Spații culturale nr. 73 (6)

Nina MARCU

Sărut în trei
Poem interzis

Este romanul al cărui prim volum sunt gata să-l închei. Din viață, din viața așa cum e, inspirat. Cu, deja, multe cronici bune și multă lume care-l așteaptă. S-a scris ușor, s-a scris ferm și, cel mai mult, pe telefon, când am fost plecată de la calculator. Urmează greul abia acum, și vorbesc despre începerea unei colaborări cu editura…
Ama și Cleo, în fața complexului rezidențial, se uită după un taxi. E mai bine să ia unul, decât să umble prin autobuze și prin metrou. La drept vorbind, Ama nici nu mai știe exact ce mijloc de transport le-ar putea duce cât mai aproape de Herăstrău. Taximetristul, în schimb, le duce la țanc, chiar acolo. Dar, uite, nu prea apare niciun taxi. Oră de vârf nu e. La – aproape – 11, nu se prea înghesuie lumea la taxiuri. Însă, nu e nici prin parcări vreunul și nici de prin împrejurimi nu apare. O să sune după unul. Nu știe numere de telefon de la vreo agenție, dar există net și vede numaidecât. Pe viitor, o să ia mașina lui Gabi, care a rămas în parcarea de la mama. Și, mai și pe viitor, o să-și cumpere și ea una. Pe cea de la țară, a tatei, n-o să folosească niciodată.
Trebuie să plece mai repede de aici. Și-așa are o stare… Cum naiba să dea în blocul ăsta de nenorocit? Cum să fie vecină cu el? Ce probabilitate să se întâlnească exista? Mică. Spre zero. Și, totuși, s-au întâlnit. Cum o să mai stea în apartamentul lui Gabi, cu mizerabilul ăsta în apropiere, atât de în apropiere? Deși, nu-i convine, cel mai bine ar fi să se mute cu mama și cu fetele. Preferabil, desigur, decât cu el pe urme. Sună telefonul și se grăbește să răspundă:
─ Alo, Santiago Bernabeu? Cum ar veni, în persoană? Mă grăbesc să preiau legătura la București.
Apoi, își aduce aminte că trebuie să fie și să se țină bățoasă în fața lui Gabi și schimbă registrul:
─ Da, zi ce vrei.
Cleo zărește un pisoiaș la câțiva pași și se desprinde, ușor, de mâna Amei. Aceasta, cu telefonul la ureche, încearcă s-o oprească:
─ Stai, micuța mea. Stai aci, lângă mine. Te rog. Nu fugi nicăieri.
─ Nu fug, Ama. Nu fug. Mă duc la pisicuță. Vorbesc un pic cu ea. O întreb cum o cheamă.
─ Alo, Ama… Ce ești așa tăioasă? Ai început bine ș-apoi ai dat-o de gard. Ce se întâmplă? E prea de dimineață la voi și nu te-ai acomodat cu ora?
─ Gabi, în locul tău n-aș întreba și n-aș zice nimic! Știi că sunt supărată pe tine. Uitasem, în primă fază, de aia am răspuns altfel, apoi mi-am adus aminte. Sunt supărată pe tine.
─ Știu. Știu că ești supărată. Dar să-ți treacă, Ama. Să-ți treacă. Sunt fratele tău. Trebuie să mă ierți. Am comis-o cât de bună, așa e. Însă, n-am făcut-o cu gând rău. Dimpotrivă. Erai așa de amărâtă, că m-am gândit că, dacă-i spun chestia aia lu’ Sașa, te fac să te simți mai bine. Mi-am dat seama, apoi, când ți-am văzut fața și privirile, că am greșit.
─ Erai confidentul meu, Gabi! Erai singura persoană din lume care știa asta. Și tu m-ai trădat. Nu o dată! Nu doar cu Sașa, nu doar în fața lui Sașa. Fără nicio reținere și fără niciun regret și fără niciun pic de conștiință, i-ai spus prostia aia și mamei. De mi-a făcut capul calendar cu îndrăgostitul meu de un nenorocit de la Alma4, unde, oricum, sunt numai nenorociți.
─ Ai dreptate, Ama. I-am spus și mamei asta. Nu intenționam, dar discuția a luat-o în așa fel că…
─ Stai un pic, Gabi. Cleo, rămâi pe trotuar, te rog. Să nu fugi în stradă. Pe acolo trec mașini. M-ai auzit, Cleo?
Micuța, ferm, îi răspunde surorii ei că nu face prostii, e cuminte. Ama, aproape liniștită, a continuat dialogul cu fratele lor:
─ Gabi, putea s-o ia discuția cu mama pe oriunde. Inclusiv prin șanț. Buzele tale trebuia să fie pecetluite. Era un secret. Te făcusem părtaș la el. Am avut încredere în tine. Și tu… Nu-ți mai spun niciodată nimic.
─ Chiar ai dreptate să fii supărată. Dar…
─ E a doua oară într-un sfert de oră, când mi se spune că am dreptate să fiu supărată. Și am!
─ Cine ți-a mai zis? Mama? Ori altcineva?
