu mi-am dat seama de ce. Apoi am priceput. Casierelor le venea tare greu să calculeze fără… ajutorul tehnologiei. Abia răzbeau să facă adunări simple, pe hârtie. M-am gândit imediat la vânzătoarele noastre care, neavând la vremea aceea „mijloace tehnice”, calculau – în minte! – cu o viteză de invidiat și te obligau și pe tine, cumpărătorul, la exercițiul aritmetic rapid, dacă doreai să ții pasul cu ele și să verifici suma de plată.
Altminteri, șederea în Canada a fost plăcută și cu folos. Am vizitat zone minunate (Parcul Național Banff, ghețarul Athabaska, cu crevase turcoaz, Prince Albert, o rezervație de buffalo, un muzeu al dinozaurilor, un parc amerindian etc.), am fost la pescuit știucă, am și prins una mărișoară, dar i-am dat drumul… Am asistat, cu echipa de la service, la o demonstrație de performanțe cu tractoare și alte mașini agricole importate din România. Publicul canadian a fost extaziat. Am dat examen și mi-am luat permisul de conducere pe un Ford Gallaxy albastru, am făcut primele drumuri la volan. Era cât pe ce să-mi pierd permisul abia dobândit, pentru că am mers liniștită mai bine de o sută de kilometri cu 80 la oră neștiind că indicatorul de la bord e… în mile! Noroc că m-a atenționat tata înainte de-a da peste vreun radar. Mi-am îmbogățit engleza…
Lângă Banff Springs Hotel – o întâlnire tulburătoare, într-un magazin de suveniruri. Eram cu ai mei și cu un coleg de-al tatălui meu și, desigur, vorbeam românește. Am observat un băiețel (ulterior am aflat că avea opt ani) care ne tot dădea târcoale. „Ce-o fi cu el?” ne-am întrebat cu voce tare. „Nu vă supărați”, ne-a abordat mititelul, „vorbiți românește?” I-am aflat povestea: mama româncă, tatăl italian, stabiliți de doi ani și ceva în Canada. În casă vorbea italiană, la școală – engleză, românește doar din când în când, la telefon, cu bunica din București. Era într-o clasă cu copii amerindieni, vietnamezi și canadieni, dar spunea, mâhnit, că nu are prieteni canadieni, doar de ceilalți s-a apropiat. Tânjea să vină în țară, îi era dor de bunici, de foștii prieteni, de limba română. Începea s-o uite, de aceea ne întrebase, nesigur, dacă vorbim românește. Se afla într-o tabără de pian și ieșise… în pauză. Însingurat. Nu s-a dezlipit de noi aproape o oră; râdea cu toată fețișoara și-i străluceau ochii de bucurie că, pe neașteptate, a întâlnit niște români.
Dintre toți canadienii cu care am discutat, trei auziseră de România, ba știau și că are capitala – doi – la Sofia, unul – la Budapesta, iar români de care aveau habar erau Ceaușescu, Nadia (Comăneci) și Ilie (Năstase). Scriitori, pictori, sculptori, muzicieni români? Ioc!
Cinci săptămâni au trecut mai repede decât m-am așteptat. În preziua plecării i-am sunat pe soții B. din Regina, să-mi iau rămas bun. Mi-au spus că oferta lor rămâne valabilă, mai am timp să mă răzgândesc înainte de a părăsi Canada și chiar de la New York m-aș putea întoarce, înainte de a mă urca în avion.
În 11 septembrie am pornit spre casă.
Am ajuns, tot pe „J.F.K.”, cu o cursă canadiană pe la 7 p.m. Legătura spre București – abia a doua zi, la 6 p.m. Așadar… aproape o zi de petrecut în N.Y., cu vreo 40 de $ în buzunar, pe lângă banii de cazare.
M-am instalat la un hotel din vecinătatea aeroportului, i-am uitat numele. Parcă „Tudor”? În cameră – aer cald, umed, greu respirabil. Am dat drumul aparatului de aer condiționat. Alt necaz: aparatul, probabil defect, hodorogea ca un motor de tractor. Cum să dormi? Nu mi-a trecut prin gând să reclam la recepție, nu aveam exercițiul revendicărilor.
Am ațipit abia spre zori când, între două rele, am pus pace cu aerul umed și am oprit „vocea” progresului tehnic. M-am trezit prea târziu ca să mai prind micul dejun inclus în prețul cazării. Amănunt neglijabil, întrucât mă aflam la N.Y., vremea era frumoasă, ispita de a vizita o parte din marele oraș – irezistibilă, iar ocazia – unică. Știam că, în câteva ore, nu puteam descoperi duhul Americii, dar metropola respira acolo, atât de aproape! Cum să pierd șansa asta?
