CulturăLiteradura

Literadura nr. 18 (1)

Teo Cabel

Editorial

Printre treburile cotidiene, acum cu venirea iernii gândul se duce la
sărbătorile de iarnă. Mereu ai tendința de a face comparații: ce zăpadă era
odată, cum îți înghețau mâinile bocnă până la lacrimi. Intrai în casă sau în
scara blocului cât să iasă aburi din mănușile ude și ieșeai iar afară.
Răceam și pe atunci. Tușeam de ne ieșeau ochii. Nelipsitul piramidon,
polidinul, penicilina, biseptolul.
Bucuriile, ignoranțele vârstei. Mergeam la colindat. Un sentiment aparte.
Steaua, Bună dimineața, Plugușorul, Sorcova, Semănatul.
Acum analizezi situația. De 1 Decembrie ciolanul se mănâncă acasă. Cine
are, cine nu înghite în sec. Meditează omul pe cine să voteze pe șase.
De colinde nu vorbim anul acesta. Colinde cu mască? Nu vezi bucuria celui
care te primește, nici cel care primește trăirea celui care colindă. Și cum să
mergi din casă în casă? Nu mergem, colindăm cu amintirile, colindăm online.
Se vorbește despre o „mare resetare”. Adică lumea va funcționa cu softuri de
existență? Elaborate pe ce principii? Nu convine puterilor una din ele, o
resetează, ca la calculator. Până vor găsi formula corectă? Pentru cine?
Lumea este un complex de civilizații, religii, obiceiuri, mentalități. Se pot
uniformiza? Unde va mai fi farmecul lumii?
Politica consumismului și-a epuizat formele clasice, trebuie instituite altele?
Dacă ar mai fi viață pe alte planete, ca la noi, ar face companii transplanetare.
Stai și te gândești ce va fi?
Dar viața noastră va continua, cu rutinele zilnice. Cu bucuriile mărunte pe
care trebuie să ni le facem. Cu speranța că trebuie să fie mai bine, dar și să
facem să fie mai bine.
Îmi vin în minte câteva versuri dintr-un colind: „Ia ieșiți boieri afară/ să
vedeți ce vă-nconjoară”.
La mulți ani România! La mulți ani români de pretutindeni!


Lucian MĂNĂILESCU

11 noiembrie 1951-3 noiembrie 2020.

Redactor/ redactor-șef la numeroase publicații
locale: Viața Buzăului, Muntenia, (1990–1992);
Jurnalul de Buzău (1992–1993); Informația
Buzăului (1993); Fereastra, Mizil (2007–2016).
A debutat cu poezie în România literară.
A colaborat, printre altele, la revistele Luceafărul,
Cronica, Viața Românească, Poesis, Vatra Veche,
Oglinda literară, Cafeneaua literară, Urmuz,
Plumb.
În volum a debutat în 1997 cu versuri „Cartea
junglei”. Membru al Uniunii Scriitorilor din
România din 2006, transferat la filiala Brașov în
2018. A organizat cele nouă ediții ale Festivalului
Național de Literatură „Agatha Grigorescu
Bacovia” – Mizil. Redactor de carte al unui număr
de peste 50 de volume.
Premii literare, printre care Marele Premiu la
Concursul Național de poezie „Carmen Patriae”
(Brașov, 2005); Premiul pentru cea mai bună carte
de poezie a anului la Festivalul „Primăvara
poeților” (2009 și 2012); Premiul „Dumitru
Pricop” la Festivalul Internațional „Titel
Constantinescu” (2011).
OPERA (selecție): Poezie: Cartea junglei (1997);
Lacrimi de Murano (2001); N Remorări (2004);
Ultima eră glaciară (2006); Am auzit că viața e
frumoasă (2009); 60 (2011); Raiul pirania (2011);
Atrocitățile fericirii (2015); Fractali (2017);
Patria Amară (2018); Amurg în Șoaptă (2019).
Interviuri: Ferestre literare (2016)
REFERINȚE CRITICE: Constanța Buzea,
Vitalie Răileanu, Ion Roșioru, Marius Manta,
Marius Chelaru, Șerban Codrin.