─ Nu contează. Nu mai am de gând să vorbesc lucruri importante cu tine.
─ Am greșit, Ama, îmi pare rău. Pe cuvânt că nu mai fac altă dată. Dar să știi că eu am, pe mai departe, de gând să vorbesc cu tine. Despre absolut tot ce există în lumea asta. Uite, acuma am să-ți spun ceva foarte important.
─ Amorurile tale, Gabi, nu fac obiectul interesului meu matinal. Bănuiesc că, întors la Madrid, ești în dilemă dacă să ieși cu Jimena sau cu Fernanda. Cel mai bine ar fi să fixezi o întâlnire cu Adriana.
─ Ești foarte rea, Ama, foarte rea. Chiar vreau să-ți zic ceva important. Cine crezi că m-a sunat aseară să mă întrebe de tine?
─ Cine?
─ N-o să ghicești în veci, te asigur.
─ Atunci, spune-mi tu, dacă n-o să ghicesc. N-am vecii ăia, veacurile alea, să stau și să ghicesc. Cine te-a întrebat de mine?
─ Stai bine pe picioare, da? Rămâi în ring, după ce-ți spun. Nu te prăbușești pe jos, prin picioarele oamenilor.
─ Acum, nu doar că mă faci curioasă, dar îmi și inciți imaginația. Pedro Sanchez? Hugo Silva? Enrique? Bisbal? Cine?
─ Nu, nu… Niciunul dintre ăștia toți. Nu e de pe aici. E de pe acolo.
─ De pe acolo… Adică, de pe aici? I-auzi… Cine, Gabi?
─ Andrei Petrescu. Directorul de la Alma4. Ăla cu…
─ CE?!? Direc… Ce tot spui, Gabi? Cum să te sune tâmpitul ăla să te întrebe de mine?
─ Uite că m-a sunat. Vrea să-ți propună să lucrezi la ei. Vrea să-ți ofere, nu știu, ca o compensație, postul de la știri, de prezentator. Alo, Ama! Ai auzit ce-am spus?
─ Am auzit, da. Mă gândeam.
─ Nu pari prea surprinsă. Și cred că nu mi se pare. Ia, zi. Care-i treaba?
─ Treaba e că ai întârziat, Gabi. Mi-a zis și mie. De asta nu sunt surprinsă. Sunt, însă, că te-a căutat pe tine să-ți zică asta.
─ Nu m-a căutat ca să-mi zică asta. M-a căutat pentru că nu știa cum să dea de tine. Chestia cu prezentatorul mi-a spus-o colateral, după insistențele mele. Dar… Cum te-a găsit?
─ Mult mai simplu decât crezi. Căci, pare-se, lumea e mică. Locuiește aici, în complex.
─ Fugi de-aici! Nu se poate! Sper că nu accepți rahatul lui de post. Ama, cu tine vorbesc.
─ Mă jignești, Gabi, dacă ai un astfel de gând, în ce mă privește. Nu-mi vine să cred că iei în calcul o așa posibilitate! Cum să accept oferta aia și cum să mă duc să lucrez în locul unde mi-a picat, la propriu, cerul în cap? Așa mă cunoști tu pe mine?
─ Te cunosc, Ama, sigur că te cunosc. Asta i-am spus și eu nemernicului, că tu n-o să accepți într-o mie de vieți așa ceva. Normal că n-o să accepți, după tot ce ți-a făcut. Are tupeu, jigodia. I-am spus-o și lui. În fine. Tu ce faci acuma? Ai fost pe la interviuri? Și de ce ești cu Cleo? O duci la mama?
În clipa aia a realizat Ama că a uitat de sora ei mică. Doamne… A lăsat-o, așa micuță cum e, singură, de capul ei, nesupravegheată. Cât de toantă e! Cât de proastă! Cum de n-a fost în stare să aibă grijă de un copil? Unde e? Unde? Cleo! Unde e? Și unde naiba e pisica aia? Că zicea că vorbește cu pisica. În momentul următor, Ama a-nghețat. Ca oglinda apei, la minus 35 de grade. A-nlemnit. Mai ceva ca scândura din gard. S-a-nnegrit. Ca rana prinsă de cangrenă. Cleo e în mijlocul străzii, încercând să prindă afurisitul de pisoi. Care miorlăie și fuge. Fuge și miorlăie. Și un bolid, al cuiva din bloc, pesemne, e la mai puțin de un pas de micuță. Paralizată de spaimă, Ama nu poate nici să fugă, deși fără șanse de reușită, spre Cleo, nici să țipe din toți rărunchii, ca să atragă atenția șoferului și, astfel, să evite aproape inevitabilul. Accidentul. Nenorocirea. Doar, fără vlagă, se prăbușește în genunchi. Poate, fără să știe, a rugăciune. Telefonul îi cade din mână și Gabi, intuind, parcă, primejdia, strigă din toți rărunchii:
─ Ama! Ama! Alo! Ce se-ntâmplă acolo?
