Literadura nr. 18 (2)

Yigru ZELTIL

asemănări moleculare și molare

nu așa de multe
despart un trup sexuat
de un altul

s-ar zice
așa cum împărtășim
gene cu cimpanzeii și cu bananele

dar mâine în ziare
vei citi despre transplantul de uter
și vei decreta infracționalitatea omenirii
cu hackerii care editează programul
lui Dumnezeu

unde s-a ajuns
și unde am pornit?
circumcizia și circumscrierea
maximizarea reproducerii neamului
și eficientizarea agriculturii

nimic natural
verdele n-a fost dintotdeauna
decât o urmă și un brand
și o fantasmă ca liniile perfect drepte

așa s-au netezit
diferențele moleculare și molare
cu câte un mic genocid
care n-a făcut decât să amâne
supurarea suprimatelor

însă azi în ziare
nu vei vedea decât același basm
despre răsturnarea (ordinii?) lumii
și a iluzoriei concordanțe
dintre aparență și esență

o unitate pentru care dau cu virgulă

am pierdut niscaiva vitalitate
pentru ce?
o unitate pentru care dau cu virgulă
o unitate prea bleagă
ca să nu se simtă amenințată
de cei și cele ca mine
ți-e frică de răzbunarea informului
citind texte fără rimă?
la cutremur cărțile îți vor cădea pe jos
și nu-ți vor da cu spirală de aur
decât dacă ar găsi unghiul potrivit
fotograful de după

dar fotograful e de negăsit
e dat în urmărire generală
amenințat să fie aruncat în aceeași groapă cu
Duchamp
pentru că a îndrăznit să descentreze convențiile
lumii
linia de nisip care desparte tribul de junglă
semnalul de zgomot
și aparatul de fotografiat stă pe o muchie
se zice că desparte imaginea de ceea ce conține
că oamenii au ajuns să se închine la propriile
lor imagini
producându-le chiar și fără vreo utilitate
imediată
numai pentru a vedea ce se poate face
accident devenit disciplină în luxură
tot așa s-au despărțit culorile de alb
cu o trecere care să treacă drept permanentă
poate un pod devenit locomotivă
pe la încheietura hărții
în sine motiv ca unii oameni să se viseze peste
noapte
o zeitate mai necruțătoare ca selecția naturală

parc industrial

zgomotul industriei s-a împărțit în doze mici
cât pentru un cântec de leagăn suportabil
pentru fiecare utilizator de stație de lucru

din loc în loc s-a împrăștiat consumul
a ceea ce nu mai vedem cum se produce
doar uzufructe ce se dislocă

mașinile sunt tatuate ca animalele de
împerechere
suprafețele irigate și colțurile netezite
miturile împărțite între acționari

pare că totul s-a schimbat
și invazia s-a produs deja
doar că extratereștrii suntem dintotdeauna noi
sau o parte a noastră.

autofriptură

corporațiile știu unde mi-a alunecat ochiul
îmi mlădiez ființa
știind că orice fac va fi înregistrat
și ar putea fi folosit împotriva mea
la judecata de apoi a unei noi vechi ordini
mondiale
sistemul care caută să elimine încetul cu
încetul
tot ce i-ar șubrezi coerența visată

chiar și paranoia s-a privatizat
dar le fac tuturor cu ochiul
știind că oricine ar împarte spațiul cu mine
ar arăta cum excluderea mea mă face mai
atractivă
ca margine de sistem numai bună pentru
taxidermie
ceea ce mă flatează chiar peste măsura
pe care visam benevol s-o întruchipez

m-am fript și mă voi frige
în același timp în care suflu în iaurt și-n orice
știind că oriunde în lumea asta
voi fi nuca din cărămidă
și nicio mulțime nu mi-ar disipa urma
așa sunt zilele mele
lipsă de putere ridicată la o geometrie demnă.

in

sunt ceea ce sunt
în urma unor interacțiuni ce mă depășesc

gânduri și umori
floră și faună
paraziți benigni
construcții virale

doar o reducție de testosteron
și deja nu vă vei mai recunoaște
pe stradă când urlu ciclic
ce nu mai pot înghite
ce nu mai pot înghiți
noaptea o să-mi crească înălțimea
și o să mă lovesc de tavanul de vată
de fiecare proiectare
făcută fără cap în nori

