Literadura nr. 18 (3)
Ștefan ȘANDRU – Debut
mortul de sub pat
reeducat de suferință în spiritul tăcerii
ascult liniștea
cu privirea ațintită în lumina becului
pe tavan schițez adesea vise
memorii șterse
dimineața
ceașca de cafea tace
înnegrită de singurătatea zorilor târzii
până la căderea nopții
pun la cale micul univers cotidian
când becul devine suveran în locul soarelui
cad pe gânduri
neîndrăznind să privesc sub ele
de teama mortului de sub pat
saltimbanc necruțător
preaplin de sine
începe în afara eternității
și o tergiversează cu tact
timpul
s-a oprit o clipă
spre a privi în urma-i
chipuri garnisite cu cețuri sumbre
cortegiul vânturilor poartă pe catafalc
ploaia rece a toamnelor
munți de suflete
izvoare d e lacrimi
timpul
bufon al veacurilor
reducerea universului la absurd
privesc în tavan
încercând să redimensionez veșnicia
între patru colțuri
am devenit ascet în mizerie
aștept (dez)integrarea
în absolut
săptămâna asta noi pătimim
mesele au devenit catafalc
iar scaunele priveghează singure
noi suntem cei digerați
anul acesta, iisus învie în eprubetă
fantezia iubirii
cândva
amăgit de castitatea speranțelor mele
spuneam povești de adormit iubirea
trezită de intensitatea unui moment
ea și-a cerut tributul
i-am răspuns cu pasiune mută
am rămas alienat
mai am sentimente doar pe hârtie
suspin primordial
când am înțeles că nu mă poți iubi
am rescris povestea noastră
de la geneză
dumnezeu a suspinat
și a fost lacrimă
încă de atunci
te plâng pe umărul meu
terapie pentru moarte
mă las cucerit de arome coapte
și-mi umplu pieptul de ele
să uit că sunt gol
mă încălzesc la vreascurile iubirii-vâlvătaie
să uit că mi-e frig
într-un târziu
adorm peste cenușă
și mă visez singur în mijloc de toamnă
paralizat
în forma ultimei noastre îmbrățișări
Mircea TECULESCU
Parcurs
Cei care îl cunosc
și cele ce nu îl știu
străbat aleea furișată printre
două blocuri nepăsătoare
umbrită de pruni corcoduși
un frasin
puține
privesc ferestrele clădirii
care uneori încep să plângă
foarte puțini
trec cu privirea peste
formele blocului mai tânăr
la unii poți ghici ceva
din arhitectura lor interioară
la altele nu se vede nimic
merg spunând parcă o rugăciune
statui umblătoare ce dispar
la fel ca frunzele copacilor toamna
într-un sfârșit
pornind
dintr-o glastră cu busuioc
aflată undeva
pe balconul etajului unu
o ceață cuprinde totul
abia atunci se poate vedea
cu ochi murdar
de sunete
cum singurătatea lui
urmează singurătatea ei
care urmează o altă singurătate
Poem parenetic
În cimitir timpul te pălmuiește
îți aduni umbra de jos
nu lași să fie atinsă de vreo cruce
ea ar vrea să se ascundă
după fotografiile
apărate cu geamuri de sticlă amară
să nu-ți vadă moartea demult începută
și iubita departe-departe
îngropată în carnea ei de femeie
da ochii tăi se agață de cer mereu
văd cum plouă lumina de acolo
curând or să înflorească crucile îți zici
și cu buze de tină începi să strigi
la stolurile de păsări ce se duc
să se facă valuri în marea cea mare
,,pus-a în visterii adâncurile’’
spus-a regele David în psalm
tu chiar trebuie să înțelegi asta
gata lași timpul în urmă țărmul
poartă deschisă spre care nimeni
nimeni nu mai privește acum
Mihaela Roxana BOBOC
Același om
poți să te îndrăgostești de același om
din nou și din nou
să îl scrii cu buricele degetelor pe tastatură
până când omul se confundă cu poezia
inima poemelor mele este un altar pe care ard
nume
e început de octombrie
și te iubesc
în toate viețile pe care le-am destrămat precum un ghem
la picioarele muzei
ah!
cum te-aș scoate din tablou
să te învelesc în toamnă
când din zi rămâne orfan copilul
blândelor iluzii
cum te-aș săruta în taină
lipindu-mă de tine ca de-un avertisment
pe aici nu se trece!
nu se dezminte poezia
cu suflet de femeie alergând prin câmpuri de ceață
tălpile ei pe trupul meu ca un culcuș flămând
mâinile tale ating clavicula toamnei
de plouă și frunze îmi învelesc trupul gol
de suflet plin
în toate viețile pe care le-am destrămat precum un ghem
înainte și înapoi
spre vecinicie.