Tânăra e goală-n piept. Nu mai are suflet. Nu mai are inimă. Nu mai are nimic. Nici sânge în vene, cum avea, acum nu mai are. Totul în ea e țăndări. Bucăți. Firimituri. S-a spart și s-a rupt și s-a sfâșiat în mii și milioane de celule. E la pământ. Nu doar fizic. În alte multe feluri e la pământ. Nu poate să ridice privirea din pavaj. Nici genunchii striviți de piatra rece. Nici pe ea, prăbușită, ca floarea de mac, când cade grindina peste focul neostoit. Nu-i e de mama, căreia nu știe ce să-i spună. Nu-i e de ea, că atât de proastă e și… Nu-i e de Gabi, care strigă, încă, în telefon. Nu-i e de lume, nu-i e de nimeni. Doar de mogâldeața dulce și frumoasă, căreia n-a fost în stare să-i țină mâna, îi e. Cleo, Cleo! Să nu faci vreo prostie, Cleo! Să fii cumințică, mica mea Cleo! Să nu mă lași, Cleo! Să stai aici, Cleo, lângă mine! Cleo!
E pierdută, iremediabil, când niște degețele i se preling, ușor, prin păr. Cu ultimele puteri, își saltă capul. Vede, ca prin vis, ca prin ceață, o mână mică, de copil. De copil de patru ani. De Cleo. Nici nu-și dă seama bine, dar mâna mică o scoate, neîndoios, din agonie. Realizează. Și râde. Și plânge. Și conștientizează. Și vede. Da. Vede. Vede cum Cleo e în brațele cuiva. Și omul cu brațele care o țin pe Cleo e îngenunchiat lângă ea, pe caldarâm. Ca s-o țină pe Cleo, când îi mângâie și-i răsfiră părul. Ca s-o ridice, poate, și pe ea, prăbușita. Da. Cleo e în brațe la cineva. În siguranță. Cineva a salvat-o pe Cleo de la bușitura cu botul mașinii ăleia. Cineva a sărit, a putut să sară, nu ca ea, s-o salveze pe Cleo. Cineva a fost atent și a avut grijă de Cleo, când ea n-a avut. Cineva… Cineva ăsta e un bărbat. Are pantaloni călcați bine, la dungă. Și curea așezată fix, pe mijloc, impecabil. Și pantofi lustruiți, fără urmă de dubiu, perfect. Și cămașă bleumarin, cu guler ferm. Și vestă asortată. Și sacou cu nasturii desfăcuți. Probabil, când se așezase lângă ea, se descheiase. Trenciul pe care îl avea mai devreme pe mână e, pesemne, aruncat pe undeva. A făcut asta când a sărit, nebunește, să smulgă fetița din încleștarea – încleștare pe naiba, dar așa vine vorba – cu bolidul. Cineva ăsta e… Nu se poate. Cum așa? Cum?!? E nenorocitul. E chiar nenorocitul. Omul de fier. Omul de piatră. Infectul. Toxicul. Gunoiul.
─ E-n regulă, Ama. Nu te mai gândi. Copilul e bine. Să mergem, te rog, sus. Hai, Ama. Haide. Să te liniștești puțin.
Mâna lui – cea care nu ține copilul strâns, la pieptul încătușat de vestă – se-ntinde către mâna ei. În cel mai firesc dintre modurile firești. Ea, prea răvășită ca să raționeze, just, ca de obicei, o-ntinde, la rându-i, pe-a ei. Speriată cel puțin cât ea, stăpâna. Mâna ei. El, își saltă genunchiul și o ridică, delicat, și pe ea de pe asfalt. Cu o mână o ține pe Cleo în brațe. Cu cealaltă, strânge, ca-ntr-o mirare fără margini, mâna Amei. A lui e caldă și puternică. A ei e înghețată și pierdută. Pare… Nu. Nu pare. E. E un miraj. Mâna ei în mâna lui. Și fetița ei în brațe la el. Apa o ia, parcă, altfel, prin matca veche. Dar, Ama, după clipele de bulversare, realizează bizareria situației și-și smulge, furioasă, mâna dintr-a lui. Niciunul nu spune nimic. Nici ea, nici el. Ce-ar fi, de fapt, de spus, în atare împrejurare? Directorul s-a așezat mai repede pe picioare și, când n-a mai ținut mâna ei, a format un număr de telefon. Pe cine sună ăsta, s-a gândit tânăra. Cui simte să-i dea, mintenaș, raportul?
─ Carla – vine răspunsul – am treabă. Te rog să-mi reprogramezi toate ședințele și toate întâlnirile de acum, pentru a doua parte a zilei. Știu, dar te descurci tu. Le amâni câteva ore, nu le anulezi. Am treabă. Întârzii azi. Ai înțeles, da?
Hm… Nenorocitul anulează întâlnirile. Are treabă. Hm…
Își amintește de Gabi care încă strigă în telefon și, la rândul ei, îl pasează:
─ Gabi, e în regulă tot. Nu pot să vorbesc acum. Te sun eu. Mai încolo. Când pot. Liniștește-te. Suntem bine. Vorbim.