Marian MIHAI

suntem bine
cel mai adesea îmi amintesc
un oraș cu străzile în întregime colorate
cu cretă
fetele sale cu firele perfuziilor împletite în
cozi
pe abăluță întrebând dacă se poate da mai
încet aerul condiționat
după care închide fermoarul gecii
își cere scuze și scoate din geantă o eșarfă

suntem cu toții bine acum

îți place să fii ultimul mă întrebase un poet
mai devreme la intrarea în sală
am răspuns cu un zâmbet
și un gest larg
TOT ATÎT DE LIBER
PLANOR
MIC MANUAL DE TĂCERE

suntem bine cu toții acum

poeziile sunt tipărite pe hârtie de împachetat
suntem câți trebuie să fim
nimeni nu observă că Dumnezeu e și el acolo
purtând ca întotdeauna același tricou roșu
și dintre toți singurul care își
va aminti fiecare poem recitat
este copilul din pântecele unei mame

Pe gaura cheii

A scrie şi a trăi sunt verbe complementare

Interviu cu poetul Lucian Vasilescu

Poetul Lucian Vasilescu a hotărât, în anul
2014, să publice ultima sa carte. Ne-a
întristat pe toți, pentru că, arareori
întâlnești împreună versul cald, tăietura
exactă, surpriza, claritatea, viziunea; acel
scris pe care ai sentimentul că ți-l dorești
toată viața. Poetul Lucian Vasilescu s-a
ținut de promisiune, spre regretul tuturor,
retrăgându-se atât din publicistică, pe care
a practicat-o cu brio, cât și din poezie. Și
totuși…

Singura întrebare obsesivă este de ce?

Primul „capitol” al ultimei mele cărţi – „Ţara
mea, viaţa mea, dragostea mea – despre
modesta mea ratare personală” apărută la
Editura RENTROP & STRATON – se
numeşte „Circuitul manelei în natură –
exerciţiu de adecvare”. Am schiţat acolo
câteva dintre motivele care m-au dus la
hotărârea de a nu mai publica. Motivele cu
pricina pot fi găsite în „lume”. În lumea
noastră, de astăzi şi de aici, inclusiv în lumea
literară. Ambele îmi par mie a fi betege (ca să
mă exprim frumos…). Desigur, aş putea detalia
afirmaţia de mai înainte, dar n-am niciun chef
să-mi transform ultima mea cărticică într-un
pretext polemic. Din respect faţă de ea, nu faţă
de subiectul/ subiecţii polemicii.
Este prea trist, să fie adevărat.
Una peste alta e o hotărâre personală şi n-am a
da nimănui seamă pentru ea. Puteam să nu
scriu în deschiderea cărţii că este chiar ultima?
Puteam, desigur. Atunci de ce-am scris? Am
scris pentru că am vrut să spun ce gândesc şi
pentru a mă obliga pe mine însumi să-mi ţin
promisiunea, să nu cedez trufiei de a mai
osteni vreo tiparniţă.

Cum ai luat hotărârea aceasta?

Mi-am propus să fie ultima carte încă înainte de
a mă apuca s-o scriu. Tocmai de aceea am
„tras de timp” cam patru ani până s-o termin –
să dureze cât mai mult, să mă bucur cât mai
mult. Când am încheiat-o nu m-am bucurat
deloc, am fost chiar trist. Am mai ţinut-o lângă
mine, în casă, încă vreo jumătate de an, apoi
am predat-o editurii. Pentru mine este ultima
carte, pentru editura RENTROP & STRATON
(specializată în publicarea de lucrări
economice, financiare, legislaţie, afaceri) este
prima carte de poezie.

Lucian Vasilescu, ai o definiție a
scriitorului, a scrisului, a vieții?

Din punctul meu de vedere, a scrie şi a trăi
sunt verbe complementare. Mă voi strădui, de
acum înainte, să trăiesc/să scriu la fel. Doar că
n-am să mai public. Câtă va mai fi, aşadar, în
viaţa mea nu se va schimba nimic.

Începutul? Cine te-a influențat, determinat,
descoperit?

Cred că toţi suntem, în mai mică sau mai mare
măsură, şi produsul generozităţii unor oameni
providenţiali. Am avut şi eu şansa de a fi
încurajat, susţinut, îndrumat, am fost şi eu
„victima” generozităţii unor oameni.
Principalul „vinovat”, în cazul meu, este
domnul Laurenţiu Ulici. În anul 2000, când s-a
prăpădit, mi-a apărut o carte („Spirt. Muzeul
întâmplărilor de ceară”, ed. Nemira) pe care
i-am oferit-o la Sighetul Marmaţiei, la un
festival literar pe care-l păstorea acolo de
foarte mulţi ani. Dedicaţia a fost aceasta: „Lui
Laurenţiu Ulici, fără de care tot ce-am visat
n-ar fi rămas decât visare.” Mă bucur că am
apucat să mă mărturisesc domniei-sale faţă
către faţă. Peste doar o lună de la momentul la
care i-am dat cartea, domnul Ulici a plecat.

Ești ploieștean, Lucian Vasilescu, poet
cunoscut, apreciat, de referință, nu prea s-a
auzit prin urbea natală de tine. E o mare
mirare, nu e așa? Nu te-am văzut la
festivaluri, așa cum s-ar fi cuvenit. Cum, de
ce?

În câteva cuvinte, povestea cu Ploieştiul e
următoarea: eu îl consider şi-l simt ca fiind „al
meu”, în vreme ce el nu mă consideră printre
„ai lui”. M-am născut la Ploieşti, am copilărit
acolo, mi-am traversat tot acolo adolescenţa
confuză şi mirată, i-am lăsat tot lui,
Ploieştiului, şi tinereţea. Am plecat la 31 de
ani împliniţi, în 1990. Am plecat nu pentru că
am vrut să plec, ci pentru că nimeni nu părea
să aibă nevoie de mine. Visam, de ani buni, să
pot trăi înăuntrul unui binom ideal (credeam
eu): presă şi poezie. Poezie puteam scrie şi la
Ploieşti, presă, după 1989, aş fi putut face şi la
Ploieşti. Doar că nu m-a vrut nimeni în dragul
de oraş al meu. Aşa că am plecat la Bucureşti.
Pe 31 martie 1990 m-am dus la redacţia noii
serii a revistei Luceafărul, condusă de
Laurenţiu Ulici, şi l-am rugat să mă primească
şi pe mine în echipa lui. A doua zi, la 1 aprilie,
eram deja angajat, cu acte în regulă, la
Luceafărul, ca secretar de redacţie. În formula
de atunci lucrau la pomenita revistă Eugen
Uricaru, Nicolae Prelipceanu, Sânziana Pop,
Ştefan Agopian, Eugen Suciu, Petre Stoica,
Viorel Ştirbu, Cristian Popescu (redactori),
Daniel Bănulescu şi Ioan Es. Pop (corectori).

Și poezia? Are, ca pentru fiecare, rădăcinile
în emoțiile tinereții, ale inocenței. Sigur,
creștem, devenim. La tine cum a fost? Când
a început povestea scrisului?

Am debutat editorial în 1995, cu volumul
„Evenimentul Zilei – un poem văzut de Lucian
Vasilescu”, la editura Nemira. Mă mai
gândeam încă la Ploieşti. Mai şi treceam prin
oraş câteodată şi mă opream pe o străduţă
anume, în faţa casei în care am copilărit. Casa
era una naţionalizată. Imediat după 1989 a fost
revendicată şi, peste câţiva ani, a fost
retrocedată. Chiriaşii au fost nevoiţi să se
mute, iar noul proprietar a scos casa la
vânzare. N-a cumpărat-o nimeni. În alţi câţiva
ani crescuse iedera pe uşile masive, din metal
şi sticlă, de la intrare. În curte era un tei pe
care-l plantaseră părinţii mei cu multă vreme
în urmă, pe când eu încă nu umblam la şcoală.
Crescuse mult mai înalt decât casa. Mândru,
frumos şi rămuros.

Cu Paco, pe terasa căsuţei de la Ciupa

Comun pentru postdecembrism. Și? Ce ai
făcut?

Ultima oară când am trecut pe străduţa mea nu
mai erau nici casa, nici teiul. Era doar un teren
viran, năpădit de bălării, cu o pancartă bătută
în vârful unui băţ pe care se decolorau două
cuvinte: „De vânzare”. În toţi anii ăştia, cât îmi
vizitam casa copilăriei, văzând, an după an,
cum o năpădeşte iedera, am mai publicat
câteva cărţi (nu multe, dar nici puţine) şi mă
gândeam, de fapt îmi doream, să mă invite şi
pe mine cineva la Ploieşti, să citim poezie, să
vorbim despre dânsa, să ne bucurăm împreună
de mult-puţinul lucrării mele. Nu m-a invitat
nimeni, niciodată. În ziua când nu mi-am mai
găsit nici casa, nici teiul, am închis definitiv
uşa acestei nostalgii. Am încuiat-o şi am
aruncat cheia. Şi gata. Punct.

Și acum? Locul tău de taină unde este?

Vara plec la Ciupa, un sat situat la câţiva
kilometri de Horezu, unde ne-am ridicat o
căsuţă. Stau pe terasa din spate şi mă uit cum
creşte iarba. Noaptea, tot de acolo, privesc
zigzagurile de lumină ale licuricilor. Și mă
simt viu şi mi-e bine. Uneori mă retrag în
magazie, acolo unde, printre tot felul de scule,
mi-am încropit o masă de scris şi mai scriu. Cu
puţin timp în urmă, într-o noapte, m-am trezit
şi mi-am notat două versuri. Le-am recitit în
dimineaţa următoare şi mi-au plăcut. Ce nu
ştiu încă este dacă ele vor „deschide” o nouă
carte sau o vor „închide”. Rămâne să aflu…

Având originea într-un spațiu cu înaintași
literari ca Ion Luca Caragiale, Nichita
Stănescu și Ion Stratan, cum stai cu râsu-plânsu?

Dacă mai râd, dacă mai plâng? Cred că am
răspuns într-un text din „Ţara mea, viaţa mea,
dragostea mea…”. Uite aşa: „cu susul în jos,/
durerea s-a prefăcut în plăcere. pot vedea
răsăritul/ doar la apus. au murit toate
cuvintele pe care le-am spus./ cele pe care le-am
scris au murit chiar mai înainte. pulberea
lor/ o învolbură acum vântul, peste tot pustiul,
rotundul, pământul./ şi mă cutremur de râs, în loc să plâng,/
sub cerul mort şi fără stele şi nătâng.”

Cum vezi viitorul?

Cel de pe urmă segment al ultimei mele cărţi
se numeşte „Life kills. Repere biografice –
tabel cronologic”. Am plecat de la ideea că un
volum e bine să conţină şi o notă biobibliografică
a autorului. Înainte de a-i adăuga
o astfel de notă convenţională, am avut
revelaţia faptului că, de fapt, biografia mea nu
este altceva decât povestea timpului în care am
trăit. M-am născut, am crescut, trăiesc şi
îmbătrânesc purtat, implacabil, de un vector al
răului întrupat.

Întrupat în ce?

Întrupat în ce? Am căutat şi am găsit un
răspuns: în tot ceea ce s-a scris în ziarul
Scânteia, în cele trei ediţii ale Scânteii
poporului apărute în decembrie 1989 şi în
toate textele publicate în Adevărul din primii
ani de după 1990. Am ales, aşadar, scurte
citate din publicaţiile menţionate, care mi-au
jalonat şi murdărit viaţa. Am început cu o
ediţie a Scânteii din 23 octombrie 1958, ziua
când m-am născut, şi-am încheiat cu celebrul
şi abjectul articol „Fir-ai al naibii, Majestate!”
Asta e adevărata mea biografie. Şi răul ăsta
încă nu s-a sfârşit şi tot produce efecte. Ca o
bombă nucleară, care omoară mult mai mulţi
oameni în următorii zeci de ani decât la
momentul impactului. Încă trăim sub efectul
radiaţiilor răului detonat cu aproape 70 de ani
în urmă.

Interviu realizat de Camelia Iuliana RADU