Am coborât la recepție să predau cheia și să cer sfaturi turistice. Recepționera, extrem de amabilă, ai fi zis prietenoasă, m-a întrebat dacă mă aflam pentru prima dată la N.Y. și, cum am confirmat, a încropit o schiță a posibilului meu traseu: stații de autobuz, de metrou, străzi, câteva obiective… Schița a fost asezonată călduros cu alte „ingrediente”: să nu-mi țin poșeta atârnată liber pe umăr, s-o țin în bandulieră, sub braț, să evit gangurile, să nu mă angajez în discuții inutile sau, la nevoie, să am mare grijă cu cine intru în vorbă, să încerc să par „de-a casei”, să cumpăr o hartă a N.Y., dar să o consult cât mai discret etc., etc., etc. Ascultând-o, începuse să mi se clatine hotărârea de a vizita orașul, condiția mea privilegiată de turist aducând subit cu aceea a potențialei victime. Totuși, am dat-o pe glumă și, în engleza mea modestă, i-am spus recepționerei: „well, if I have to die today in N.Y., so be it!” Ea a râs, eu am râs, am depășit momentul de ezitare și am pornit all alone în mica aventură.
Un taxi special, cu tarif (parcă 3 $) standard și traseu fix m-a dus până la prima stație de metrou. Mă așteptam ca taximetristul să-mi spună o vorbă-două despre ceea ce merita văzut din mers de-a stânga și de-a dreapta șoselei, dar omul, cu multă amabilitate, a repetat la indigo avertismentele recepționerei: poșeta, gangurile, intrarea în vorbă, harta…, grija de a nu se vedea că sunt străină, sau, Doamne ferește!, dezorientată.
Aha, mi-am zis: nu-i vorba de prietenie spontană „transoceanică”. Oamenii aceia erau amabili, politicoși, zâmbitori în virtutea meseriei, a statutului de „funcționar” și, tot așa, din rutină, îi îngrijorase soarta mea. Grija lor venea dintr-o obligație de serviciu de care se achitau conștiincios, în vorbe învățate pe de rost. Nu știu ce sperasem, ce iluzii îmi mai făcusem după experiența canadiană, dar mă cuprinsese o ușoară dezamăgire.
Am ieșit repede din starea aceea. Urma prima mea călătorie cu metroul. Am coborât destul de nonșalant în stația indicată pe schița recepționerei, am identificat linia și m-am așezat la coadă la un ghișeu de unde se cumpărau – nu mai rețin exact – bilete sau fise de călătorie. Când am ajuns la rând – ghinion! Vânzătoarea, o afroamericancă simpatică, dar tare grăbită, mi-a returnat bancnota și… Dumnezeule! Ce debit verbal! Nu înțelegeam ce îmi tot cere, ba vorbind, ba gesticulând. Clar: eram în impas. M-am dat la o parte, simulând că aș căuta ceva în geantă și, pe furiș, am studiat coada, să văd cui aș putea cere ajutor fără să încalc recomandarea de a avea mare grijă cu cine intru în vorbă. Un domn cărunt și mititel mi-a inspirat încredere și, când a ajuns la ghișeu, l-am rugat să-mi spună ce voia vânzătoarea de la mine. Ha, ha! Voia „mărunt”, nu avea să-mi dea rest la bancnotă! Și, americanul acela (evreu originar din Budapesta, aveam să aflu) cunoștea unsprezece limbi, printre care – norocul meu! – și franceza. În plus, urma să coboare la stația unde trebuia să cobor și eu, iar de acolo o parte din traseul meu coincidea cu drumul lui la banca unde lucra. Amabil, politicos și zâmbitor, mi-a venit în ajutor și… nu din obligație de serviciu. Conversația în franceză a fost relaxantă. Domnul „bancher” mi-a arătat, din mers, cam ce ar merita să văd în peregrinarea mea prin city (Fifth Avenue, desigur), apoi am intrat într-o librărie de unde a cumpărat și mi-a dăruit o hartă a N.Y. La un moment dat am văzut o coadă enormă – peste 250 de persoane! Cozi, în țara mea, da, erau la ordinea zilei (la ulei, la zahăr, la făină, la carne, la pâine…). Dar în plin centru new-yorkez?! Domnul cel mărunțel m-a lămurit: era coada la o expoziție de pictură: o retrospectivă Picasso, un eveniment rar. Deh, cozi și cozi!!! Mi-am amintit că de retrospectiva asta Picasso auzisem la radio Europa Liberă. Nu peste mult, m-am despărțit de ghidul meu ad-hoc. Am rătăcit de una singură pe străzi. Cu geanta atârnând liber pe umăr, dar evitând gangurile și conversațiile inutile, consultând discret, când și când, harta și ceasul, să nu pierd avionul de București.