Peste zece minute, erau toți trei, Ama, Cleo, nenorocitul, acasă la ele, acasă la Gabi. Cuțitele sunt pe cale să sară, iar, din teci. Au stat destul acolo. Acum se cer la vedere, la îndemână. Când au urcat, în tăcere, fără vreo vorbă, el i-a prins din nou ei mâna, ca s-o ajute, ca s-o determine să urce în lift. Căci, încă în șoc, Ama stătea împietrită, fără să facă un pas. Dar, aproape instantaneu, mâna ei a zvâcnit, nervoasă, dintr-a lui și s-a retras pe una dintre toartele rucsacului de pe umăr, unde are înghesuite o grămadă de lucruri pentru cea mică. „Nemernicul – se gândește Ama – nu duce lipsă de tupeu. Ce m-o fi tot luând de mână? Eu nici strada nu vreau s-o trec alături de el, ca doi pietoni obișnuiți. Mă duc și traversez pe la altă trecere. Și el mă tot… M-apucă nervii și mai rău”. El n-a mai insistat. De altfel, și-a dat singur seama că a cam sărit calul. Cam mult luat de mână. Într-un timp foarte, foarte scurt. Asta, dincolo de tot, de toate care au fost și… Clar, chiar nu e cazul să… A pornit-o mult prea pe repede înainte. În loc să ia kilometru cu kilometru, ba, chiar pas cu pas, la rând, ca un om, el s-a apucat să dea kilometrajul peste cap și cu viteză primejdioasă, să zboare, dintr-o suflare, cinci maratoane. De parcă a făcut prinsoare el cu el că trebuie să fie ridicol. Cel puțin ridicol. Dar, a luat-o de mână involuntar. Fără vreun gând ascuns, fără vreun motiv. Ca un om care e îngrijorat de alt om și vrea să-l ajute, să-l sprijine, să-l protejeze. N-a vrut s-o supere.
Apoi, în apartamentul lui Gabi, în care stă, deocamdată, Ama – așa cum a aflat de la portar – a fost, câteva minute, aceeași tăcere. Ea stătea pe canapea la fel de pierdută. Doar ochii îi jucau în cap, când o urmărea pe Cleo, care se așezase pe covor, cu jucăriile ei. Și el a simțit nevoia să-i aducă un pahar cu apă, de la bucătărie. Ca să-și revină. Ca să treacă. A fost momentul când, cum spuneam, cuțitele s-au grăbit să sară de la brâu, unde stăteau, oarecum, cuminți. Și tot ar fi bine să fie doar cuțite. Dar praf de pulbere miroase, încă discret, dintr-o mulțime de butoaie. Un singur scăpărat de chibrit și… Ferească Dumnezeu din ceruri! Ea, nu doar că l-a lăsat cu mâna întinsă și n-a luat paharul, dar a sărit, la propriu, de pe canapea:
─ N-am nevoie de nicio apă! Că ți-o torn acuma-n capu’-ăla sec! Ai rămas tu, pe tot pământul ăsta, să-mi dai un pahar cu apă? Ești tu stâlpul meu? Îmi pun eu baza-n tine? De ce ești aici? De ce-ai venit cu noi? De ce încă mai stai în casa mea?
─ Ama, Ama… Pe bune. Cam multe-ntrebări, dintr-o singură suflare. Ia-o mai piano. Serios! Nu, la prima, la a doua la fel, cred, dacă am reținut întrebarea, că-i nu și la a treia. De ce-am venit aici, de ce sunt aici… Hm… Credeam c-ai înțeles. Credeam că știi. Ca să mă asigur că ești… că sunteți, adică, bine. Orice om ar fi făcut la fel.
─ Tu nu ești orice om. Tu nici nu ești om. Tu ești omul de piatră și atât. Tu nu te gândești să ne fie bine. În minte la tine nu sunt astfel de gânduri. Creierul tău nu e în stare să le emită. Nu știu dacă e dezvoltat, dacă are destule circumvoluțiuni, dar e dedat la rele și nimic mai mult. Tu pui iar cine știe ce la cale.
─ Hm… Te asigur că ăsta e cel mai original mulțumesc pe care l-am auzit în viața mea.
─ Bine, bine… E aproape gata să mi se usuce limba că trebuie să-ți mulțumesc. Dar, îți mulțumesc. Chiar îți mulțumesc.
─ Pentru paharul cu apă?
─ Te joci cu nervii și cu răbdarea mea, omule de tinichea și de fier și de piatră! Bine! Fir-ar! Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că ai sărit s-o salvezi pe Cleo.
─ Și eu îți mulțumesc că, după tot, n-ai certat-o, n-ai sărit la ea, nu i-ai ținut vreun logos.
─ Crezi că sunt nebună, ca tine? De ce era să cert copilul? A fost vina mea. Eu nu am fost atentă. Eu nu am avut grijă de-un copil. Eu sunt într-atât de proastă, încât nu sunt în stare de atâta lucru.
─ Știu că te învinovățești mult pentru ce s-a-ntâmplat. Știu că de-asta te foiești și ești răvășită și…
─ Ei, bravo! Ca să vezi unde era deșteptu’ lu’ pește! Știi tu pe naiba!
