Spații culturale nr. 73 (1)

Valeria M.T.

Tot ca… în vreme de război

Că 2020 a fost un an ciudat nu pare o afirmație care să stârnească panică ori controverse. A fost boală, a fost criză (medicală, economică, educațională, culturală etc.), a fost zbatere electorală, încleștare de orgolii, a curs val de minciuni și adevăruri trunchiate, s-au întâmplat multe și mărunte și nici măcar nu s-a terminat, starea de război total continuă, iar noi, schimbați profund, ne uităm unii la alții pe deasupra măștilor, ne privim în ochi și nu ne mai recunoaștem. Ne-am schimbat și pare firesc să se întâmple așa, ne-o spun istoricii, psihologii, psihiatrii, dar și unii aleși ai neamului cu pretenții de cultură. Ne-am schimbat într-atât, încât acceptăm doar cu timide cârcoteli atacurile sistematice la ceea ce constituie pârghia oricărei societăți normale și responsabile: învățământul/educația/cultura. Din lecțiile pe care ni le oferă istoria este ușor de observat că orice criză lovește întâi aceste părți sensibile ale unei națiuni și niciodată n-am înțeles de ce primele sacrificate trebuie să fie școlile/universitățile, teatrele, bisericile, muzeele, bibliotecile, filarmonica și parcul, locurile de joacă și Centrele culturale. Explicații logice ni se tot oferă, dar nu pare tocmai în regulă să pui în aceeași oală restaurantele, terasele și instituțiile unde, cât de cât, se mai încearcă formarea și cultivarea personalității umane.
Formatorii de opinie și, în general, oamenii deștepți ai oricărei națiuni au tot spus că perioade cum este cea prin care trecem favorizează talentele autentice, solidaritatea umană, apropierea de cele sfinte, de cele ale spiritului, de cele situate în transcendent. Că lucrurile nu stau chiar așa ne-au demonstrat-o cozile uriașe din luna martie, când o căpială generalizată îi mâna pe locuitorii planetei după provizii inutile de apă, făină, conserve și, mai ales, de hârtie igienică. Intens mediatizate, imaginile înfiorau și stimulau panica, veneau din nou foametea și războiul, iar linia ontologică trecea, ca în epocile întunecate ale istoriei, numai prin stomac. Comportamentele de tip larvar s-ar fi cuvenit să fie sancționate de scriitori, de gazetari, de reprezentanții elitei culturale, unii foarte vocali într-o direcție absurdă. S-ar fi cuvenit să fie, dar n-au fost. Izolați, scriitorii neamului s-au mutat în virtual, după modelul școlilor închise. Au început să posteze febril tot felul de năzbâtii, fiindcă, după cum remarca Ludmila Șimanschi (v. „Științele umane și digitalul”), „numeroasele bloguri au înregistrat fenomenul mutării cenaclurilor literare din spațiul real în cel virtual, dar și febra inovației, care se considera capabilă să suplinească falii, rupturi, fracturi, incompatibilități, imposibilități discursive postdouămiiste, fiind o pistă de lansare a ficționalităților extinse și impenetrabile semnate cu un nume misterios, dar și un mediu de a promova imagini potențate în sens narcisiac: videopoemele, poemele vizuale, performance-ul, formulele adiacente promovării tradiționale a poeziei românești contemporane, crescând riscul scăderii calității textelor postate și inundarea acestor platforme online de grafomania poeților”.
Literatura așa-zis independentă (dar finanțată de la bugetul local) n-a provocat emoție, n-a tras semnale de alarmă, nu și-a văzut, cu un cuvânt, de misiunea ei nobilă, absența oricărui mesaj credibil și demn de urmat dovedind, încă o dată, că înșiră în continuare cuvinte goale, care nici măcar din coadă nu mai sună (v. Eminescu, „Criticilor mei”). Unde ne sunt visătorii, luptătorii, curajoșii care spun adevăruri incomode? Unde ne sunt creatorii de modele demne de urmat, observatorii lucizi ai realității, purtătorii de făclie, eroii gata să moară pentru o idee? În paginile istoriilor literare din alt veac, desigur. Cel în care trăim este al toleranței prost înțelese, al narcisismului, al egolatriei, al dezinteresului față de orice alt scop decât cel al salvării propriei pieli și propriei creații. Cum nici critica literară nu mai este ceea ce ar trebui să fie, în sensul că se promovează nonvalori și se scrie contra cost, transformându-se această specie în industrie, nu-i de mirare că cititorii sunt din ce în ce mai rari și mai lipsiți de convingere, nu mai cumpără cărți, de vreme ce găsesc tot felul de însăilări „la un click distanță”, același click permițând de fapt, oricui să posteze tâmpenii și să se creadă mare scriitor. După școala online, literatura online este marea pacoste favorizată de criza prin care trecem. Căci spune autoarea deja citată, „Această literatură independentă, lipsită de pretenții literare ne dă senzația conviețuirii mediocrității și originalității, kitsch-ului ordinar și a mizei estetice, fiind foarte mare riscul realizării unui amestec artificial și nereușit, rezultatul este supersimplificarea literaturii și spontaneismul ludico-social al postliteraturii. Iar sinceritatea la limită a exhibiționismului, așezată confortabil în zone de indeterminare, în lumina perfidă a unor reflectoare care proiectează pe ecrane mari, vizibile din orice unghi, personajul confesor de pe scenă, nu e decât o sinceritate trucată, simulată, autenticitate-paravan”.

