Spații culturale nr. 73 (7)

Camelia ARDELEAN

Tăiem adânc în muguri de angoase

Tăiem adânc în muguri de angoase,
Aroma lor ne stă în gât, coclită
(Pe crengile atinse de artrită,
Atârnă, de un ștreang, speranțe roase).

Edenica secundă-i adormită,
Pe chipu-i alb se-nghesuie grimase;
Un ornic cam bezmetic stă de șase,
Cu sulița de-o rază priponită.

Atunci când îndoiala ne încearcă,
Sunând din clopot în a minții oază,
Ne bântuie stafii de ploi, de parcă

Furtunile în creier acostează,
Și prosternați, cu rugăciunea leoarcă,
Simțim în plexuri spaima cum nechează.

O lacrimă salmastră ne inundă

O lacrimă salmastră ne inundă
Tot mai puțin și rece conștiința
(Sucombă, apriorică, voința);
La meciul minții cer(n)em încă-o rundă.

Păstrăm în vârf de index elocința,
Atunci când răfuielile abundă;
Hipnotizați de-o rană mai profundă,
Îi măsurăm, atenți, circumferința.

Copacul urii și-a-nroșit coroana –
Ca un Sequoia carnivor atacă;
Zidiți în sine, am stârpit icoana

Cuvintelor ce dănțuiau pe-o clapă.
Sârguincioși, o căutăm pe Ana
În pietrele din zidul care crapă…

Balaurul himerelor ne-nghite

Balaurul himerelor ne-nghite,
Îi cade greu balastul la stomac
(Simțim cum izul lor ambroziac
Ne-nfige-n humă gânduri și ispite).

Bezmetici, printre ghețuri, în caiac,
Vâslim cu sârg, de gerul ne permite;
Striviți de rangul nostru de termite,
Sorbim din surogate de caimac.

Râvnim la mici crâmpeie din Valhalla,
La brațul lui Ondin să defilăm,
Când osul minții e cuprins de boala

Căderii-n gol, ce ne-o imaginăm,
Dar prea zeloși, ne-mpotmolim în smoala
Păcatului, pe care-l devorăm…

Adesea cu iubirea în perfuzii

Adesea cu iubirea în perfuzii,
La clinica regretelor tardive,
Purtăm îndelungate tratative,
Cuprinși de febra finelor aluzii.

Ca robi ai Afroditei inventive,
Suntem cobai pe nave de iluzii;
Ne injectăm noiane de concluzii,
Stocate-ades în replici incisive.

E prea târziu să ne căim că doare
Scânteia ce se stinge în simțire;
Forând doar în nisipuri mișcătoare,

Nu vom atinge niciodat’ safire.
Sărind să prindem pește în vâltoare,
Uităm să punem undițelor fire…

Se-nchide ochiul minții…

Se-nchide ochiul minții cu scrâșnete de pleoape,
Destinul smulge așchii din trupuri cu un click,
Ni-i haosul în sânge și iadul mai aproape,
Cu clipe zdrențuite pe drumul-inamic.

Deschidem uși în sine, dar le trântim pe dată,
Păcate vechi, senile, le-am șters de pe răboj –
Am vrea o altă casă-nlăuntru, renovată;
Din bezna lui Erebus luăm câte-un cârmoj.

Sub clopote de gheață ni-s gândurile cioburi –
Un graur, prin sinapse, aproape că e viu;
În brazi mușcați de geruri stau iernile în globuri
Și-n vămile de lacrimi regretul e plăviu.

Mai scapă câte-o slovă zurlie de pe gheme,
Se-nfruptă poezia din doza de urât;
Cu tălpile pe viață, să mori e prea devreme –
În foamea de himere, prin Oz am coborât.