─ Poți să faci bășcălie, Ama, dar chiar știu. Însă, astfel de lucruri se-ntâmplă. Copiii sunt imprevizibili. N-ai cum, oricât de atent ai fi, să le anticipezi toate mișcările, toate gesturile, toate săriturile. Deci, nu te mai învinovăți de ce-a fost.
─ Deci, nu mai bine te duci tu acasă la tine, la copiii tăi și le ții lor astfel de discursuri? Haide, scutește-mă de prezența ta!
El râde cu toată gura:
─ Wow, Ama, wow! Tu mă întrebi, cumva, dacă sunt însurat și dacă am copii?
─ Ești țăcănit de-a dreptul, omule de piatră! Am zis eu așa ceva? Am întrebat eu așa ceva? Doamne sfinte! Ce-mi pasă mie dacă ești însurat și dacă ai copii? E ultimul meu gând și ultima mea grijă.
─ Bine. Oricum, e negativ. Adică, nu. Adică nu sunt însurat și adică nu am copii.
─ Hai, pleacă de pe capul meu și lasă-mă în pace cu prostiile tale! Am și altceva de făcut decât să stau cu tine la taclale.
─ Nțțțțțțțț… Nu plec, până nu mă tratezi cu o cafea. Vreau o cafea.
─ Una după ceafă nu vrei? Ce cafea? Nicio cafea! Cu tine, nici cucută nu beau.
─ N-am zis că vreau să beau o cafea cu tine. Am zis că vreau eu o cafea. Știi, așa se procedează pe la noi – tu, pe la Madrid, pe acolo, poate ai uitat – în semn de mulțumire, când cineva îți face un bine.
─ Aha… Am înțeles. Așa se procedează. Eu, pe la Madrid, pe acolo, nu mai știu. Și când cineva îți face un rău, cum se procedează pe aici, prin București?
Aluviuni, multe aluviuni la mal. Apa curge opintit, foarte opintit, pe mai departe opintit. Greu, greu cu cursul. Adică, greu cu schimbatul cursului. Vor fi multe, multe dureri de cap. Și vântul ăla se ține după el, oriunde se duce. Ca o umbră. E și aici. Mișună, ca o râie, pe la ferestre. Dar nu numai. Înfoaie și colțurile de catifea roșie din inimă. Mă rog… Vânt smucit, de primăvară…
─ Bun. Poate e cazul să vorbim despre asta acum. Dacă și tu vrei, hai să vorbim.
─ Eu vreau doar să pleci. N-am nimic de vorbit cu tine. Ți-am mulțumit pentru binele făcut. Acum, pleacă.
─ Aș vrea să treci peste acel rău. Aș vrea să nu-l mai lași în sufletul tău. Uite că fac și versuri. Proaste, dar versuri.
─ Pleacă! Acum! Haide!
─ Pentru răul produs, îmi pare rău. Uite, fir-ar, că o spun și eu. Îmi pare rău. Chiar foarte rău. Am greșit. Poate că s-a-ntâmplat ceva. Poate că a fost un dedesubt. Poate că m-a luat valul. Poate că există o explicație pentru purtarea mea de idiot. La un moment dat, poate vorbim mai pe șleau. Mult mai pe șleau. Când o să fim amândoi pregătiți să punem totul pe tapet. La modul sincer și serios, regret mult că te-am rănit. Și te rog din suflet să treci peste! Să lași în urmă episodul ăla. Să nu te mai gândești. Să nu-i dai voie să te otrăvească și mai mult.
─ Pleacă, omule de piatră! Du-te la tine acasă. Ori, unde vrei tu. Numai pleacă! Pleacă din casa mea!
Văpaia asta ce naiba mai e? A stat vântul și-a venit văpaia? Tot cu v. Hm… O fi pentru că, de minute bune sunt, chiar așa, la cuțite, ochi în ochi? Verde lac și albastru mare. Ca macul înfierbântat de vipie e văpaia asta. Apropiate și ca formă, și ca sens cuvintele astea. De n-or fi chiar sinonime. Dar, acum, lui nu-i pasă de sinonime. Văpaie. Ca pantofii ei roșii, de care i-a spus Iulia aseară, e. S-o întreținem!
─ Mai important ca scuzele mele, este să treci tu peste. Și poți să faci asta. Așa cum am putut eu să-ți spun că mă căiesc. Bun. Asta a fost cu idioțenia pe care ți-am făcut-o. Dar pentru binele de adineauri, vreau o cafea. E simplu. Trebuie să mă cinstești cu o cafea.
─ Îți pare rău, regreți… Tu nici măcar nu ești în stare să regreți ceva. Să trec, zici? Cum treci tu de ușor… Călăului, desigur, îi vine ușor să spună asta. Cum ar veni, peste rana aia aplic un tatuaj sau un plasture și trece. În fine. De ajuns. Nu mai vreau să vorbesc despre asta. Nu mai vreau să vorbesc cu tine. Nimic nu vreau să mai vorbesc cu tine.