In memoriam
Lucian MĂNĂILESCU
(1951-2020)

TĂRÂMUL CELĂLALT

Pe vremea fericirii trăiam într-un nuc,
un fel de alt tărâm
foarte anapoda și foarte năuc.

Ascultam, printre nori
foșnetul tăcerii și cântecul cucului
care număra anii luând-o mereu de la capăt.

Mai erau cu mine Robinson Crusoe,
căpitanul Nemo și zăpăcitul de Mowgli
și ne jucam de-a v-ați ascunselea
pitindu-ne în scorbura de departe
acolo unde se ascundea Tinerețea fără bătrânețe
și viața fără de moarte

SPECTACOL DE CIRC

Ce viață e și asta, prieteni!
Un circ cu dresori,
galopuri de cai și salturi mortale
duble sau triple, dintr-o viață
în alta, dintr-un arlechin în altul,
cu rumegușul arenei care ne intră
tot timpul sub unghii, cu dimineți
asurzite de scâncete, cu pași grăbiți, așteptări
și o mulțime de lucruri mărunte:
sinucideri, plecări, și tăceri…

Cum de s-au întâmplat toate astea?
Cine mai știe?

Acum levităm pe tavanul alb
al cerului de spital și spectatorii aplaudă
în timp ce, într-un colț,
singurătatea își numără morții…

DE-A TRENUL

Așteptăm pe peronul pustiu
un tren iluzoriu, ochii
roșii ai semafoarelor
sfredelesc întunericul, la bar
printre pahare și amintiri,
mese și scaune, cineva
încurcă liniile, limbile
ceasului s-au oprit demult
și brusc apare dimineața
desculță, în rochița ei străvezie,
pășind în echilibru
pe o singură șină
și privind mirată umbrele palide
îmbătrânite în ruinele gării

ÎN GOLUL CUVINTELOR

Noaptea trecută un poet
s-a aruncat în golul cuvintelor.

L-au găsit dimineața cu inima țăndări
și lumea s-a strâns ca la Maglavit,
vorbind despre prețul alimentelor,
despre pensii și despre America.

Un elev de la școala de îngeri
l-a rugat, împingându-i umbra într-o parte:
– Mai sări o dată! Hai mai sări o dată !
Să învățăm și noi cum se zboară…

CÂND VINE POEZIA

Poezia vine mereu pe neașteptate:
când ai de trăit sau de murit
altceva, de cumpărat pâine sau
de zburat, se aude „Poc!”
și glonțul ei te lovește în frunte.

Tu o așteptai de mult, îi făcuseși
rochii de catifea și voiai
să o dai la școală, să ajungă împărăteasă!

Iar ea vine cu blugii rupți
și într-o bluză de aer.
făcându-te de râs în tot cartierul…

O, Doamne, și ce gânduri albastre
mai aveai pentru ea:
să-i construiești castele în Spania
să-i duci celebritatea la Hollywood
și s-o îndrăgostești nebunește
de Făt-Frumos…

Și, uite, ea vine pe neașteptate,
de mână cu zmeul, se aude „Poc!”
și peste oraș începe să viscolească…

ȚĂRM TÂRZIU

Am trăit în văzduh,
mi-am pus ploile și vântul
pe umeri și niciun adăpost
n-a fost mai temeinic
decât acela…

Dar acum e târziu….

Inima flutură o năframă roșie
către corabia lui Orion
care pleacă în larg…

PROGRESIA HAOSULUI

Spitalele de îngeri sunt pline,
compasiunea poartă mască și
singurătatea se ia de la unul la altul
într-o progresie a haosului
peste care ninge cu aripi.

Iar noi trecem pe lungile bulevarde
ducând pe umeri umbra soarelui palid
și în urma noastră urlă
sirena salvării.

