Literadura nr. 8 (8)

Sorin CĂLIN

Triolete

Ioane,
Cărările tale multe
Sunt piele de oaie și vită încălțată.
Ioane,
Visele tale culte
Sunt glie, mormânt și iarbă de coasă.
Ioane,
Uneltele tale roase
Sunt muma, tatăl, duhul și fiii.
Ioane,
Zilele tale mărunte
Sunt urda, mălaiul și grâul iubirii.
Ioane,
Păcatele tale toate
Sunt pământ, ape, stele și ler.
Ioane,
Zările tale albastre
Sunt cruce, sicriu și plugul de fier.

Naufragiu

În camera verde stau ploșnițele
Agățate de antene, viespoasele jurii
Actante pe araci, pitaci, ciraci.
În odaia roz se-ntind picioare
Prinse-n lanțuri, agnosticul public
Face baie, copaie, ilaie.
În holul brun așteaptă visele
Cu miros erotic, miresele blonde
Merg la toalete, tute, bete.
În sala albă se-nfoaie speranța
Ursită postum, pilotele calde
Miros a varice, alice, spice.

Pe H pozitiv

Hai că m-am făcut hedeș,
Eu, hadâm, fără peșcheș,
Fiu din hadă strămoșească,
Din huceag, din iarbă grasă…
Eu, ce hecelam o blană
Și cântam fără de hrană,
La stăpân hiclean, hain,
Hoț de oi, hoț de tain.
Nu-mi dădea o hadaburcă,
El, hazap, fiu de năpârcă
El, ce hicăia un câine.
Ce se mai hlizea la mine…
M-ar fi hăcuit pe dată,
De haleam o pâine toată,
M-ar fi hripcuit hirsutul,
Hi-i-ar…, mânca-l-ar pământul!…
Am fugit, am dat hebet,
Prin hățiș și-apoi încet,
Mi-am făcut culcuș din heciuri,
Și-am visat, hăt, până-n…

Incomprehensibil

Și un sfert. Ceasurile-s mute.
Închipui povești de amărât copiii
Cu săgeți. Învârt din titirez,
Joc coarda ultimelor cuvinte,
Dau cu piatra în șotron.
Ca s-adorm.
– Oițe, blânde oițe,
Treceți mai repede,
Câmpia-i cuminte.
La vernisarea orelor de somn
Se expun măgarii, behăie,
Orăcăie.
Plescăie visele. Sforăie iubitele.

Loredana STAN

Moliendo Cafe

Trezește-mă când toate râșnițele din lume
își vor fi terminat de măcinat cafeaua
și când bărbații se vor fi săturat de așteptat la
mese… partenere de tangou.
Când rodiile însângerate vor fi înlocuit merele
păcătoase,
Când vor fi încetat vaietele clasice ale
chitarelor.
Trezește-mă și du-mă în somn iar
Căci nimeni nu mai are chef să privească
atâtea luni
câte au apărut de când romantismul e
pandemic.
Confesiunile se întind pe trotuare ca niște
femei pe care nu le vrea nimeni,
prea mulți salvatori vând elixire mortale,
prea multe fecioare poartă voaluri cernite.

De Magistris

Despre el pot să spun că e imprevizibil,
Că împrumută din stări femeiești,
Că te vede geniu sau dobitoc,
Că are timp și pentru prostești comentarii
Și pentru elitiste companii.
Despre el pot să spun
că e făcut să stea la o importantă masă a
istoriei,
Că știe totul și repetă povești ca să nu uiți că
există.
Despre el pot să spun multe
Și spun că nu vreau să îmbătrânească.
Pașii săi din ce în ce mai poticniți
Îi port și-n umbletul meu.