─ Bine. Accept și o cafea tăcută.
─ N-am cafea!
─ Cum n-ai cafea? Cine n-are niște cafea în casă?
─ Uite că eu n-am. Abia m-am mutat aici. E apartamentul fratelui meu. Gabi Dumbrăveanu, dacă-ți spune ceva numele ăsta. N-am de niciunele în casă, nu doar cafea. Aveam de gând să fac și cumpărături, când… Când cu Cleo.
El, parcă ar necăji-o:
─ Adică, nici mâncare pentru copil nu ai? Cât de inconștientă poți să fii? Ții fetița nemâncată? Sau o duci pe la ăia cu mâncăruri nesănătoase? Ar fi bine să ai mai multă grijă.
─ Ce-ți pasă ție ce am eu prin frigider și prin dulapuri? Ești de la Protecția Consumatorului sau de la Protecția Copilului? Uite, ca să vezi. Numai omului de piatră nu-i mai dădeam socoteală.
Ca pentru ea, însă nu suficient de încet să audă numai ea, Ama a adăugat:
─ Și, dacă ar fi pline, până la refuz, la ce mi-ar folosi?
Lui, parcă i-ar veni să râdă. De ea. Dar, doar zâmbește hâtru:
─ Adică, nu știi să gătești? Nicio ciorbă pentru copil nu știi să faci? Doamne, Dumnezeule! Cu ce-l hrănești, atunci?
─ Da’ poate n-ar trebui să te intereseze pe tine, toxicule. Ți se pare că ne facem confidențe? Și dacă nu știu să gătesc, ce? Dai și asta la știrile tale de doi bani?
Ce zâmbet are ăsta! Doamne!… Ce s-o fi hlizind așa?
─ Bine, bine, am înțeles. N-ai de niciunele în casă, deci, nici cafea. Dar, are jos, în fața blocului, la Starbucks. Vreau un double espresso. Mulțumesc. Te aștept aici. Cu Cleo.
─ Cine naiba ia espresso de la Starbucks? Ia și tu un white mocca sau un caramel machiato. Dacă tot mă duc…
─ Ia-ți pentru tine, dacă așa vrei. Mie ia-mi ce și cum deja am zis.
─ Mare nesuferit și mare tăntălău ești!
─ Ok. Haide, Ama, du-te. Vreau să beau cafeaua aia. Grăbește-te. Mai am și altă treabă. Sunt aici, cu Cleo. Te așteptăm.
─ Adică, rămâi în casa mea, în timp ce eu plec? Cred că glumești, omule de piatră. Cum să te las singur cu copilul?
─ Crede-mă că nu sunt într-atât de nenorocit încât să-i fac rău unui copil. Nici chiar așa, ce naiba…
Ama, îndoită, confuză, se îndreaptă spre ușă. Iar Andrei Petrescu se gândește să mai bage un pic bățul prin gard:
─ Vezi să nu te zgârcești la bani și să iei vreuna de aia de la dozator! Că nu beau de aia. Nu-mi place. Nu e bună. Și nici sănătoasă. Ai înțeles, da?
Fata zice în gândul ei o bună parte dintre înjurăturile știute. La adresa lui. Și, ce-i drept, știe câteva. Dar, repede, se ostoiește singură. În fond, a salvat-o pe Cleo nenorocitul ăsta. Fără el, se putea întâmpla… Nici nu vrea să se gândească la ce s-ar fi putut întâmpla fără el, fără implicarea lui, fără spiritul lui civic. Bine. Să bea o cafea de la ea și să plece mai repede.
Andrei se uită după Cleo și o descoperă sub masă. Tăcută, bosumflată, cu jucăriile alături. Nu știe ce să-i spună, dar se apropie de ea:
─ Ce cuminte ești! E frumos acolo, sub masă? Ai grijă când te ridici, să nu te lovești la căpșor.
─ Nu mă ridic. Deloc nu mă ridic. Niciodată nu mă ridic. Stau aici.
─ Cu ce te joci tu acolo? De-a ce te joci?
─ Nu mă joc. Nu ți-am spus că stau și eu aci? M-am supărat. Că am făcut prostii și am supărat-o pe Ama.
Pe Ama… Ce moderne mai sunt fetele astea… Dar, dincolo de asta, copilul are mustrări de conștiință. E mâhnit. Suferă. Hm… Ce se face în atare situație? Cum rezolvi o astfel de criză? Cum scoți copilul dintr-o situație de asta? Și directorul își trece, oarecum încurcat, mâna prin păr.
─ Îmi faci și mie loc acolo, lângă tine, sub masă? N-am mai stat sub masă de o mie de ani. Și vreau să stau acum cu tine.
Fetița se dă o idee mai încolo, fără să zică nimic. Și Andrei Petrescu se apleacă, se lovește la cap, deși îi spusese lui Cleo să aibă grijă, apoi se așază lângă ea.
─ Ai dreptate. E frumos aici, sub masă. E liniște. Și umbră. Ai jucării multe și frumoase. Toate sunt ale tale, nu?
Cleo doar aprobă din cap și stă, pe mai departe, cu capul în bărbie și jucăriile înșirate lângă ea.