Valeria Manta Tăicuțu

Poetul cu mormânt de aer

Poet autentic, profund și discret, Lucian Mănăilescu n-a vrut/ n-a știut să se lupte pentru premii, pentru burse și traduceri finanțate de USR, n-a râvnit la ceea ce face deliciul și scopul în viață al multor confrați care, nici dacă ar mai trăi șapte vieți, n-ar putea scrie un singur poem de valoarea celor publicate de el. A plecat la Domnul simplu, fără vâlvă, ca și când s-ar fi dus într-o vizită la un prieten.
Pentru Lucian Mănăilescu, scrisul presupunea visare (nu stare de narcoză!), dar și o luptă cu „pustiul dens al poeziei”, cu tocirea sensului fundamental al cuvintelor, cu pierderea propensiunii ludice a creatorului de frumos. În realitatea dură din patrie (niciodată nu lipsesc trimiterile la acest cronotrop), nici măcar copiii nu se mai joacă: „O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără/ plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”./ Și totuși, micul șoarece mov moțăie cu capul pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic/ din pustiul dens al poeziei.// Nici satelor înșirate în/ procesiune leneșă/ nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar/ și-a pierdut anotimpurile, mierla și-a sugrumat cântecul,/ benzi lungi de asfalt aleargă năuce/ de la un capăt la celălalt al lumii…// Spațiul îngust dintre absențele noastre/ se umple de cojile cuvintelor.” („În autobuz cu Eugenio Montale”).
Într-un nou mileniu negru de ură, populat cu marionete și păpușari, relația cu divinitatea pare o glumă sinistră, în ciuda miilor de biserici care-și cern chemarea peste târgurile îngropate în propria suficiență: „Neauzite sunt aici poveștile…/ Păpușile Barbie se dau de-a dura sau/ îmbătrânesc în oglinzi, casele de marcat/ afișează numere cu două zecimale/ iar la raionul de întâmplări diverse/ ninge mortal cu/ baloane și confetti.// În curând va fi ora închiderii…// Pe lângă zidurile cenușii de la intrare/ umbra lui/ Dumnezeu se furișează/ spre mahalalele triste ale serii…” („Shopping mall”). Dacă Dumnezeu înseamnă iubire, alinare și speranță, faptul că și-a întors fața de la patria recreată în imaginar de Lucian Mănăilescu înseamnă pierderea ireparabilă a tot ceea ce ne definește ca spiritualitate: „Nici Dumnezeu nu mai este român, își/ construiește catedrale de aer printre spitalele/ și școlile în ruină și ne spune cât de fericiți/ sunt cei săraci cu duhul…// În locul cerului, cineva a lipit un vitraliu/ albastru-vâscos, pictând gratii/ și stele dincolo de care se întind/ hectare de trudă și căpșuni neculese,/ unde speranța înseamnă un cent sau un euro/ pentru zilele cenușii ale întoarcerii/ la sărbătorile din străinătatea numită „acasă” („Cu unghiile înfipte în carne”).
Înstrăinarea/ singurătatea reprezintă nucleul poetic al multor texte publicate de poet și puse sub semnul melancoliei; cele mai multe sunt meditații pe tema deșertăciunii umane, a vanității fără leac, a ignorării a ceea ce este esențial pentru ființarea noastră întru veșnicie: „De la o vreme îmbătrânim/ la fereastra televizorului/ care ne transmite viața în direct/ și înnoptăm, tot mai des,/ într-o singurătate închiriată,/ tot mai des ne trezim/ în dimineți străine, tot mai des/ trimitem fotografii/ de foarte departe și la destinație/ nu ajung decât sepiile mării.” („Sepiile mării”).
Deși Lucian Mănăilescu nu s-a simțit niciodată confortabil în ipostaza de poet-luptător, glas al cetății, trâmbiță de aramă care trezește mulțimile ș.a.m.d., poemele cu tematică socială nu lipsesc din volumele publicate. Contemplativul, resemnatul, dezarmatul în fața unei realități inacceptabile poate fi capabil de mari gesturi de frondă, prin care sfidează o lume putredă, dar se sfidează și pe sine, ca spectator – prea des pasiv – al ei: „Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria!/ cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru/ pe buzele neantului, cu șobolanii/ din canalele revoluției trucate,/ cu ghișeele din spatele cărora o mână nevăzută/ împarte certificate de eroism/ și adeverințe lipicioase, cu oamenii ei politici/ deversați din patru în patru ani/ prin cartiere mărginașe și cătune, unde inundațiile/ vin mult mai des, cu țăranii ei înrăiți/ de mireasma pământului care le fuge iar/ de sub tălpi, cu toate acestea/ și cu multe altele, trăite în grabă și cu lehamite” („Îmi iubesc patria”). Revolta nu durează mult, pentru că Lucian Mănăilescu este un reflexiv, care se exprimă pe sine și scrie pentru sine, în speranța că, prin scris, va scăpa de lehamite, de greață, de tot balastul unei societăți în care „moartea se preface că citește ziarul/ peste umărul poetului”. Singur printre cei care „plâng cu lacrimi sintetice”, Lucian Mănăilescu simțea acut tragedia lumii de după sfârșitul lumii, într-un poem remarcabil: „Lumea cinematecii de sub pălăria/ cu boruri largi, din care regizorul/ kaghebist scoate iepuri cu patru urechi,/ lumea care se justifică: Și Dumnezeu/ a plagiat, făcându-l pe om/ după chipul și asemănarea sa!,/ lumea îngrămădită în județul Teleorman/ învățând, cum scria un poet,/ libertatea de a trage cu pușca,/ lumea baletului pe gheață,/ lumea incurabilă, în care o mulțime/ veselă își plânge sărăcia/ în mirosul de mititei și manele…” („Lumea de după sfârșitul lumii”).
După circul lumii în care ne-am născut morți, era firesc ca poetul să se refugieze (pentru a câta oară?) în acel spațiu al său, cu „zăpadă spulberată”, cu îngeri, cu părinți, cu munți și cu lumina păstrată în bobul lacrimii: „Mi-am îmbrăcat/ aripile strâmte de duminică,/ apa sfâșiată de păstrăvi/ am vârât-o într-o lacrimă,/ Am îndesat munții prin buzunare/ și ghiozdanul l-am umplut/ cu urși și căprioare, apoi am zis:/ – Săru`mâna, mamă și tată,/ eu plec să învăț cititul/ și socotitul și muritul…/ Prin văzduhul satului spart/ se vedea infinitul” („Plecarea din copilărie”).
Lipsită de podoabe stilistice, uneori cu subtile plaje narative în care ironia și paradoxul se îmbină aproape firesc, poezia lui Lucian Mănăilescu este una a microcosmosului personal, care s-ar putea deschide spre infinit, dacă nu ar exista o permanentă neîncredere, o conștientizare a limitei și a inutilității. Aspirațiile spre altceva și spre altcumva sunt inhibate de îndepărtarea de sine, de simțirea propriului eu ca pe ceva străin; criza de identitate merge până la acceptarea umbrei, a alter-egoului, drept unică posibilitate pentru ieșirea din impas: „În fiecare dimineață un străin/ se trezește în locul meu,/ îmi probează amintirile, picioarele/ desculțe, norii de pe cer și tristețile,/ răvășește lenjeria intimă a poeziei,/ soarbe din zațul zilei de ieri,/ apoi plictisit îmi înșfacă umbra/ și iese, dracu’ știe unde,/ trântind ușa…” („Străinul”). Se mai conturează, ca teme fundamentale, elanurile spre alte orizonturi și sentimentul sacrului, dar divinitatea este acceptată numai, patosul mistic lipsește, așa cum lipsesc și îngenuncherile; poetul nu se roagă, ci mai curând ironizează blând, resemnat, o stare de zbor pe care n-o mai poate trăi: „- Nu mai știu să zbor/ se plângea îngerul/ mi-au intrat aripile/ în carne, mi-a ajuns/ gravitația până la os/ și mă dor umerii/ de parcă aș duce/ cerul în spinare!/ Așa se zboară/ cu adevărat,/ prostule!/ îi spuse șarpele,/ încolăcit în cerebelul/ altei epoci/ de piatră” („Așa se zboară”).

Mihaela Aionesei

Ultima horă

L umina toamnei a căzut pe gânduri
U ltimul poem leagănă în palme un fluture
C erul s-a îngrămădit într-o scorbură
I nimi albe de îngeri s-au prins cu
A ta într-o ultimă horă. Ce barbar și
N efiresc se scurge anotimpul fără
M âna care ținea pana vie, Poete!
A mar de cireșe picură-n prieteni și
N imeni nu-i destul de bun să vindece
A bsența umbrei tale care ne strivește.
I eri te „odihneai pe un braț de fân”
L umânări și lacrimi scriu poeme acum.
E-n toi tristețea. Tăcerea mușcă. Arde.
S urprins de vârtej sufletul trece prin vămi
C a printr-un măr putred de viață
U merilor tăi le-au crescut peste noapte, aripi.