Literadura nr. 8 (6)

Florentin POPESCU

Locuri și oameni din Buzăul de altădată (IV)

În toamna lui 1959, când mulți dintre foștii
mei colegi de la „ciclul II” (cum se numea
atunci Gimnaziul) își pregăteau ghiozdanele și
mai apoi se îndreptau veseli și încrezători
către liceele din oraș („B.P. Hașdeu”, „Mihai
Eminescu”) a trebuit să mă întorc la Lera mea
natală (la coada vacii, cum ziceau unii în
derâdere despre copiii de la sate), fiindcă nu
reușisem la examenul de admitere de la
Școala pedagogică – o țintă urmărită de foarte
mulți părinți, îndeosebi de la sate, pentru
odraslele lor, țintă văzută ca alternativă
„fericită” în învățământul acelor ani.
Am povestit într-o carte (Un mesteacăn rătăcit
în câmpie, 2007) împrejurările de atunci, așa
încât (presupunând că vor fi existat/ vor fi
existând cititori ai acelui volum și care acum
citesc frumoasa revistă Literadura) se cuvine
să amintesc doar ce s-a întâmplat mai departe.
Întoarcerea în sat nu m-a afectat atât de mult
încât să cad în vreo depresie ori să dobândesc
cine știe ce maladie provocată de insuccesul
de atunci. Părinții n-au lăsat nicio clipă să se
înțeleagă oarece ură sau nemulțumire față de
odrasla lor. Așa a fost să fie și-au zis ei și,
vorba lui Nenea Iancu „mai erau camere”
(citește școli și sesiuni de admitere) și în anul
următor.
Acum învățam, cu mai mare responsabilitate
decât înainte (sentimentul de culpabilitate mi
se strecura ca un șarpe în inimă), dar nu mă
dădeam înapoi nici de la unele mici plăceri,
cum era bunăoară corespondența cu foști
colegi de la „Pedagogică”, ori elevi pe care îi
cunoscusem la examenul de admitere și cu
care mă împrietenisem instantaneu, capacitatea
mea de a stabili legături cu oamenii se
manifesta încă de pe atunci. Unul dintre cei cu
care țineam legătura prin poștă era Lazăr
Vlăsceanu (anul I de Pedagogică) nimeni altul
decât cel care, încă de pe atunci, s-a
îndrăgostit de colega noastră de scris de mai
târziu, Passionaria Stoicescu. „Iubirea vieții
ei” avea s-o urmărească ani în șir, vorbind
încă și azi, cu diverse prilejuri despre ea.
Poate că dacă n-ar fi eșuat, lucrurile s-ar fi
petrecut cu totul altfel… Se întâmplă ca uneori
viața să ne ofere fiecăruia dintre noi câte un
fel de compensație pentru cine știe ce
nereușite.
Mi s-a întâmplat și mie. Nu am ajuns
niciodată elev de școală pedagogică, unde se
făceau șase ani, în schimb aveam să ajung
student înaintea „reușiților” de atunci, fiindcă
chiar și așa, cu un an pierdut, am terminat
studiile secundare la liceul „B.P. Hașdeu din
Buzău, mai devreme decât Passionaria
Stoicescu, Lazăr Vlăsceanu și Titi Damian ca
să nu-i amintesc decât pe cei mai cunoscuți
foști colegi. Ba, în plus, unii dintre ei au mai
făcut, imediat după Pedagogică și câteva
stadii în învățământ pe la școli rurale.
În anul 1960, pe când ei începeau cel de-al
doilea an de studiu în școala care avea să-i
scoată învățători, îmi depuneam armele și
bagajele la Liceul din Pătârlagele la care eu și
părinții speram (mai ales ei!) să am ceva mai
multe șanse de reușită decât în urmă cu un an
la Buzău.
Și probabil că îngerul meu păzitor s-o fi
gândit el ce s-o fi gândit, s-o mai fi sfătuit și
cu alți îngeri și nu m-a părăsit.
Așadar, în vara lui 1960 (pe atunci admiterea
avea loc la începutul lui iunie) cine pedala pe
o bicicletă de la un capăt la altul al satului
Lera, mândru nevoie mare că a devenit
licean? Bineînțeles că eu, dar consătenilor
mei, din ce în ce mai îngrijorați și speriați de
pericolul colectivizării, propagat pe toate
căile mass-media, se apropia tot mai mult de
ei, devenind inevitabil, nu le mai ardea nici
măcar să mă întrebe dacă voi mai merge la
vreo școală și dacă am dat sau voi mai da
examen de admitere la vreun liceu.
În afara năzbâtiilor adolescenței, anul școlar
1960-1961, cel pe care în amintirile mele l-am
numit „interludiul Pătârlagele” (am scris ceva
mai pe larg despre el în cartea amintită la
începutul acestui episod) a fost un fel de
antecameră a adevăratei mele vieți de licean,
cea de la „B.P. Hașdeu” din Buzău, unde
aveam să ajung în clasa a IX-a. De această
școală, azi Colegiu Național, se leagă cele mai
multe amintiri buzoiene. Poate și pentru că
deja ajunsesem la o anumită maturitate și
responsabilitate a faptelor proprii. De unde se
poate trage concluzia că și ea, maturitatea,
uneori și mai devreme decât să zicem chiar și
în titlul actului ce se elibera atunci la sfârșitul
studiilor „Diploma de maturitate”, echivalentul
celei de Bacalaureat” de azi.
Pătârlagele, localitate ce pe vremea regiunilor
fusese reședință de raion, nu s-a schimbat
aproape deloc în lungul șir al anilor care au
trecut de la școlaritatea noastră. După 1968,
anul reorganizării teritoriale a țării, a primit
numele de oraș, dar, în fond, a rămas ceea ce
era o comună ceva mai mare, cu Tribunal,
liceu, instituții bancare, și alte câteva puncte
de interes, la care sunt arondate și azi
localitățile din jur.
E bine însă că edilii s-au gândit să dea numele
artistei Coca Andronescu, personalitate născută
aici, Casei de Cultură. Și ce bine, și ce
frumos ar fi, dacă și alte comune buzoiene ar
urma acest exemplu, spre a eterniza memoria
unor figuri culturale (și nu numai!) de care
județul nostru n-a dus lipsă niciodată.
(6 mai 2018)