─ Ești supărată, nu-i așa? Dar nu trebuie să fii. Copiii nu trebuie să fie supărați. Copiii trebuie să fie veseli și să se joace și să mănânce, ca să se facă mari. Și…
─ Eu sunt mare. Deja sunt mare. Nu mai sunt bebe.
─ Sigur că nu mai ești bebe. Ești fetiță mare. Dar trebuie să te faci și mai mare. Cât mama ta.
─ Cât Ama vreau să mă fac de mare. Ca ea vreau să fiu.
Mda, Ama…
─ Sigur, cât Ama te faci de mare. Dar pentru asta trebuie să nu mai fii supărată. Trebuie să râzi, să zâmbești, să te joci.
─ Sunt supărată pentru că am supărat-o pe Ama. Am văzut că s-a supărat pe mine.
─ Nuuuuu… Ama nu s-a supărat pe tine. A fost doar îngrijorată. S-a speriat. Pentru că nu voia să ți se întâmple ceva. Dar e bine să fii cuminte și atentă altă dată și să nu mai fugi singură în mijlocul străzii. Pe acolo trec și circulă foarte multe mașini. Sunt periculoase și pentru oamenii mari, și pentru copii.
─ Mașinile sunt rele, adică? N-o să mă joc niciodată cu ele.
─ Nu sunt rele. De cele mai multe ori, sunt bune. Și necesare. Și de folos omului. Dar, câteodată, ele pot să facă și rău. De aceea, trebuie să le evităm, să ne ferim de ele, când sunt în mers și noi pe jos. Căci, din mii de motive, pot să ne lovească. Și, nu. Fetițele nu prea se joacă, așa e, cu mașinile.
─ Tu ai mașină?
─ Am…
─ Și lovești copiii cu ea?
─ Nu, Doamne ferește! Niciodată nu vreau să lovesc copiii. Și nici adulții. Pe nimeni.
─ Dar nenea care era cu mașina aia a vrut să mă lovească?
─ Nu, sunt convins că nu. Doar că tu ai apărut brusc în fața lui, în timp ce el mergea și avea viteză. Atât. De aceea, trebuie să fii cuminte. Și, cum am zis, n-ai ce să cauți singurică în stradă, printre mașini.
─ Sunt cuminte. Sunt foarte cuminte. Și când aveam șase ani eram cuminte. Dar, plâng, uite. Hă, hă, hă… Nu mă mai iubește Ama acum. Am făcut prostii. Și pleacă iar.
─ Cleo, nu plânge. Vino aici, hai, vino. Te-ai speriat. O să treacă. Să nu mai spui niciodată că Ama nu te iubește. Nici vorbă de așa ceva! Ama te iubește foarte mult. Foarte, foarte mult.
─ Vreau să mă iubească. Foarte, foarte mult. Dar o să plece. Pentru că am supărat-o eu. O să se ducă iar departe de noi.
─ Uite, să ții minte asta: Ama te iubește mult. Adică, foarte, foarte mult. Și nu mai pleacă nicăieri. Acum, nu mai pleacă. Știu eu că nu mai pleacă. Uite, îți spun un secret: Ama nu pleacă, de data asta nu pleacă. Îți promit că nu mai pleacă. N-o las eu să mai plece, da? O opresc aici. Să stea cu tine, cu noi. Bine?
─ Adică îi cumperi cercei, ca să nu mai plece?
─ Vrea cercei? Îi cumpăr, bine.
─ Eu vreau. Că, acasă la noi aveam mulți, mulți, dar când ne-a adus Gabi la București, nu i-am luat pe toți. Ne-am grăbit și am uitat de ei. Și nu mai am cine știe ce aici. Și vreau să plec acasă, la noi. Dar, eu, dacă am cercei mulți, nu mai plec. Rămân aici. Crezi că Ama dacă are cercei mulți mai pleacă?
Pe Andrei Petrescu l-ar pufni și nu l-ar pufni râsul. Cercei, auzi… Întâi, pantofii roșii, acum cerceii… Mă rog, chestiuni femeiești pe care el nu le înțelege în totalitate. Deși, dacă stă să se gândească bine, e destul de logică treaba asta cu cerceii. În fond, toate femeile – uite, și la vârste de astea fragede – se leagă de astfel de mizilicuri și rămân când le au, rămân pentru ele. Rămân când simt, rămân când sunt, rămân când au. Da. Femeile rămân mereu când au pentru ce să rămână.
─ Bine, cumpărăm cercei. Cumpărăm cât mai mulți. Facem așa: cumpărăm pentru Ama și cumpărăm și pentru tine. Ca să nu mai fie nevoie să pleci după cei de acasă. Ce zici? Facem așa?
─ Iuhu! Ura! Cumpărăm cercei!
─ Dar trebuie să mergi cu mine, să-i alegi. Că eu nu mă prea pricep la cercei.
─ Adică, nu știi să cumperi? Ce urât! Gabi se pricepe. El ne cumpără. Și pentru mama cumpără. Dar pentru mine cel mai mult.