Phoenix

Bucureştiul, teleportat în
ferestrele îndreptate spre cer,
cu vaporul lui Intercontinental eşuat printre
valuri de gunoaie, recifuri umane, betoniere
şi ţărmuri fără memorie, mă agaţă
cu degetele prelungi ale lui Cristian Paţurcă,
striveşte o lacrimă în ochii mei provinciali şi
îmi cotrobăie prin buzunare în căutarea
zilei netrăite de azi, în timp ce flaşneta lui Ion
Bolborea
invită Miticii în scena improvizată pe căruţa de
carnaval care, iată, nu s-a răsturnat la Caracal

Nu prea ştiu încotro mă îndrept,
deasupra tonetelor cu ziare explodează
meteoriţi, după fiecare colţ pândeşte
inocenţa comunitară, respirând
fericirea din pungile ieftine de plastic,
pe terasele de fiţe conchistadorii povestesc
despre descoperirea Americii, pe aleile
dintre blocuri se face seară, şinele tramvaielor
se răsucesc către cer, în cele din urmă
închid ochii şi trec strada pe cea mai roşie
dintre culori lăsând miliţianul din intersecţie
să fluiere a pagubă, în timp ce, pe acoperişul
Teatrului Naţional, alţi oameni de bine
se fac că lucrează…
În jur e o vânzoleală corozivă, pe cer
trec demolatorii în salopete gri,
pe ziduri înfloresc afişe multicolore,
tomberoanele se umplu de aripi şi în ceasul
de la colţul străzii scrâşnetul rotiţelor dinţate
ale mecanismului dialectic încep
să ningă peste oraş cu cenuşă…


Fereastra overton

În duminica asta, frumoasă ca o catedrală,
toate canalele TV zbârnâie cu febrilitate,
dracul s-a suit pe cochilia lui Dumnezeu
şi nechează şi ţine discursuri
despre fenomenul Tunguska şi despre
premoniţiile lui Putin, lumea se distrează
şi râde de se omoară, urmează un nou film
de desene animate, cu Donald şi Trump,
istoria s-a mutat la mansardă şi priveşte
de sus cum Sfânta inchiziţie face dreptate –
Torquemada şi Albă ca Zăpada pândesc
muzeele şi bibliotecile, Ludwig cel surd
trece pe stradă strigând: E linişte! E pace!…
În urma lui se aprind felinarele.


Sezonul iepurilor

Prin umbrele de la marginea oraşului
trece deseori jumătate de om
călare pe jumătate de iepure șchiop.

E trist şi i s-au înfundat urechile
de cuvintele profesorilor de limba română,
care pun virgule şi ghilimele când nici nu
te aştepţi.

Îl dor dinţii înfipţi în beregata pământului
şi se plânge că asudă, din noapte în zori,
plimbându-şi taraba pe uliţa comunitară
ce i se prelinge pe tălpile pantofilor
în fiecare campanie electorală.

Jumătatea de iepure şchiop
călare pe jumătatea de istorie
pe care o ţine minte de la corijenţă,
a început să ronţăie statuia unui morcov
votând cu mâinile sus
inepţiile tragice ale fragilităţii.

După care se dă de-a dura după umbra lui
cu urechile lungi şi pios ia o lingură
de icre negre
de pe tava de colivă a indemnizaţiei
de nemurire.


Recif

Doamne, ce frumoşi sunt
rechinii recifului tău,
cum plutesc ei
în sensul curentului
care îi poartă
spre Raiul Pirania
spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate
cu fălci puternice,
profesorul de socialism ştiinţific
îşi scoate pălăria şi ne salută…


Golgota poporului român

L-au dus pe Brâncoveanu la Stambul,
Să-l facă rob la milă-mpărătească
Şi-o lacrimă botează, peste veac,
Golgota noastră – Ţara Românească.

Bătrânii cronicari încă mai scriu
O iarnă lungă, viscolind cu slova.
Ştefan la Putna este încă viu:
Doamne, Golgota noastră e Moldova!

Ţara de Sus, înstrăinată-n hărţi,
Şi-ascunde într-o candelă lumina,
Umbre împărăteşti se surpă-n porţi…
Doamne, Golgota noastră-i Bucovine

Mihai, la Alba, pohta ce-a pohtit,
Cu inima sub zale, ca o rană.
Îl iartă, Doamne, dacă n-ai murit,
Şi iartă-ne Golgota Transilvană!