Privit de jos în sus, spre vârfurile zgârie-norilor, N.Y.-ul mi se arăta rece, arogant, apăsător și… nepăsător. Privit de sus în jos, spre pulsul străzii, mi se arăta murdar, foarte murdar, pestriț, gălăgios, aglomerat și mult prea grăbit.
Mi se făcuse foame. Un prânz adevărat nu-mi permiteam. Am dat o avere, 3-4 $, pe două inele de cocă prăjită în ulei ce aduceau cu papanașii gustoși de acasă. Dar… bleah! Pe cât arătau de bine în rumeneala lor, pe atât erau de necomestibile! După două tentative din care nu m-am ales decât cu un oribil gust de amoniac, am aruncat achiziția la primul coș de gunoi. Mi-am cumpărat, mai apoi, patru nectarine uriașe, dulci și mustoase (californiene), care mi-au ținut și de foame și de sete până la masa din cursa de întoarcere.
M-am retras din zarva metropolei, am aprins o lumânare, am tăcut în rugăciune și m-am recules în Catedrala St. Patrick. A fost clipita de tihnă în ziua aceea. M-am simțit bine, ca acasă, un acasă în conotațiile lui sacre, de dincolo de vremelniciile lumești.
În drumul-retur spre hotel au mai fost două întâlniri de luat în seamă.
Una – în stația de metrou, când m-am interesat unde să cobor ca să iau autobuzul spre hotel. Selectând dintre cei de pe peron o persoană de încredere, m-am adresat unei doamne cu alură intelectuală. Mi-a răspuns cu o bunăvoință mai presus de conveniențe, am călătorit o parte din drum împreună, ne-am împrietenit și, câțiva ani buni după aceea, am corespondat. Era de origine poloneză. M-a și invitat la nunta fiicei ei, în Anglia. I-am răspuns că îmi pare tare rău, dar nu pot merge, că e greu să ieși din țară. Nu știu de ce s-a așternut apoi tăcerea.
A doua întâlnire a fost pe stradă. Ieșisem din subteran și căutam stația de autobuz. Pe trotuar – mai nimeni. O doamnă, trecută bine de a doua tinerețe, venea din sens opus. Am apreciat că e de încredere și, pe când să ne intersectăm, am zâmbit, am dat să întreb unde e stația, dar n-am apucat să spun decât „excuse me, can you tell me…” că doamna a intrat vizibil în panică, și-a strâns (din reflex?!) poșeta sub braț, și, fără cuvânt, a grăbit tare pasul, privind cu jumătate de chip întors peste umăr (să vadă dacă nu cumva o urmăresc?!). În timp ce se îndepărta, am rămas locului, cugetând ca ardeleanu’, la scena abia petrecută. Figură fioroasă – nu aveam. Îi zâmbisem firesc, neprefăcut. Mă adresasem pașnic, politicos. Lumina zilei stăpânea strada. Nu mulți, dar mai erau trecători prin zonă, nu era pustiu. Și, totuși, biata femeie a întruchipat instantaneu groaza și a luat-o urgent la sănătoasa. În ce fel de lume trăia?! Era, lumea ei, mai bună decât a mea? Oricum, era o lume mai sălbatică decât cea din Canada. Au reverberat în gândul meu sfaturile, avertismentele standard ale recepționerei, ale taximetristului și n-am mai fost foarte sigură că America e paradisul visat.
Am găsit ușor stația, urmând indicațiile unei vânzătoare dintr-un magazin alimentar. Și n-am pierdut avionul întoarcerii la răul de acasă. Altul decât răul din străini, poate mai rău, dar mai… familiar, mai previzibil, un rău știut și, de aceea, parcă mai ușor de „păcălit”, de ocolit, de sabotat. Între două pâini rele, am considerat atunci că e preferabilă pâinea rea din țara mea. N-am avut „inimă” să rămân pe-acolo. Oricât mi-a fost de greu după aceea aici, n-am regretat niciodată că m-am întors acasă.