Discipulis

În fața ochilor săi niște papioane colorate,
Alăturate unor mâini agitate,
Lângă rame colorate și zâmbete fără
conștiință,
Niște idei se plimbă rătăcite, prin aer,
Căutându-și stăpânii.
Nici cu biciul nu se pot amenința
culcușurile minții să-și primească semințele.
Prea multe labirinturi și niciun dedal care să
vrea libertatea cerului

Ilona Cristina

Cuiele

Mi-e rușine de lună,
De galaxii și de nori,
Că nu-s ce vrei să ai,
Că nu-s nimic din ce ai vrut vreodată.
Ți-ai bătut toată cutia de cuie
În palmele mele crude,
Și a curs ploaie sărată din ele,
S-a scurs cu ea rațiunea mea.
Iar tu, fugar clandestin,
Ai căutat să mă bei,
Să mă seci de tot ce era pur
În mine, în sufletul plin de răni.
Fugar din fire, ai fugit,
Iar din palmele mele
Încă
Mai plouă cu sare.
Ți-ai uitat cuiele,
Și-aș vrea să ți le înapoiez,
Dar să știi că au ruginit.
Îmi pare rău.
Îmi pare rău.
Îmi pare rău.

Cașmir

Mă simt
Pulbere
Și praf
De nimic,
De tine,
De amintiri.
Mă făceai să râd,
Mă plimbai prin orașe
De hârtie albă
Pe care o coloram împreună.
Ai ars culoarea din mine
Și ai îngropat-o într-o
Cutie veche din cașmir
În spatele unei case părăsite,
Iar eu, pulbere și praf,
Te cântam în șoapte
Și te doream să mă aduni
Să mă bei, să mă ai.
Bate vântul și mi-e frig.
Iar cașmirul…
Sunt alergică la cașmir.
Și tu știai…

