Propoziții pretențioase – Ascita
Fiecare muzician are acea doză mărită de egoism când se vede acolo, sus, în atenția…. El, doar el, numai el. Cu ideile cele mai bune, cu interpretarea cea mai bună.
Reversul îngâmfării se produce într-o situație ca a mea de atunci: prăbușit cu vocea, un ton gutural, asprit de laringita ce nu-mi dădea pace de câteva zile – acum realizez de ce și când a avut loc, în clasa a 11-a, de Cernobîl (ca de sărbători!) – și nici nu dădea semne de despărțire curând, aprins la interne de teama a ceea ce urma. Nici nu puteam renunța, nici continua în condiții măcar rezonabile. Fie ce-o fi! Asudai, deh, când te închizi în carapace și dai din colț în colț în sine, te ia cu febră, îți astupi urechile și te rogi… să-ți iasă, nu știi cum, dar speri, îmi atârnai chitara pe umăr…. ,,Ceasul” și ,,Tren nebun”. Înflorisem, frica a acționat ca atare: notele aproape curate, aproape exacte. Aproape perceptibile, fiindcă la rock acuratețea era atunci o chestiune de fason pentru pretențioși, o imposibilitate pentru muzicieni. ,,Stațiile” abia scoteau 30 W, difuzoarele obosite de atâta ,,la maxim” gâjâiau fără aportul fuzz-urilor, cablurile induceau zgomot de fond cât să sporească ,,hard-rock-ului” valențele. Conchizând, perfect. Urma doar să atașăm cele câte note specifice de acompaniament pe corzile mi, la și re.
Intrasem răgușit, ,,cântasem” ca privighetoarea și ieșisem din scenă istovit, cu simptome și suflu specifice astmei și glas zero. Nu puteam răspunde niciunei felicitări, mimam un ,,mulțumesc” și treceam mai departe, spre cabine. Ce se auzise? Habar nu am. De ce erau liceenii din culise entuziasmați? Nu găsesc un răspuns adecvat. Poate vârsta și exaltarea la orice stimul. Poate prestația, unde pe alocuri eu însumi am considerat-o extraordinar de bună. Incredibil de curată.
Aveam să descopăr mai târziu, vreo doi ani în urmă, secretul. Mă potcovește răgușeala cu o vorbire incoerentă și o creștere a ambitusului, cu note atinse acolo unde muierile și fetișcanele se suie la cucuiata: la, si, do deasupra portativului cheii sol. Atipia întruchipată.
Vocea ca vocea, mai peticită, mai păcălită cu tonuri vecine și înrudite cu originalele. Cu degetele a fost mai greu. Înțepeneau și lucrau ataxic, nu se mai descleștau de o clapă o perioadă, scurtă. Însă la muzică și-o secundă este mult, tu cânți re major și ceilalți au ajuns în fa major. Disonanța de pe lume. Cu toate că unele suprapuneri pot suna interesant.
De supărare, de emoție, de repetiție prea puțină, piesa lui Tudose (da, nu făceam caz pe vremuri a cui melodie e mai bună, nu purtam ciudă și nici nu pizmuiam pe nimeni, dorința ștergea orice urmă de râcă și supărare), ,,Unde ești?” n-a sunat perfect, ocupat fiind cu ambele mâini, grijuliu să dau balans cu stânga, basul din sintetizatorul Vermona, și să țin isonul cu dreapta, pianul strings de aceeași proveniență. Speriat cumva după ce doi ani și jumătate nu mai participasem ca protagonist într-un spectacol.
Asta simțisem. Plus grija pentru….