Leons BRIEDIS

OGLINZILE ZILELOR

Oglinzi adânci sunt zilele-mi ce trec –
pure şi transparente, neclintite;
şi-n ritmurile inimii – ştiute
şi-atâta de străine – le petrec.
Ci înainte faţa să-mi rănesc
de cioburile luminilor tăioase,
gust cu nesaţ fiece clipă aleasă
precum un fraged măr, nepământesc.

Pe drumul meu – cosaşi şi libelule
vâslesc spre ţărmul unde azi sunt plin
de nesfârşire ca de-un aspru chin;
şi o tristeţe-adâncă, fără nume
mă-ncoronează. E un început
al unei noi iubiri, când am pierdut
o dragoste care nicicând n-apune.

***

Desculţă şi-n odăjdii albe
noaptea pe drum a trecut ,
închinându-se caselor dalbe
ca pelerinul necunoscut .

Prinşi de-a somnului mreajă
nu ştim lumina liniştii de-acasă .
Doar luna peste codri veghează
şi pâinea rotundă pe masă.

Mihai MERTICARU

SONETUL MĂREȚIEI UNEI CLIPE

Cu tâmpla-nsorită vii înspre mine,
Prin grădini celeste pline de-amintiri,
Prin gânduri plutind pe valuri de iubiri,
Să mă viscolești cu gesturi caline,

Din extaze, să-nfăptuiești noi zidiri
Unui timp bolnav ce pare că vine.
Cuvântul nerostit se soarbe în sine,
Imagini astrale se-nchid în priviri.

Speranței, cale mai dreaptă-i deschide,
Iubita mea, lumină din lumină,
Pune hotare uitării perfide,

Fulgerul zădărniciei, desfide!
Măreția clipei, ofrandă divină,
Blagoslovește-o, să fie deplină!

SONETUL UNUI MIRACOL

O punte peste-ale uitării ape
Nu poate fi decât o orhidee
Primită-n dar, cu drag, de la o fee
Și ținută, de inimă, aproape.

O pace, poate gestul să încheie,
Securea războiului, să îngroape,
Vie pildă, istoriei mioape,
Războinicilor, fermecată cheie.

În galaxie de serenitate,
S-ar schimba planeta noastră bolnavă,
În paradis de grădini suspendate,

Într-o frăție și-o umanitate
Îmbarcate într-o singură navă
Aureolată cu cin și slavă.

SONETUL PARADOXURILOR

Ne-ndepărtăm, ca să fim mai aproape,
Ne înstrăinăm, ca să ne-ndrăgostim,
Ne dăm uitării, ca să ne amintim,
Trăim fericiți în vremuri satrape.

Ne tot amăgim că mereu o să fim
Și ne schilodim prin cele hârtoape,
Într-o mie, suta nu mai încape,
Aruncăm averi pentru un succes infim.

Înaintăm printr-un ocean de zgură,
Planeta-ntreagă, cu ură, se-ncinge,
Nu mai știm cine, prezentul, ni-l fură,

Dinspre strămoși, vine mustrare dură.
Din văzduh, o lacrimă se prelinge,
Luminosul viitor încet se stinge.

SONETUL DESTINULUI

Se frânge clipa la un capăt de drum,
Se sfarmă piatra, se sparge urciorul,
Se-ntunecă dintr-odată decorul,
Se schimbă toate într-o dâră de fum.

Apare, să-și joace rolul, actorul,
Dar șuvoiu-ntâmplării curge altcum,
Rămân niște zâmbete într-un album,
Prin lume, mai colindă, singur, dorul.

Frumos și mult viteaz a fost odată,
Cu nemurirea, credea că-i logodit,
Trăia într-o poveste colorată

Și-avea, drept strajă, un înger de fată.
Cu daruri alese a fost hăruit,
Într-o secundă, toate s-au năruit.

SONETUL UCIGAȘILOR DE CODRI

Trăim pe un pământ albit de oase,
Cu sânge stropit, cu lacrimi limpezit,
Cu multe comori, de Domnul, hărăzit,
Dar numai unora aduce foloase.

Ce mare bucurie, un codru înverzit,
Cu munți sâlhui, izvoare răcoroase,
Cu brazii ce, a rășină, miroase,
Tot ce bunul Dumnezeu a plăsmuit!

Natura îndumnezeită râde,
Dar plânge când intră drujba în copaci,
Când lăcomia se preface-n gâde,

Lăsând în urmă plaga feței hâde.
Când vezi mârșăvia, n-ai dreptul să taci,
Demascați-i pe criminalii voraci!