Se clatină ființa în matca ei de ceară;
Oceanul de tăciune vuiește în afară…

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Slocum, un erou aproape necunoscut

Dacă ești un fan al genului, nu ai cum să nu scrii despre el. Sigur, la rigoare, nici nu ai avea motive pentru a-i întoarce spatele, chiar dacă, se poate lesne constata că nu a pătruns pe de-a-ntregul, în spațiul literar românesc, așa cum poate ar fi fost de așteptat. Mai mult, aproape răuvoitor, cineva îl aducea destul de forțat în zona literaturii destinate exclusiv copiilor… uitând că un asemenea univers e predispus mai degrabă descoperirilor și chiar redescoperirilor pasionale. Apoi, o asemenea formulă ar putea echivala în bună măsură cu un soi de avertisment în fața oricărei maniere lipsită de autenticitate, altfel spus ea vine în contra frazelor lungi, pline de volute și prețiozități artificiale atât de des întâlnite printre micile secvențe-kitsch ale „cinematicului” contemporan. În lumea glamour a lui aici-și-acum, cuvântul care „lucrează” pur și simplu e așezat în rândurile din spate. Joshua Slocum e în același timp scriitor și actant, personaj intrat în legendă, pentru care elementele biografice încep să se confunde cu reperele imaginate ale operei sale. La Editura „Art”, în colecția Sapiens, a apărut „Navigând singur în jurul lumii”, volum care aduce laolaltă, în traducerea lui Alfred Neagu, două texte emblemă, ambele arhitecturi retrasând călătoriile celebrelor nave Spray și Liberdade. Am ținut în mod special să rețin numele traducătorului întrucât, prin notele care acompaniază textul, deopotrivă prin ușurința cu care plasează termeni tehnici în siajul unei ficțiuni maritime, ne ia drept martorii unui univers tulburător, în cadrul căruia se pare că menirea omului este aceea de a se ridica mai presus decât destinul ce i-a fost hărăzit. Așadar, de reținut: o traducere „de clasă”, care nu se pierde în detalii, care nu reformulează acolo unde nu e cazul, deși îngăduie limbii-țintă să etaleze câte ceva din suplețea registrelor stilistice.
Să revenim însă la Slocum! Este unanim recunoscut faptul că figurează ca primul om care a reușit să facă înconjurul lumii utilizând o navă de mici dimensiuni, echivalentă cu un yacht mai generos. De altfel, din dorința de rigoare și claritate, prima pagină a cărții ne propune o schiță a multi-galonatului Spray, inventariindu-i totodată părțile constitutive: cabestanul, focul, catargul mare, mărul, funga picului, picul, vela mare, balansina randei, catargul bate-pupa, vela bate-pupa, ghiulul bate-pupa. Joshua Slocum urma să plece într-o călătorie cu totul excepțională, ce avea să-i poarte numele în toate zările. Născut în 1844 în Noua Scoție, Joshua Slocum s-a simțit atras de mirajul călătoriilor pe mare încă din copilărie, mai ales că, undeva în jurul vârstei de 8 ani, întreaga familie se mută la o fermă în apropierea Golfului Fundy. Sigur, ar trebui să prezinte interes și faptul că bunica dinspre mamă a avut în grijă un far, în timp ce tatăl său, adeptul unei discipline extrem de riguroase, muncea zi după zi din greu, asigurând pescarilor din zonă încălțările necesare. Așadar, încă de mic, Joshua Slocum „intrase” în lumea maritimă, și în sensul în care cel mai probabil până la vârsta adolescenței evadase imaginar de câteva ori în lungul mărilor și al oceanelor. De altfel, se desparte de timpuriu de