Propoziții pretențioase – Asceză
Mă dezarmă, mă dezamăgi și mă posomorî indefinit.
La primele probe, mai să ratez toate notele, mâinile înțepeniseră, nu mai găseam nicio logică de la un acord la altul, de la o notă la următoarea, se declanșase o criză de ataxie parcă fără leac. Tocmai eu, cel mai avizat dintre toți, cel mai antrenat și știutor. N-ar fi fost prima dată să nu-mi mai pot coordona degetele după cum cerea momentul. Ori gâtul. Și dacă-l tot scosei la înaintare….
Prin ’86 îmi asumam un loc necuvenit la Liceul Ștefan cel Mare. Oricum, apartenența la municipiul Buzău, prin liceul 7, nu putea prejudicia competiția dintre două școli râmnicene. Am participat nestingherit. Nu eram primul străin ,,infiltrat” în cazarma altei unități. Știam despre cel puțin o persoană, devenită subiect sensibil pentru adversari într-un concurs muzical inedit, pus la cale de câteva minți deștepte. Un asemenea mediu concurențial părea de vis în orașul natal. La Râmnic rockăială? Uite că da. Uite că se atesta prima oară existența câtorva grupuri ce agreau riff-urile, acordurile în cvinte pentru neștiința amatorilor, distors-ul și beat-urile drăcești, bătute cu sârg în seturile de tobe, în majoritate o contrafacere după buget, adunate de prin cotloanele instituțiilor de tot felul, ce atacau latura dură și revoluționară a cântatului și-și propuseseră a asurzi publicul sălii Casei de Cultură. Câțiva îndrăgostiți de gen, câțiva prieteni și o căruță plină de muzicieni. Într-o iarnă a răscrucii lui ’84 cu ’85. Nu vă pot spune sigur, fiindcă ,,documentul” cu informația s-a pierdut pur și simplu. Poate un ochi prin arhiva Centrului Cultural actual să deslușească dilema. E o idee pentru zilele ce vin. Apariția unui absolvent al Agricolului într-o trupă de începători, dornici să și le spună pe ale lor, mai altfel decât stilul practicat mai mult pe la baluri. Dan Toaia era mărul discordiei, contestat după aflarea scorului final și premiere.
Vă închipuiți ce asedii pe biata comisie de jurizare, cum altădată profesorul nostru coordonator și conducător de grup își vărsase argumentativ nemulțumirea pe Alifantis, imediat ce ieși din scenă și alegi culoarul de la cabine drept arenă de luptă. Ce vină avea Solange și colega că plăcuseră cantautorului? Că vocile lor răsunau mai cald ca ale noastre 8, că piesele lor curgeau în urechile specialiștilor ca un pârâiaș, nu ca o cascadă zgomotoasă? Că versurile lor trăgeau a alcov, iar ale noastre a câmp de război? Și-l văzusem pe Nicu ascultător, lipit de vopseaua galbenă (să fi fost totuși un veșmânt de pal brâul de 1,50 metri) a zidului dinspre scenă, lângă ușă, și calm. La final punând concluziile din urmă și ,,Ce vrei, domnule (tovărășia fusese detronată), dacă mi-au plăcut mai mult ca dumneata?”
Asta nu înțeleg niciodată concurenții, unii, pretextul unei asemenea manifestări. Întâlnirea în sine, experiența audierii altor combinații muzicale și altui mod de a cânta, chiar dacă pe moment înțeleg foarte puține dintre metodele de a ajunge la performanțele altora. Bucuria de a te da în spectacol, de-a fi acolo pe scenă. (O să mă apostrofeze Dan și Mihai pentru afirmațiile astea, contrare apologiei cântatului pentru sine de acum o lună și jumătate.) Nu neapărat într-un ateneu, nu neapărat în fața a mii de oameni, nu înaintea unora ce atestă sau nu cât de ,,bun” ești, ce nivel ai reușit să atingi. Doar pe scenă. Și revin asupra parantezei. Doar pentru tine.