─ Mergi cu mine și-mi arăți care sunt cei mai frumoși. P-ăia îi cumpărăm.
─ Bine. Jumătate pentru mine și jumătate pentru Ama. Ca să nu mai plece.
─ Așa facem. Bate palma, partenere.
În timp ce fetița bate palma, are nevoie de o confirmare:
─ Promiți?
─ Promit. Promit solemn. Adică, foarte serios. E secretul nostru ăsta, da? Nu trebuie să spui nimănui despre el. Ama nu mai pleacă. E aici. Rămâne aici. Stă aici, cu tine, ca o mamă bună, și te iubește foarte mult. Cleo te cheamă, da? Am zis bine.
─ Pe mine mă cheamă Cleo Maria Dumbrăveanu. E un nume frumos. Al tău nu e. Pe tine de ce te cheamă nenorocitul și omul de piatră?
Dumbrăveanu. O cheamă Dumbrăveanu și p-asta mică. Deci, tatăl nu a recunoscut copilul, nu l-a trecut pe numele lui. Mârlanul!
─ Nu, nu… Nu mă cheamă așa cum zici tu. Andrei Petrescu e numele meu. Dar așa mă… cum să zic eu… așa mă alintă mama ta. Așa mai fac oamenii mari. Din dragoste, desigur. Ce, pe tine mami a ta nu te alintă în vreun fel?
Cleo Maria Dumbrăveanu îl privește circumspectă pe omul care e cu ea sub masă:
─ Pe mama mea o cheamă Mariana Dumbrăveanu. Și îmi zice gălușcă, iubire, puișor, gărgăriță, bujorel, Dumbrăveanco, păpușă. Pe mama ta cum o cheamă? Și ea cum te alintă?
Hă? Cum? Cum Mariana? De la Mariana să vină Ama? Nu prea iese la vopsea, dar, mai știi…
─ Pe mama mea o cheamă Georgeta. Georgeta Turcu. Acum nu mă mai alintă. Sunt mare.
─ Dar Ama de ce te alintă? Ce, ea nu vede că ești mare?
Sfinte! Copiii din ziua de azi…
─ De fapt, și la birou îmi zic așa. M-alintă și colegii omul de piatră.
─ De ce de piatră? Că, uite, nu ești de piatră. Dacă eu dau cu palma în tine, te doare. Pe piatră n-o doare. Dar nu dau, că nu vreau să te doară. Când a venit acum, Ama mi-a zis să nu bat copiii de la grădiniță sau de pe stradă. Dacă încep ei primii să dea, atunci să mă apăr și eu. Dar să nu lovesc eu niciodată prima. Iar Gabi a zis că mai bine îi spun doamnei că m-a bătut cineva. Încă nu știu cum o să fac, că nu m-a bătut nimeni.
Ama, desigur, e războinică. Iar Gabi mai pacifist.
─ Da, e o dilemă. Adică, trebuie văzut cum e mai bine să faci. O s-analizez această problemă și-ți spun și părerea mea. Aș zice că nu e frumos să mergi cu pârâtul, dar nici să-ți faci singură dreptate. Însă, mă mai gândesc. Nu ți-am spus de tata. Pe tatăl meu îl cheamă Alexandru Petrescu.

Costel STANCU

Vine Moartea cu recuzita ei și o împrăștie
peste tot. Nu ai cum să scapi, îmi spune.
Privește: aici e plasa pe care ai căzut atunci
cînd, tînăr fiind, credeai că poți zbura.
Vezi ochiurile acestea deșirate? Acolo
mi-am așezat eu palma, să te oprești în ea
ca într-un leagăn și să nu te strivești de pămînt.
Recunoști bonsaiul din dreapta? În el își avea
cuib pasărea uriașă a speranței, cu rîndurile ei
neștiute de pui, doborîți de tine cu praștia,
prinși în capcane de clei, împușcați; dar care
se întorceau întotdeauna după ce te părăsea
cîte o femeie și voiai să te arunci pe fereastră.
Eu l-am sădit, l-am udat, i-am tuns coroana.
De ce înghiți în sec? Uită-te în stînga.
Acolo e oaia rătăcită pe care o căuta bietul
păstor și a dat peste manuscrisele sfinte.
De teama cui crezi că le-a găsit, dacă nu a morții?
Și multe, multe altele! Stau și mă întreb:
Ce a făcut pentru tine Viața? De ce te-a amăgit
umplîndu-ți cu nisip ambele cupe ale clepsidrei?

* * *

Fără singurătate, sînt aidoma unui orb căruia, zilnic,
Dumnezeu îi aranjează altcumva mobila din casă.
Bîjbîi, mă lovesc de colţuri, urlu. Sparg fereastra
și din ea începe să curgă o apă murdară. Ce mai
vreţi de la mine? Nu am împărţit cu voi, egal,
pîinea și vinul? Nu mi-am abandonat femeia în
braţele fratelui meu? Ajunge. Am devenit nefolositor
ca un pod între două lumi dispărute.
Ca o taină uitată de toţi.

Distribuie: