De-ai noștri! – Pompiliu Dimitriu – Început de viață nouă (5)
Ce tristă îi părea Liubei camera, care cu puțin înainte, era îmbrăcată în haina primăvăratecă a bucuriei…
În ochii ei pluteau lacrimi ce nu puteau alina rănile sufletului…
– Trebuie să-l fac să înțeleagă, își zicea ea, că-l iubesc, că dragostea mea nu e un pretext, e adevărată… Să-i alung îndoielile din suflet, și să-l smulg din lumea lui morbidă, ce pune o barieră între noi, pe care nu vrea, sau n-are curajul s-o treacă. Știu că-i sunt dragă, sau că i-aș putea fi. Dar el nu are încredere și fuge de mine și de lumea mea. De ce?
Cu sufletul zdrobit de pustietate, obosită de suferință, adormi cu lacrimile în ochi pe fotoliul în care stătuse Tonel.
Se trezi la o bucată de noapte, cu capul greu, nedându-și seama unde se află și ce e cu ea.
În brațe, îi adormita Pufa, pisica de Andora, care începu să miaune, alintată.
Mângâindu-i blana catifelată, uită o clipă durerosul semn de întrebare, ce plana fantomatic asupra sufletului său.
Se ridică din fotoliu și deschise geamul. Oftând, rămase rezemată de pervazul ferestrei.
Pomii înfloriți de pe stradă, răspândeau o aromă îmbătătoare. Luna vâslea nostalgică pe marea lină a norilor.
Un câine, latră răgușit și un paznic de noapte, fluieră prelung, undeva departe. Speriată, luna se ascunde după un nor. Și în strada cu pomii înfloriți, o fată tânără plângea la geam, ascunzând în întunericul rău și apăsător al miezului de noapte, crinii sufletului ei, zdrobiți, călcați în picioare…
Examenele de fine de an se terminaseră. în clasa a VIII-a, rămăseseră foarte mulți corigenți la Științele Naturale și bineînțeles că printre ei se afla și Tonel, al cărui discurs din ajunul vacanței de crăciun, nu putuse fi uitat.
Corigenții făcură un memoriu la Minister, în care arătau modul arbitrar cu care profesorul Cândeanu aprecia și nota elevii și considerându-se nedreptățiți, cereau să se trimită o comisie care să ancheteze cazul și să li se aprobe reexaminarea, la materia respectivă.
Peste 3 zile, sosi decizia ministerului: se aprobă reexaminarea elevilor declarați corijenți de către o comisie formată din 3 profesori de specialitate de la 3 licee diferite, sub președinția unui inspector delegat de minister. Totodată se va trimite o comisie specială ce va ancheta acuzațiile aduse profesorului Cândeanu.
Comisia de reexaminare, promova majoritatea elevilor ce fuseseră declarați corigenți. în schimb comisia ce urma să-l ancheteze pe Cândeanu, nu a mai sosit niciodată.
În urma reexaminării, promovase și Tonel, care se văzu astfel candidat la examenul de bacalaureat. Deoarece nu era prea bine pregătit, ezita dacă să se prezinte, însă, stimulat de colegii care sperau în favorurile unui „Bacalaureat de război”, își prezentă cererea de înscriere, începând totodată să revizuiască materiile ce se cereau la examen.
Cu Liuba nu se mai întâlnise din ziua aceea. Primise de la ea un bilet prin care-l ruga să vină la dânsa. Nu s-a dus. Simțea în el o prăbușire, o dezamăgire totală.
Pe Liuba, așa cum o cunoscuse înainte, ar fi putut-o iubi cu toate opreliștile ce le-ar fi pus lumile diferite din care veneau. Dar ca amantă, oricât de fermecătoare ar fi fost, o detesta.
Sub aspectul acesta îi apărea ca o femeie simplă, pătimașă, instinctuală, la fel cu toate celelalte. El nu avea nevoie de carne. Aceasta se găsește oriunde. îi trebuia sufletul, sufletul pe care ea nu știuse să i-l ofere altfel decât trecut prin filiera simțurilor.
