Propoziții pretențioase – Astruc
Planuri de lucru. Să nu cântăm haotic. Deci disciplină. Să venim cu noutăți tehnice muzicale. Să ne mai tragem de mânecă în privința execuțiilor (cu cap). Și să culegem de comun acord melodiile. Deci unanimitate.
Construcție sănătoasă. Cărămidă cu cărămidă, încât asizei nu-i puteai găsi cusur. Nu ne vedeam deloc altfel în viitor. Două rânduri de înregistrări, atacul pregătit repertoriilor trupelor mari românești, urechi ciulite la trendurile mondiale, pe undeva depășite – aici stau și rememorez cam pe unde eram noi cu audiția unora precum Yes, Queen, Toto și Sting (nu degeaba am scris cu nesaț despre ei), cu patru-cinci ani în urmă -, pe altele aproape la zi, ne dădeau speranța că vom ajunge cândva ca și ei. Cu tot socialismul și restricțiile lui. Un grup gata să aspire la poziția maximă, la ,,astrul” muzicii: celebritatea. O spun fără urmă de modestie, toți ne doream locul cel mai înalt, așa cum nu există muzician care să se vrea situat mai prejos, stăpâniți de nebunia tinereții, de orgoliul deținerii ideilor nemaiauzite și de încrederea totală în sine, în puterea de a ne autodepăși, de a atinge genialitatea celor mai mari.
De ajuns pentru un entuziasm trecut de cotele obișnuite. De ajuns să credem că orice ne ieșea din închipuire era inedit. De ne miram după fiecare repetiție de unde atâta inspirație și ,,talent”. Rupsesem cumva lanțul atavic sau exista prin familiile noastre cineva ,,vinovat” de apucările bune? Fiindcă nimeni dintre ai noștri nu credea că am face cine știe ce scofală și ne descurajau cum puteau ei mai bine. Noi ne închipuiam că nu mai era decât un pas până la unii precum Holograf, Iris…, ei că ne pierdem timpul inutil, fără ca vreunul dintre ei să ne asculte, să-și facă simțurile atente și să înțeleagă de unde venea acel zbucium lăuntric și până unde ajunsese. Ne întorceau un comportament asprit, dojeni și interdicții. Iar noi de împotriveam din toată ființa.
Oho! Ce scandal a ieșit pentru reprezentația de la Casa de cultură. Ca și-n vremurile de final de copilărie, când începusem să mă atașez de ideea chitarelor electrice și trupei și-mi făcusem din cotețul de porci dezafectat loc pentru probat sonoritățile tobelor fabricate din cratițe și oale acompaniate de zdranga-zdranga pe corzile acusticei Orfeus, alesesem să șlefuim piesele lui Tudose, cele pentru concursul local ,,Cântecul orașului”, în camera din față. Trupa și Coca lui Pichiu. O puștoaică de nouă ani cu o siguranță vocală rar întâlnită. Mama, obsedată de zvonurile târgului, transformase copila în…. O așezase la stâlpul infamiei și țipa ca din gură de șarpe: ,,Să plecați cu… de la mine!”
În zadar proteste, în van explicații de alegere pentru o oră a unui spațiu mai aproape de scenă, mai familiar. Degeaba argumente că una-i mama și alta fiica, imposibil să o conving de firescul ce ne asocie de moment, Coca potentă și la nivelul de interpretare al unui muzician copt, noi dornici să ne dăm în stambă la rampă. O mai asmuți și ,,draca” întrebând-o ,,Da’ ce-am făcut, tanti?”