propria sa familie, la paisprezece ani înrolându-se deja în „lupta cu apele”. Chiar dacă la început nu a fost o „alegere inspirată”, totuși, odată cu trecerea anilor, biografia sa circumscrie servicii, funcții și demnități dintre cele mai variate (urcând treaptă cu treaptă), toate însă având în background dragostea pentru navigație. Ar mai fi de menționat faptul că încă din primii ani tânărul Slocum s-ar fi putut lăuda cu un „palmares” deosebit, străbătând drumuri spre locuri diferite ale globului, precum Capul Horn, Jakarta, Indiile Olandeze, Insulele Maluku, Manila, Honk Kong, Singapore, San Francisco etc. Mai mult, ulterior, în calitate de antreprenor și comandant, s-a urcat la bordul navelor cu întreaga familie, împlinind acolo, în mijlocul apelor, toate rosturile cuvenite.
Marea aventură îl va găsi totuși singur, alături de Spray, nava care, desigur personificată, îi este cel mai fidel prieten. Așa cum era de așteptat, discursul își câștigă veridicitatea din întrebuințarea persoanei întâi, autorul conferind întregului volum o subiectivitate sporită, în cadrul căreia își asumă biografia unui yankeu naturalizat. Cu oarece ironie, luăm aminte la faptul că „Și după mamă, și după tată mă trag din familii de marinari. Iar dacă s-ar găsi vreun Slocum care să nu bată mările, chiar și acela cioplește măcar niște machete de nave și visează călătorii”. Gândul de a traversa Pământul apare aproape de nicăieri, undeva într-o seară de iarnă a anului 1892. De aici și până la momentul plecării propriu-zise nu se consumă multe pagini, chiar dacă ni se dezvăluie ce se află dincolo de cortină – mai precis, suntem invitați să luăm parte la „nașterea” ambarcațiunii. Fără focuri de artificii ori rafale de tunuri, Slocum părăsește pământul pentru a da formă propriului vis. „Fiecare dintre noi am văzut micile curcubeie ce se formează în jurul provei, dar, în ziua aceea, prova lui Spray avea un halou cum nu mai văzusem niciodată. Așa am citit eu semnele mării” – chiar dacă probabil trimiterea e deplasată, personal am revăzut în fragmentul citat o dispunere în proză a „îngerului” lui Joseph William Turner. Sigur, de veți binevoi să vă apropiați de aventura (inclusiv textuală) lui Joshua Slocum, veți descoperi în țesătura evenimentelor cumplite furtuni, întâlniri cu pirații mauri dar și fuegieni, naufragii, teritorii și rituri inedite, peste toate ridicându-se o supra-temă, clar distinctă: aceea a cunoașterii, organizând cu pricepere, în serii diferite, fie aspecte inter-multi-culturale, fie sondarea propriei identități, conștiințe, în raport cu mirarea care se iscă odată cu perceperea adevăratelor frumuseți ale lumii. Înțelegem că doar în fața propriului sine omul poate să recupereze sensurile pierdute în faldurile istoriei.
Joshua Slocum, în marea sa aventură, străbate talazurile și evită mirajul vieții, urmând calea către o lume cu adevărat pură. Crizele generate de propria-i singurătate devin în cheie întoarsă o predefinire a Celuilalt, o viziune timpurie a izbânzii. Sir Edwin Arnold avea să exclame în 1899 (anul apariției volumului): „Nu voi ezita să o consider o carte cu adevărat extraordinară”. Păstrând proporțiile, aș spune la rândul meu că poate fi o lecție de simplitate și chiar „eficiență” literară! Sper într-o receptare mult mai dinamică a lui Joshua Slocum și, în general, a literaturii consacrată „adâncurilor”.