Florina ISACHE

Delimitări de nuanțe
Când dintr-un motiv oarecare
nu îmi vei mai spune nimic.
Îmi vor rămâne doar ideile delirante
în care te căutam
și găseam un feedback pozitiv.

Aproape instantaneu

După retragerea apelor,
lucrurile se clarifică de la sine.
Se conturează oportunități
și ieșiri spre concretețe.
Iubesc sălbăticia în care te ascunzi și te
regăsesc,
în fiecare dimineață,
mai frumos, mai viu…

Din convingeri

Fragmentarea sensurilor
și marea rostogolindu-se în memorie,
ca o melodie venită din vieți viitoare.
Mă așez aici și rămân nemișcată.
Respirația nu este obligatorie,
trăiesc oricum.
Trăiesc convingerea că,
într-o constelație, se pot construi
case cu șemineu,
în crepuscul.

Expresionism

Farul de la capătul zilei,
importanța genogramei sau a ecomapei,
colonia de furnici,
prostituatele,
zgomotul avioanelor,
drumul spre mare,
trenurile,
plictiseala,
câțiva turiști explorând împrejurimile.
Departe de toți și de toate,
așteptând…

Despre lucruri

Scriu despre tine cu o reținere
imposibil de negat…
E un mod de a înainta pe un spațiu interzis.
Aș dori să mă recunoști
după fiecare semn de punctuație,
după fiecare oprire
în spațiul virtual
destinat celor care s-au cunoscut
într-un timp necunoscut.