Liviu OFILEANU

Excavații originale

Mihók Tamás (n. 1991) a pătruns pe
ușa din față a literaturii
contemporane cu trei volume
(„Șantier în rai”, 2013; „Winrar de tot”,
2015; „cuticular”, Ed. Max Blecher, 2017),
cărți rotunde și salutate la momentul apariției
de criticii atenți la „protagoniștii ultimului
val”. Un fapt evident este că autorii noului val
se află în fața altor provocări, peisajul social-politic
e întors cu 180° în raport cu situația
antedecembristă, prin urmare deschiderea
orizontului a facilitat revenirea la normalitate,
cu traduceri la zi, colocvii de poezie și
schimburi de experiență cu autorii de peste
hotare. Vorbim de o explozie a ITiștilor,
gameri și experți în photoshop
și mass-media, implicit de o
redimensionare a reprezentării prin
abreviere și contragere, așadar se
evită pe cât posibil cronofagia pe
seama celuilalt, un alt eu, desigur,
acum totul ține de „viteză și
combustie” (o subliniere a Teodorei
Coman). Se scrie enorm în România,
mediul digital predispune la
exprimare și editurile prosperă
invadând piața cu sute de titluri, o goană
halucinantă în care criticul literar e nevoit să
facă slalom printre cărțile slabe și să le
valorizeze pe cele promițătoare. Ne vom
întinde cât ne va permite spațiul alocat peste
cea de-a treia carte – „cuticular”, divizată în
patru secțiuni unitare în ansamblu („din
unghii se-nfruptă natalia”, „you grow me
lume an evergreen”, „natalia takes two” și
„cuticular”). Chiar titlul bine ales conferă
manierei scripturale relevanța unui strat
subțire și rezistent, ipostază preluată din
regnul celular, cuvântul desemnând și un
vehicul al organismelor asemenea picăturii de
ceară care îngroapă litera pe un manuscris,
conform unui poem de Rafael Alberti.
Volumul e prezentat de Al. Cistelecan, Radu
Vancu și Teodora Coman, sunt puncte de
vedere care detaliază specificul unei poezii
eliberate de constrângeri, -isme obsedante și
reverberații silențioase. Poemele lui Tamás
impresionează prin precizia detaliilor,
urzicările administrate sieși, implicit
lectorului, dar mai ales în cheia unei
bagatelizări ostentative a suferinței cu scopul
eliminării dulcegăriilor inadecvate turului de
forță. Absența oricărui complex face parte din
recuzita efectelor, știută fiind problematica
ecartamentului generaționist, nevoia unei
distanțări de modele și păstrarea timbrului
autentic, astfel că eului poetic nativ îi sunt
anulate din fașă exprimări pernicioase,
aerosolii de peste ocean îi împrospătează
discursul cu performanța de a nu renunța la
tropi, întorsături de frază și metafore
concrescute. Directețea abordării este miza
declarată a unei lucidități care își conduce
subiectul la un sevraj al veridicului și
expectației, schimbul corect de
informații și politețe în teorie cât și
în practică întreține lirismul fiindu-i
cauză și efect. Influențele culturale
(poezia citită, filmele, etc) nu pot fi
trecute cu vederea, de asemenea
autorul trage adeseori câteva fire de
suprarealitate pentru a crea o
diversiune, sondarea existențialului și
reflectarea lui în semn nu renunță la
întâmplătoare infuzii onirice,
combinații spectaculoase între
observație și metodă imaginativă,
descrieri fulgurante situate la polul opus unei
descătușări totale cum era cea a depresivilor
insolenți douămiiști. Evident, se simțea
nevoia unei sinteze a sintezelor, dar una
programatică și ostilă modalităților consumate
se pare că Tamás o deține în mod conștient.
Biograficul e presărat ici-colo, dar realitatea
contondentă abundă slujind drept corolar
pentru intensificarea emoției, interesul
alunecă lin din concret în spații paralele, acele
„cuticule” pline de miez semantic și viziuni
compensatoare în replică usturătoarelor
frustrări, lumea lui Mihók e populată de
Natalia și prezențele ei sub diferite ipostaze:
docilă, dar și rebelă, cu sex appeal în doze
livrate atent. Acel „multum in parvo” și
tăieturile abrupte către esențial stau la baza
scriiturii și o scutesc de riscurile pletorei, de
un siaj similar derivei în contextul déjà-vu-ului
poetic românesc. Suspiciunea e un factor
înlăturat prin sinceritate, dar în lumea
suspiciunii sinceritatea abdică rușinată,
întrucât până și „dumnezeu a luat premiul
Nobel pentru tăcere”, scenariile inteligente ale
apropierii și depărtării de sexul opus sunt
consemnate sub semnul derizoriului, toată
rasa umană minte și e pierdută, poetul minte
și cititorul minte că înțelege, postumanul e o
altă minciună, raiul și iadul se află aici între
muritori. Vom cita integral un poem care
demască falsitatea ghidului spiritual, totul
într-o atmosferă pretins pioasă și penalizată
drastic, dar nu fără o îndurerare proiectată de
la „regimul de tristă amintire” până la
originile creștinismului, trecând în mod voalat
prin manualele freudiene: ”am ieșit din
biserica neo/ ca dintr-o clădire cuprinsă de
flăcări,/ fiind pomelnicu lu bunu, nu era
admis/ să lipsesc, ba mai mult, aveam locuri//
rezervate în primul rând, în fața/ pastorului
grizonat, cu zâmbet/ îngăduitor de Hugh
Grant, am ieșit,/ deci, și îmi repetam în gând
inepția// din rugăciunea de încheiere:
doamne,/ sunt prezenți astăzi și membrii
familiei/ îndoliate, doamne, pe care i-am
înmormântat/ săptămâna trecută, doamne; o,
băga-mi-aș,// doamne, îmi zic (acum sunt în
siguranța/ pe care ți-o conferă solitudinea,/
pe un terasament de beton, turtesc/ de jur-împrejur
o doză de cola),//cum ai permis tu să
vin aici, de unde/ bunicu a fost excomunicat
cu urale/ și trâmbițe, fiindcă vezi-doamne/
(vezi, doamne?) a făcut evaziune// fiscală,
securiștii i-au căzut în cârcă/ taman când
Béla, un ucenic tâmplar,/ plecat cu hoaverii
la birt, a uitat/ pe masa din atelier niște
foițe,// câte 50 de lei azi, mă rog, să-ți
lustruiești/ țipetele la merceria din centru,
doamne,/ cum ai permis să vin aici, unde el/ a
refuzat să mai vină, de fricile tale,// doamne,
încep să mă tem, așa cum,/ de altfel, mă tem
de fricile tuturor ființelor/ create de tine; numi
amintesc să fi avut/ vreo altă frica, una
proprie, doamne,// una fabricată de mine și
pentru mine,/ așa cum l-ai fabricat tu pe fiul
tău,/ să cunoști prin el frica și, tot prin el,/ să
amuțești.” (am ieșit din biserica neo, p. 70).
Mixturii existențial-senzoriale i se contrapune
dicția pulsatorie, culoarea galben aferentă
avertizării, jocul semnificanților asemenea
unui girofar anunțând o problemă undeva în
stradă ori chiar sub tricoul autorului. Pentru
îndrăgostit iadul e orice loc din care
absentează iubirea vieții lui, pentru intelectual
este absența unui nivel cel puțin egal de
comunicare. Prospețimea metaforelor lui
Tamás și simplitatea aparentă a inciziilor
definesc un profil vizibil ca un reflector,
retractilitatea și exaltarea personajului său,
permanenta defulare a „poftelor sexuale” sub
aspectul unei anamneze cu accente
autoironice țin hangul unui autor consecvent,
deloc un „poet periferic”. „Cuticular” menține
linia de bază a precedentelor volume, surpriza
lexicală și variația tonurilor oferă acestei
poezii un rafinament greu de atins pentru cei
aflați la început de drum, anume impresia de
noutate și siguranță a formulării, acea pastă
ideală formată din inteligență, permutare a
contrastelor realului între o sinceritate plină
de îndrăzneli și o cenzurare a pulsiunilor
patetice. De la un volum la altul Tamás
aprofundează în forme condensate sau de
largă respirație structuri eterogene cărora le
sudează punctul de sprijin în concret, un
apetit pentru vitalitate, precum și oglindirea
acestuia în mișcarea seismică a conclavului
poetic autohton și nu numai, deoarece
bilingva sa constituție îi permite accesul la
zone culturale interzise altora. Experiența
cotidianului și demitizarea elementelor care
statuau imaginea poetului pe un piedestal al
bunelor intenții scot în relief „omul obișnuit”,
adept al unui trăirism denudat și pus în criză
de o tehnică a excavației psihice, un athanor
care îi pulverizează rezervele de tandrețe și
nostalgie. Mihók Tamás face cu ușurință
dovada unui poet cu „sânge în instalație”,
capabil să erodeze încet și sigur convingerea
unora că nu prea se mai scrie poezie
adevărată.