***
Pirați și corsari

Îmi aduc aminte și acum cum stăteau în bibliotecă, cumva într-o așteptare firească, știind după rigorile tainice ale unor calcule din alte orizonturi că aveam nu doar să le răsfoiesc peste puțin timp, ci chiar să mă aplec cu meticulozitate asupra lor, că voi căuta avid legături și implicit voi petrece nopți întregi visând la cele mai îndepărtate locuri, îndreptându-mă așadar spre acestea imaginar, cu forțele celui care avea să părăsească copilăria pentru prefigurarea unei adolescențe pe care, cel mai probabil, în lunile acelea mi-o doream aventuroasă, plină de neprevăzut. Aveam totuși să rămân preponderent în lumea cuvântului scris, în timp ce cărți precum „Enigmele Terrei” (întrucât la cele două volume apărute în 1982 făceam referire) ori „tainele din viitor” ale lui Daniken însemnau prima alegere, experiență prin care cel mai probabil au trecut majoritatea pe când vor fi avut 12-13 ani. Dar să mă întorc puțin la numele lui Horia C. Matei – aș spune cumva pe nedrept trecut în plan secund într-o contemporaneitate ce nu mai are instrumentele de selecție a informației trebuincioase și care, implicit, pare să își fi pierdut apetența pentru edificiile „consistente”. De formație istoric, a îmbrățișat în cele mai multe rânduri o formulă enciclopedică în prezentarea informațiilor, contribuind nu o dată la o serie de enciclopedii germane care au fixat standarde înalte pentru cultura universală, devenind ele însele repere solide pentru tinerii cercetători. Dar una peste alta, cel mai probabil Horia Matei a rămas în conștiințele cititorilor de aici odată cu galonatele volume „O istorie a Romei Antice”, „Civilizația lumii antice”, „Enciclopedia Antichității”, „Statele lumii. Enciclopedie de istorie”.
Nu am știut până acum ceva timp de existența unei cărți cu totul aparte, apărute în 1974, la Editura „Albatros” – e vorba de „Pirați și corsari”, volum într-o prezentare grafică semnată de Gh. Marinescu și cu hărți tocmite de Gh. Chiriac. Deși mulți au așezat-o în raftul literaturii dedicate copiilor (acolo unde eu însumi am întâlnit volumul), materialul cărții echivalează cu o sumă bine tocmită și echilibrată a informației interdisciplinare, autorul aducând în același loc aspecte ce interesează istoria, filosofia, literatura, antropologia, geografia, artele vizuale etc. O carte de felul acesta presupune fără doar și poate o investiție de timp și de efort intelectual cu totul impresionante, neuitând că aspectele culturale prezentate urmăresc trasee precise și argumentate, construind un spectacol de proporții al ideilor.
Cuprinsul volumului însumează șase etape distincte, dintre care (poate e o alegere prea subiectivă!) primele trei sunt cu adevărat exhaustive: „Lumea antică: de la legendă la istoric”, „Pe mările cețoase de la miază-noapte”, „Urmașii vikingilor: pirații baltici și hanseatici”, „Sarazinii: un mileniu de piraterie”, „Pirații Maiestății Sale”, „Insula broaștei țestoase”. Sigur, nu mi-am propus altceva decât să așez câteva accente. Prima figură care apare este aceea a lui Dionisos, el însuși capturat de tâlharii mării. De altfel, toată această întâmplare a răpirii zeului este „cântată” de Lisicrate și chiar dacă nu ne parvin rândurile propriu-zise, scena răpirii este reprezentată pe un monument pe care atenienii l-au ridicat în vechime în cinstea poetului. Reiese că pirateria e cunoscută din vremurile cele mai vechi, cumva imemoriale, coboară din mit – între legendă și „sâmbure de realitate” se află și expediția argonauților care, după cum se știe, a presupus furtul lânii de aur din S-E Mării Negre – așadar, prin extensie, tot un act de piraterie… astfel, Argo ar putea fi considerată prima navă-pirat, în timp ce Iason, primul căpitan. Poate ar fi cazul să ne amintim că sensul pe care îl acoperă cuvântul „peirates” (greaca veche) este și acela de aventurier! De