Raluca FARAON

În șoaptă, despre un amurg…

A vorbi despre poezia lui Lucian
Mănăilescu, acum, când poetul nu mai
este printre noi, nu se poate face decât
cu reverență pioasă.
Amurg în șoaptă, apărut
la Editura Editgraph, Buzău, în
2019, e un volum care, parcă, se
citește altfel în lumina celor
întâmplate, e un cântec de
lebădă, o fluturare din batistă pe
un peron pustiu.
Împărțit în patru părți – Cubul
Rubik, Soarele din buzunar,
Gâtul de lebădă al amintirii,
Viața pe Facebook – volumul
transmite încă din primele
pagini o tristețe liniștitoare. Un
echilibru. O poezie a
rememorării copilăriei, a iubirilor din tinerețe,
a retrospectivei unei vieți asumate ca fiind
Viață, fără nervi sau inflamări inutile. Nu-i
vorbă, Lucian Mănăilescu știe să fie ironic,
ludic, de multe ori, dar ansamblul configurat
este solid. Transmite înțelepciune. Și o liniște
binefăcătoare.
Aluziile culturale, frecvente în toată cartea,
atenuează posibila gravitate a tematicii:
moartea, viața trăită în virtual ori grăbită, fără
miez, amintirile neplăcute din perioada
instaurării comunismului, când Paștele era
interzis și averile confiscate. Niciodată nu se
simte un aer intelectualist, mai degrabă,
mărturisirea lirică adună la un loc lecturi,
filme, mitologie, cultura care a lăsat urme
vizibile ca împărtășire spirituală: sunt evocați
Michelangelo, Sartre, Camus, Nichita
Stănescu, Bacovia, Ion Creangă, Shakespeare,
Homer, Cervantes, basmele românești, Matei
Vișniec, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Daniel
Keyes (Flori pentru Algernon), cântărețul Ch.
Aznavour, dar și Bette Davis („cea mai
frumoasă femeie urâtă din lume”), Tom și
Jerry, Broadway etc. Sunt foarte multe
dedicații în volum, poeți trecuți în altă lume
sau nu, mai tineri sau nu, sufletul poetului e
generos. Nu sunt simple dedicații, sunt
împărtășire: „Mi-era dor de inimile voastre”.
Părțile constitutive sunt
amestecate special ca timp
evocat pentru a distruge
impresia că această carte ar
putea fi o biografie lirică sau o
cronologie în versuri. Cubul
Rubik este o perorație despre
sfârșit. Abil, poetul face referiri
frecvente la mitologie și la
literatură, ceea ce, cumva,
atenuează o posibilă morgă
neliniștitoare a mărturisirii. De
aceea se și numește Cubul
Rubik. Dacă ești începător, dacă
moartea reprezintă o realitate fie prea
îndepărtată, fie abstractă, ei bine, din versurile
acestea vei înțelege atât cât poți asambla.
Despre moarte se vorbește ca despre o
întoarcere acasă și se deplânge faptul că
nimeni nu mai învață „arta samurailor – nobila
artă de a muri”. „Se moare anapoda,/ printre
lucruri, întâmplări și amintiri rupestre…// Se
moare dimineața și seara, se moare/ frenetic,
nimeni nu mai are timp/ să trăiască ziua de
mâine” (Cochilia de melc). Evident, nu despre
sinucidere e vorba, ci despre o idee veche de
când lumea: trebuie să știi că mori (să îți asumi
calm și înțelept această realitate inevitabilă) ca
să trăiești cu adevărat, cu plenitudine. Or, azi
suntem morbizi, dar ne comportăm ca și cum
am fi nemuritori. Într-un poem numit
Departele, moartea este antropomorfizată, e
bătrână ca în basme, ca una din sfintele
săptămânii: „– Al cui ești, măi băiete?/ mă
întreabă bătrâna cu coasa. […]//– Nu mai știu,
mătușă// – Lasă, nu mai plânge!/ Dacă vrei/ te
iau la mine în bordei”. Alteori, e o făptură
domestică, bonomă, care poartă, oarecum,
amintirea mamei în gesturi: «Discuțiile mele
cu femeia în negru/ devin tot mai patetice//
Uneori îmi permit chiar să o admonestez,/ cum
o admonestam pe mama: „Iar mi-ai amestecat
sufletul printre lucruri!/ Iar ai uitat să-mi aduci