Manuela Camelia SAVA

Să batem „La porțile sublimului” și ni se va deschide

Bucurându-se de binecuvântarea
Înaltpreasfinției Sale Ciprian
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei și
de o prefață detaliată, analitică a părintelui
profesor universitar doctor Gheorghe Holbea,
volumul de versuri „LA PORȚILE
SUBLIMULUI”, autor preot Alexandru
Pripon, se deschide cu o invitație la o
călătorie inițiatică în lumea cuvântului
inefabil care zidește, care arată calea spre
regăsire. Dumnezeu, dor, iertare, iubire, timp,
moarte, fluturi, durere, uitare sunt cuprinse în
căușul palmei ce apucă să toarne versul în
tipare melodioase și să-i dea drumul spre
acele „porți” prin care îndrăznim să
intrăm și noi cititorii… și azi… și
mâine, mereu Căutarea de sine este
una asumată, ca în poemul „Pe
drum” care devine un simbol al
acestui demers lirico-euharistic –
„Prin nori se adună uitarea/ Aici se
așterne cuvântul”. Corabia
gândurilor își stabilește ținta
călăuzitoare „prin portul cel ascuns
în zare”, pe când noi stăm „în
umbră”, poetul se transformă în
cârmaciul „menestrel nefericit”, aducându-ne
aminte că „pentru noi și moartea a murit”.
Versurile sunt imnuri de slavă, fără să
epateze, sunt rugăciuni de iertare, de analiză
dureroasă a stării celui aflat trecător sub
vremuri: „Te aștept/ E greu s-o luăm de la-nceput”,
drumul e sinonim cu viața, iar
„Acasă” este „adăpostul zilei de apoi”, este
Însuși Dumnezeu: „Primește-mă, Părinte, iar
acasă”, dorința rămâne mereu neschimbată,
„să ne întoarcem, reveniți în fire”.
Arghezian, ludic și ironic, simplu și umil, eul
liric se regăsește în taină într-o oglindă, în
lumea ideilor, reflectată expresiv, metaforic,
inedit: „fără chipul său, nimeni nu moare/
decât la al ideii asfințit,/ Când cei ce sunt
demult au adormit”(„Nu sunt”).
Drumul împlinește făptura care trăiește plenar
și mirare, și visare, și iubire, de aceea „de-aici
nu e drum înapoi”, căci ochiul se deșteaptă
„dincolo de mine” („Sunt dincolo de mine”).
Etapele vieții sunt cele care alcătuiesc
„drumul”, împlinind „visul devenirii” prin
cuvânt. Jocul vieții este cel ce cuprinde alfa și
omega, ființarea conținând in nuce praguri ca
infinite provocări: „Acolo unde eu nu sunt/
Cel ce s-ar/ Crede,/ Ci acela ce nu știe/ Din
ce începuturi/ Să-și dureze/ Sfârșitul/ Ca bun
și definitiv/ Început”(„Nici”).
Dorul, mirările, speranțele, căderile,
amintirea, pașii, neputința ne îndepărtează și
ne apropie de Dumnezeu, căci „făpturi
efemere” suntem” „în spatele tăcerii” („Știu”).
Reinterpretând strigătul de durere al aceluia
ce iubește și crede, nădăjduiește și vrea,
părintele Alexandru Pripon atinge o stare de
liniște interioară prin psalmii săi unde
Dumnezeu este Stăpânul Atotputernic: „El
este, El a fost și va rămâne”, iubirea fiind
declarată cu putere, cu sinceritate:
„Iubi-te-voi, Doamne, primește-mi
iubirea”.
Poemul „Și” este o amprentă a
identității, a eului, devine o
emblemă a volumului de față: „Și
de-aș fi fost ce-am fost, iar nu ce
sunt/ Mărunt hoinar,/ nu visător
cărunt,/ Aș fi-nțeles că anii ce-au
trecut/Și-au pus amprenta numai
peste lut,/ Cruțând mereu/ Fărâma
de eu/ Ce-a existat/ La început/ Și a uitat.”
Sentimentul de părăsire a cărării ce duce spre
Dumnezeu, faptul că timpul „fără veste-a
îmbătrânit”, căutarea „prin viscol și noroi”,
necredința, ezitarea, dar și remușcarea se
adună într-o „chemare” profundă: „Primește-mi,
Doamne, astăzi, remușcarea”, „îmi iartă-ndepărtarea”
(„Chemare”, „Doamne”).
Întâlnim „cetatea” ce presupune existența
unor „măști”, „bucăți de carne flască”, „statui
nemișcate”, iar poeții „ascunși sub ruine” par
pe „veci prizonieri unor crude cutume”.
Schimbarea se produce odată cu trecerea
anilor – „anii au trecut. Și a pierit/ Acel ce-am
fost…”, intervine maturitatea sinonimă cu
„limanul împlinirii în iubire”, deși idealul este
încă de neatins. Rezultatul căutării se
identifică în totalitate cu creația poetică,
ipostaza de artist al cuvântului, de creator, de
mânuitor al silabelor este un mic semn al
apropierii de divinitate: „m-am schimbat într-un
poem mărunt,/ Pe care nici nu cred că l-ai
citit”.
Fiu rătăcitor printre sensurile lumii, „bătut de
soartă”, poetul este îngenuncheat de
„nefireasca soartă”, el așteaptă la poarta
regăsirii, după o „cumplită risipă”, după o
„tristă și lungă înstrăinare” („În uitare”).
Se recunoaște cu ușurință iubirea de Cuvânt,
admirația față de Eminescu, de timpul care își
întinde aripile spre veșnicie înveșnicindu-l pe
cel ce cântă imnul, lăsând în urmă „mult prea
târziul început” sau „nimicnicia” știind că
omul este o clipă „din clepsidra cea eternă,
iar, în final, omul rămâne doar o amintire.
„Legenda zilelor” roade din ființa aflată în
trecere, zidind cu încăpățânare „un drum prin
uitare”.
Iertarea poate fi găsită și când sufletul vrea să
se odihnească, să se aline, să se ostoiască, el
va bate, cu siguranță, „LA PORȚILE
SUBLIMULUI, aflând „o fărâmă de
veșnicie”.