neocolit sunt și textele homerice, formula de epopee dovedindu-se a fi destul de generoasă în a aminti de existența piraților și chiar de a fixa primele „etichete”. Așadar, primele texte istorice despre piraterie aparțin lui Herodot și Tucidide. Ne aducem aminte de Minos, regele Cretei, se pare primul care a construit o flotă (de stat) ale cărei rațiuni erau interesate de combaterea navelor piraterești. Și iată cum, ușor-ușor, suntem introduși în această lume fascinantă, practic o galerie întreagă formată din chipuri expresive, care, nu o dată, venind dinspre periferie, ajung să stăpânească teritorii importante și să anuleze supremația autorităților. La fiecare asemenea apariție, autorul are răgazul de a fixa câteva repere fizice, pentru ca mai apoi să ne înfățișeze suita faptelor… reprobabile, implicit oferind mărturia curajului și a devotamentului față de ideea de libertate. Asemenea exemple sunt numeroase, plecând eventual de la Policrate, care, ajuns tiran în Samos undeva spre 530 î.Hr., pornește împotriva foștilor tovarăși, cu dorința de a elimina orice martori neplăcuți ai trecutului său plin de greșeală. Un capitol de sine stătător cu aspecte absolut inedite este cel dedicat spațiului dintre țărmurile Mării Negre și cele ale Iliriei. Urmează în volum din ce în ce mai numeroase puncte de tangență între „realitățile pirateriei” și literatură (a se vedea romanul lui Heliodor „Aethiopika”).
Continuând, urcăm cronologic până spre aparițiile de la miază-noapte ale normanzilor, care au terorizat ani buni malurile Britanniei. Sunt interesante nuanțele introduse, autorul comentându-le concepția aparte, oarecum fatalistă (nu în sensul fatalismului oriental). Altfel, înțelegem că „am fi nedrepți socotindu-i pe vikingi pirați în cel mai strict sens al termenului – așadar, tâlhari și ucigași. Mai întâi, fiindcă însăși epoca respectivă era străbătută de un suflu al violenței și crimei… […] Apoi, după cum am arătat, vikingii nu aveau conștiința faptului că jefuind și ucigând comit acțiuni reprobabile; dimpotrivă, erau acte conforme cu concepțiile lor asupra moralei, erau fapte plăcute lui Odin cu care se puteau mândri”. Oameni aparte, ținuturi de excepție – precum Usedom, „Veneția Nordului”. Urmăm firul și ajungem până la vikingul Hasting (cel care a terorizat de-a lungul a patru decenii coastele Angliei, Franței, Spaniei, Italiei). Nu mai prejos sunt Ragnar, Olaf Trygvesson, Harald Harfaager, subiecte perfecte pentru literatura de aventuri și cinematografie – de neratat seriile „Vikingilor”! Rămân în discuție faptele, în istorie perpetuându-se dilema apariției nordicilor pe țărmurile Americii – așadar mai înainte cu aproape cinci veacuri de Columb. Toate acestea trebuiau cântate în vechile saga, cântece nordice – printre primele povestiri cu pirați. Urmează un nou areal, o nouă perioadă, mai precis cei care aveau să fie recunoscuți drept urmașii vikingilor, i-am numit pe pirații baltici și hanseatici. Sunt explicați termenii (hansa, vitalienii, corsarii), așezați în context. Revin figuri situate între grotesc și absurd, precum aceea a piratului devenit Papă (Baldo Cossa). Tot din această categorie a ineditului, în volum, sunt tocmite biografii nu tocmai sumare ale femeilor-pirat: Elissa din Tir, Jeanne de Belleville, Anne Bonny, Mary Read. Dar cui nu îi este deloc familiar subiectul, va fi brusc interesat (cel mai probabil) de anii de aur ai pirateriei, de sarazini, de pirații Maiestății Sale (ne referim evident la perioada elisabetană și la supremația lui Francis Drake), de corsarii francezi.
Cu un subiect apropiat de reconfigurări romantice, cartea lui Horia C. Matei e mai degrabă un eseu cultural, configurat în granițele obiectivității – e genul de carte care, odată retipărită, vom constata că „nu are moarte” și că ar putea să bucure pe mai departe deopotrivă adolescenți și adulți.

Valeria MANTA TĂICUȚU

ger

oameni care se lichefiază, intră în tine și-n casa ta
pe oriunde găsesc o distanță între molecule și cristale;
tu nu mai ești tu, casa ta este o sită, o rețea,
poate doar crengi și ramuri înghețate, de la un caprifoi virtual.
cazi în capcană, sperând să te salveze Cel Preaînalt, ochiul lui
pictat pe toate bisericile să stea vigilent față de
dușmanii tăi lichizi, lichefiați, care-și schimbă forma
după conturul corpului tău, după conturul casei în care
ai crescut ori ești doar trecător.
caprifoiul înghețat nu-ți crede rugăciunile,
nici nu cunoaște mila, conspirația lui e mai
presus de cer, de ochi și de apă:
stai liniștit, spun fulgii de nea, toți murim, până și
oamenii atât de lichizi, atât de fluizi.

declarație de dragoste

obrazul tău de chiciură l-am sărutat,
dimineață, tu, fiica somnului meu, tu,
singura realitate în care merg cu tăcerea
prinsă de umeri ca o mantie regească.
dincolo de răceala aceasta e altă răceală,
a statuilor înțepenite în parc, pe aleea
celebrităților de provincie,
flori sărace îngheață în cetină
şi beteală; din mijlocul lor, întrebare
pusă văzduhului etern, se mai ivesc
ochii orbi ai vreunui poet pe care
nimeni nu-l mai citeşte.
tu, dimineață, cu obrazul tău de chiciură,
treci prin poem fără speranță,
oricât ți-aş prinde în palme obrazul, să-l ocrotesc.

cucernicie

bate toaca, zăpada se spulberă peste trandafiri ca un drog
toamna se mută greoi în iarnă,
sub cerul încă sfâșiat de aripi și țipete.
în cartier miroase a fum și a sărăcie,
se ard frunze și se înalță lumânări
și crizanteme-n văzduh;
trecem îngenuncheați pe sub poalele toamnei, pe sub
patrafirul ei din aur, din plumb,
din zăpadă murdară.

Cornel Simion GALBEN

Cornel Galben, un foarte cunoscut ziarist băcăuan, prin cartea „Personalități băcăuane”, Editura Corgal Press Bacău, 2000, demarează o lucrare de proporții, întregul ciclu va avea cinci volume și se va întinde pe un întreg deceniu.
Așa cum remarca și criticul literar Constantin Călin, autorul se definește ca „un profesionist sigur de sine, cu instinct și aplomb gazetăresc, conștiincios și expeditiv, sistematic și percutant, dornic să remarce și să se remarce (ambiția și tenacitatea fiind principalele sale motoare, care l-au salvat de la o existență banală, anonimă, propulsându-l spre o carieră intelectuală), având nu numai un ascuțit simț de observație, ci și, adesea, o afinitate reală cu subiectele abordate, explicabilă prin talentul literar, de reporter și poet.”
Autorul a fost și este fascinat de personalități: scriitori, muzicieni, pictori, savanți, inventatori, sportivi și încearcă să pătrundă cu un fior de dragoste în intimitatea laboratorului lor de creație. Tocmai de aceea lucrarea de față se remarcă prin faptul că nu e cenușie, aridă, iar hățișul informațional este structurat atât cu pragmatismul ziaristului, cât și cu inima poetului. Cartea îi are în vedere pe cei născuți în județul Bacău, dar și pe cei veniți din alte zone care au activat sau activează în spațiul băcăuan, primul volum are ca un prim criteriu de selecție anul nașterii sau anul morții să înceapă sau să se sfârșească cu nouă. Cartea este și un instrument util de lucru, ascunde și dezvăluie totodată un act creator ce-și are sorgintea în peste treizeci de ani de muncă acerbă. Cornel Galben după ce-și pusese în gând să se apropie de „dâra de lumină lăsată în cultura română” de George Bacovia, Nicu Enea, Vasile Pârvan, Ion Borcea, Grigore Tabacaru a inițiat încă din vara anului 1979 la ziarul județean rubricile Prezențe băcăuane, Memoria clipei.
Autorul se impune prin profesionalism, printr-un acut spirit gazetăresc, printr-o muncă asiduă scoțând la lumina tiparului o lucrare de certă valoare.
Petru SCUTELNICU

La margine de Pont

Sunt nou la margine de Pont,
Iar de Ovidiu n-am habar,
Căci plumbul meu e tot mai bont
Și Domnul nu mă scaldă-n har.

Sunt nou și vântul mă colindă,
Cu șuier ca de vijelie,
Tânjesc s-ajung la mama-n tindă,
Dar e plecată-n lumea… vie.

Sunt nou și nimeni nu mă știe,
Uitat de zile și de nopți,
Mă caut iar în poezie,
Dar strugurii sunt cruzi, nu copți.

Sunt nou și cuget de exist,
Iar el, Poetul, mă îndeamnă,
Cu Tristele, să nu fiu trist,
Căci viața altceva înseamnă…
22 august 2014

Nocturnă

Din chilia mea, la țară,
Greierul m-a dat afară,

Devenind stăpân pe toate
Și cântând de nu mai poate!

Zăpăcit, de tot buimac,
I-am venit însă de hac,

Căci și el, mai zăbăuc,
Mi-a intrat sub un papuc

Și, călcându-l pe-ntuneric,
Am putut ca să desferic
Vraja unui cânt divin,
Hărăzit doar de destin

Ca să fie-n astă seară,
Prima și ultima oară,

Nu în iarba de afară,
Ci-n chilia mea, la țară…
8 septembrie 2014

Poem tăcut

În orașul care moare
Înc-o zi și înc-o noapte,
Până și tăcerea doare,
Spânzurată între șoapte.

Stă poetul și se miră,
Gândurile-i fug departe,
Prea tocită-i a sa liră,
Prea aproape e de moarte.

N-are chef și nici zăbavă
Zarea singur s-o străbată,
I-ar prii un pic de slavă,
Însă știe că-i deșartă.

Cugetă atunci și scrie,
În orașul care moare,
Ultima lui poezie
Și-o îngroapă-ntr-o scrisoare.

De vei fi cel ce-o citește,
N-o lăsa să zacă-n taină,
Ci pe ziduri o lipește,
Să le fie-n iarnă, haină!
29 ianuarie 2016, Onești

Vino

Se nuntesc norii în culori țipătoare
și văzduhul fuge răsturnat de vânt,
brațele-mpletite în spițe de care
deapănă în mine urme de cuvânt.

Clopotele orgii din poieni țâșnite
se ascund în zgomote de pași târzii,
fără Dochii, iarna este pe sfârșite
și mă-ntreb, iubito, de ce nu mai vii.
Bacău, 24 februarie 1975

Negru pe alb

Ciorile umplu văzduhul,
colorând albul zăpezii,
croncăne de își dau duhul,
întrecându-se ca iezii.

Și zvâcnind ușor din pene
se avântă către ceruri,
aripe de coțofene
le urmează printre geruri.

Doară noi, la gura sobii,
ne uităm cum se agită,
învârtind în mână bobii
prăpăditei de ursită.
Bacău, 8 februarie 2017

Hoțul de inimi

Toamna, pe la casieni,
Intră hoțul în poieni

Și se jură că iubește
Iarba care nu mai crește,

Florile ce se-ofilesc
Și pegasul arăbesc

Ce îl duce iute-n zbor,
Mai la vale, spre izvor,

Unde ea încă-l așteaptă,
Cu privirea ce și-o-ndreaptă

Până dincolo de zare…
O fi el ori i se pare?

Se întreabă, se frământă,
Dorurile își descântă

Și iubirea se aprinde,
Înc-odată o cuprinde,

Arde flacără mocnită,
Scormonită de ursită,

Arde, patimă nebună,
Scânteind sub clar de lună,

Când doar stelele sclipesc,
Hoț de inimi, îngeresc…

Cornel Galben, la Gala Festivalului „Alecsandriada”