Prezențe culturale românești în Spania

Vineri, 9 martie a.c., în orașul natal al
lui Cervantes, la Facultatea de
Filozofie și Litere, Universitatea din
Alcalá, a avut loc prezentarea
Revistei de Critică și Poezie
Contemporană „Crátera”.
Evenimentul a fost organizat de Elisabeta
Boțan, scriitoare și traducătoare, stabilită de
cincisprezece ani în Spania și s-a bucurat de
participarea a doi dintre fondatorii revistei,
Gregorio Muelas Bermúdez și José Antonio
Olmedo López-Amor, din Valencia, și a lui
José Luis Morante din Madrid, toți trei,
renumiți scriitori și critici literari.
Programul a cuprins prezentarea numerelor 2
și 3 ale revistei, un scurt recital susținut de cei
amintiți mai sus și cărora li s-au alăturat
scriitorii, Jesús de Metías Batalla și Fernando
Pons. Dintre poemele publicate în reviste au
fost citite poemul „Coroană” de Virgil
Diaconu și „Fotografie norocoasă” de Robert
Șerban, amândouă în traducerea Elisabetei
Boțan.
Seara a fost animată de recitalul la chitară
susținut de Bianca Boțan, care a cântat
„Pentru Elisa”, compozitor Ludwig van
Bethowen și „Concert din Aranjuez”,
compozitor Joaquín Rodrigo, iar soprana
Luminița Soporan a interpretat două piese de
muzică clasică, „Sebben Crudele”,
compozitor Antonio Caldara și „O cessate di
piagarmi”, compozitor Alessandro Scarlatti.
Ca reprezentant, din partea ICR Madrid, la
eveniment, a participat dna referent Gabriela
Lungu.
Deși este o revistă tânără, Revista de Critică și
Poezie Contemporană „Crátera”, se află la al
doilea an de apariție, se bucură de apreciere în
lumea academică și a fost prezentată în
numeroase instituții cum ar fi: universități de
renume, Museo de Bellas Artes din Valencia,
Institutul Cervantes din Chicago, Institutul
Cervantes din Londra, etc.

Sâmbătă, 24 martie 2018, Ambasada
României în Regatul Spaniei a fost
gazda unui nou eveniment cultural,
organizat la sediul misiunii diplomatice, care
se înscrie în suita acțiunilor cu tema „Serile
Acasă ale Ambasadei” și promovează întâlniri
ale publicului românesc din Spania cu
reprezentanți ai culturii române, ai cărui
invitați au fost scriitorii: Elisabeta Boțan,
Nicolae Silade și Radmila Popovici
(Republica Moldova).
În deschiderea evenimentului a vorbit atașatul
cultural al ambasadei, Ciprian Bălțoiu, care
le-a urat bun venit invitaților, iar Elisabeta
Boțan a vorbit despre activitatea literară a
celor doi poeți. De asemenea, s-a vorbit și
despre revista „Actualitatea literară” al cărui
fondator este poetul și jurnalistul Nicolae
Silade.
Cei prezenți s-au putut bucura de recitalul
poetic susținut de cei trei scriitori și de
recitalul de muzică clasică susținut de soprana
Luminița Soporan, care activează ca membru
în mai multe coruri din Madrid.
Cu o zi înainte, Elisabeta Boțan a organizat un
alt eveniment cultural la Facultatea de
Filozofie și Litere, Universitatea din Alcalá,
„Recital Poetico VERSOS Y AMULETO DE
MARZO” unde a susținut un recital poetic
alături de scriitoarele Radmila Popovici
(Republica Moldova) și Zhivka Baltadzhieva
(Bulgaria), soprana Luminița Soporan a
încântat publicul cu vocea sa, iar Loredana D.
Costea a vorbit despre tradiția Mărțișorului.
La încheierea evenimentului, toți cei care au
asistat au primit câte un mărțișor din partea
organizatoarei acestuia.

Elisabeta BOȚAN

Dincolo de uitare
Noaptea își rumegă propria tăcere
pe cărările unde pașii ți s-au pierdut.
Din adâncurile întunericului
răzbate strigătul bolnav al bufniței.
Săgeata aurorei îți rănește chipul ascuns
în pliul unei amintiri.

Elipsă

Timpuri împletite
din visul rebel al nopții
și veghea trează a zilei.

Nu mai există abisuri de nici un fel.

Cuvântul
și-a întins lumina peste noi.

Sângele se revarsă în cânt.

Logodnă iluzorie

Mi-ai oferit
un castel pe tărâmul norilor,
cu covoare de tăceri, pe care nu puteam călca,
și pereți de umbre, – fără uși și ferestre -.

Mi-ai oferit
o hartă stelară de contrabandă,
ce indica toate căile ascunse ale mirajului,
menite să mă facă să rătăcesc prin mine
însămi.