Camelia Monica CORNEA
Volume publicate: Contemplând pașii prin viață (versuri, Editura Ștef, Iași, 2020); Dincolo de timp (roman, Editura Ștef, Iași, 2020), Duș rece pe cord deschis (versuri, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020).
Vânzătoarea de iluzii
Într-un pocnet de deget
a dispărut vara
vindea iluzii și speranțe
toamna acum
și-a cerșit drepturile
măcelărind iarba printre gene
cu lacrima rece a existenței.
Sticla de vin
Am răsucit timpul
Hotărâtă să deschid
Capacul cu filet
ce ascundea secretele vieții
sudoarea se prelinge
pe frunte mi-au înflorit riduri
mă sărută pe frunte frustrarea
crisparea îmi sângerează mâinile
se zbate lobul drept
din care s-a scurs prostia
renunț
nu mai vreau răspunsuri
la întrebările filozofice
despre suflet
sau profețiile unor zei îngropați
scot dopul la o sticlă de vin
Uterul
Frigul iar vorbește cu mine
are o voce sfârtecată
dar el s-a născut mort
a înghețat obosit
în timp ce chemam
apusul cu gândul
zăpezile le-am uitat
în alt anotimp
a iernii tinerețe
strivită de iubiri în exces
a sădit toamna
prin arterele îngălbenite
pe strada goală
nu sunt nici oameni
nici păsări
doar eu împiedicată
în uterul vieții.
Rugina
Rugina toamnei
mă trage în jos
ca plumbul
mi-s iernile dezgolite
nebunii zburdă
pe străzi.
Schimb de roluri
Încă nu am uitat
probabil ar fi fost
multe de spus
nu mă pierd iar în detalii
tăcerea e miza importantă
uneori se schimbă rolurile
joke
Îți plimbam umbra
Într-o zi frigul
mi-a contorsionat plămânii
în timp ce îți plimbam umbra
pe trotuarul dintre
sprâncenele tale..
Manuela Camelia SAVA
O CĂLĂTORIE CU TRENUL. VIAȚA
Cineva tușește
trenul circulă pe ruta obișnuită cu geamurile deschise
șoaptele vin spre mine ca un izvor
oboseala mă ia prin surprindere
Omul tușește supărător ce ai putea să faci
dacă poartă cu el apocalipsa
o fi și el pozitiv bată-l vina de covid19
Niciun bătrân nu mai numără anii ce vin
amintirile sunt călătoriile cu trenul
prin toate gările cunoscute
nimic nu doare mai tare decât
masca aceasta care ne fură viețile
Ce vină au călătorii că bătrânul tușește
are bilet până la destinație
are și mască regulamentară
numai norii apoși din ochii lui
seamănă cu o moarte întârziată
TURIȘTI
La autoservire mai avem și alte sentimente
nu le recunoaștem
călătorim dus-întors între iad și rai
ne trezim la malul mării cu picioarele umflate
ne rătăcim în valuri printre silabele fierbinți
Ia porumbul cu sărică
mure nămol piatră de baie avem
Castelul este inundat cu alge
nu rezistăm nici noi prea mult timp
pielea devine insuportabilă
facem orice pentru bunăstarea noastră
dar Îl uităm pe Dumnezeu că are destule săracul
adunăm norii bob cu bob
și la final rămâne un pescăruș pe plajă
CHEMARE
Îmi spui că valurile ridică pofta
de sărut
la țărm ai o mie și una de povești de ascultat
marea te ademenește ca vrăjitoarea supremă
te îndrăgostești de corpul ei sculptat în sare
Ochii mei fierbinți te privesc pentru ultima oară
în această lumină
verde fosforescentă
dorul meu te îmbrățișează cu nesaț
tu ești departele
(Din volumul în pregătire VĂLUL ȘEHEREZADEI)