portocale”// Și ea se întristează și iese în curte/
să dea de mâncare la vrăbii”» (Femeia în
negru dă de mâncare la vrăbii).
Partea a doua este solară, amintirile din
copilărie sunt ca niște basoreliefuri în mintea
adultului care, tocmai prin prisma vârstei
înaintate, le descoperă valoarea. Nu e vorba de
regretul trecerii timpului, deși se simte tonul
elegiac, e vorba de o retrăire, cu tot arsenalul
de bucurie, liniște pe care îl presupune vârsta
aceasta. Soarele din buzunar – sau comoara
ascunsă. Povești, bunici, mere ionatan,
alergatul după gâze, învățătoarea care le cânta
elevilor la pian Für Elise și împărțea, pe
ascuns, lumina Paștelui cu ei. E drept, sunt
flash-uri de amărăciune – evocarea
comunismului, moartea unui copil –, dar, în
general, partea aceasta reprezintă asumarea, cu
profunzime, a valorilor transmise din generație
în generație. Card. Godfried Daneels, în cartea
sa Tatăl, remarcă faptul că, e drept, „criza
imaginii tatălui a existat, probabil,
dintotdeauna. […] Totuși, în ultimii […] ani,
lucrurile s-au precipitat și imaginea tatălui o
duce tot mai rău. Ne aflăm, incontestabil, în
fața unei crize” . Și continuă cu analiza
cinematografului american unde tații sunt din
ce în ce mai mult culpabilizați ori prezentați ca
netrebnici, mergând până la edulcorarea
calităților lor specifice, siliți să preia rolul
mamei etc. E cu atât mai meritorie, în aceste
condiții, prezentarea tatălui în poezia lui
Lucian Mănăilescu. E un reper moral, e evocat
mai des decât mama. Un poem memorabil este
Tatăl meu, corăbierul: „Într-o zi, când s-a
întors de pe munte,/ tatăl meu a început,/ cu
milostenie și frică,/ să alcătuiască o corabie.//
Lumea râdea: „Ce faci,/ mă, Gheorghe, până la
potop/ mai sunt o mie de ani/ și în noi e secetă
și cum aduni tu/ toate ale lumii să le scapi de
prăpăd?”// Tata tăcea și lacrimile lui/ erau tot
mai sărate…/ A căutat o pereche de fluturi/
câteva flori, șarpele/ fără pereche, al casei/ și o
fotografie în care/ maică-mea era fericită.// Pe
urmă tatăl meu, corăbierul,/ a ridicat pânza
neagră în vânt,/ a dat drumul porumbelului/ să
zboare și corabia/ s-a scufundat în pământ…”.
Partea a treia este o duioasă, pe alocuri ironică,
rememorare a erosului. Ba Ofelia, ba
Magdalena, ba Anna Karenina, ba Dulcineea –
femeia este o creație din vis, memorie și
rămășiță a lecturilor cu impact emoțional sau,
dacă nu, e suma tuturor femeilor care ar fi
putut fi iubite: Gâtul de lebădă al amintirii.
Partea a patra ar fi putut să lipsească, Viața pe
Facebook, deși, astfel, se oferă o imagine
completă a timpului: prezent, trecut și viitor
(pentru că moartea nu e sfârșitul).
Stilistic, se remarcă tonul echilibrat al
mărturisirii, cu o tristețe adiacentă ce provine
din alternarea timpului prezent cu imperfect,
evitarea metaforei și a figurilor de stil, în
general. Mai degrabă, înnobilarea limbajului
prozaic prin inserarea unor conotații
neașteptate ale cuvintelor: „Nu mai șterge
amintirile de praf!” sau „mă omenea cu un
pahar de lumină”. Multe poezii sunt mici
dramatizări. Altele deraiază brusc în limbaj
colocvial: „dracu s-o ia!”. Ironia este
terapeutică: „Azi m-a respirat aerul,/ m-au
zburat păsările,/ m-au foșnit frunzele toamnei./
Au fost fel de fel de lucruri/ și întâmplări
străine./ Necunoscuții mă salutau pe stradă:
„Bună ziua,/ domnule orb! Noapte bună,/ ființă
abstractă/ La revedere, fluture șchiop!// Noroc
că a răsărit luna/ la timp…” (Aselenizare).
Lucian Mănăilescu a fost un poet. Și a scris
poezie. Și poezia lui ne poate rescrie pe noi,
cititorii, ne poate înscrie într-o inimă mare. De
poet.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share