De multe ori, în nopțile de insomnie, imaginea corpului ei îl obseda. în clipele acelea ar fi vrut să meargă la ea. Dar se oprea întotdeauna: de ce la ea și nu la alta, la o Lena sau Mizzi oarecare?
Îi trebuia o femeie, nimic mai mult, pentru a îndeplini o mizerabilă necesitate, ce nu poate avea nimic comun cu sentimentele superioare și cu tendințele spre ideal.
Tonel era trist.
Regreta după Liuba aerică, diafană care murise in patul în care se născuse o femeie cu suflet de lut.
Gânduri crude îi spuneau că dacă nu și-ar fi putut demonstra virilitatea, ea ar fi râs de el și nu l-ar mai fi iubit. Și dacă n-ar fi fost el, mai devreme sau mai târziu ar fi fost un altul și totul s-ar fi întâmplat la fel, sub aceleași auspicii pretextuale ale dragostei și în același decor fastuos ce să pledeze pentru jertfa adusă iubirii și să mascheze imperativul fiziologic al urâtului.
Căutase un suflet în care să-și aline tristețile, în care să găsească un refugiu (ce să-l fortifice) pentru a întâmpina vâltorile vieții, și ea i-a dăruit un corp în care să-și înece patimile..
***
Liuba îl aștepta în fiecare zi. De câte ori auzea pași pe stradă, sărea la geam să vadă dacă nu e el.
Dar el nu venea…
De multe ori o podidea plânsul, așteptându-l. l-a scris, dar el nu i-a răspuns și nici nu a venit. îi cerea atât de puțin: să-l vadă doar, să-l simtă lângă ea.
Pufa, nu se mai joacă și nu se mai alintă, de când stăpâna sa e tristă. Poate are și ea, o decepție pisicească. Tace și toarce monoton, pe divanul mic, în colț, îngânând samovarul, ce cântă o melodie tristă, ca a ploilor de toamnă. Nu-și mai încearcă ghearele pe piciorul mesei și nu o mai copleșește pe Liuba cu alintările mieunate, ci plecându-și în jos privirea ochilor ei verzi, toarce.
Totul tace.
Patefonul stă uitat pe măsuța lui, radioul a amuțit de mult, doar samovarul Liubei și cu Pufa, plâng și tac așteptând și iar plâng. Liuba tresare și fuge la fereastră. Dar nu! S-a înșelat…
Trece încă o zi. Să-i mai scrie? La ce bun. Mai bine să aștepte. Da, să aștepte până va fi sigură că nu mai vine. Și atunci… atunci va pleca ea.
Seara se juca șăgalnică cu cearcănele vinete de sub ochii Liubei.
Se întuneca. Nu mai aprinse lumina. Seara n-o mai aprindea niciodată. Stătea la geam, în fotoliul ei, până o cuprindea frigul și amețeala.
Nu se mai gândea la nimic. Fuma doar. Se învățase să privească coloanele minuscule de fum cum se ridicau sus, tot mai sus, pentru a se destrăma în vag. Pendula din perete, desfășura monoton ritmul clipelor, al zilelor, ce păreau veșnicii. Până s-a oprit, căci Liuba a uitat s-o mai întoarcă. Timpul s-a oprit în loc. S-a oprit în cavoul în care o fată tristă aștepta iubitul… Și a venit. Târziu, șovăitor, dar totuși a venit.
Ea nu mai avu puterea să-i iasă în întâmpinare. Când a intrat în cameră, l-a tras lângă ea, și-a plecat capul pe pieptul lui și l-a rugat, i-a cerșit s-o lase să stea așa. începu să plângă lin, fără suspine, un plâns șters, inexpresiv, înfiorător de trist.
Tonel nu i-a șters lacrimile, nu a mângâiat-o, n-a mai încercat s-o mintă.
O privea zdrobit ca atunci când asiști la descompunerea cuiva, fără să-i poți fi de vreun ajutor.
– Nu-mi cer iertare Liuba. Știu că nu mă vei putea ierta!
Ea părea că nu-l ascultă.
O posomorală grea se oglindea pe fața lui. Știa acum ce trebuie să facă: fără să șovăie, să-i spună totul, simplu, cu sinceritate.
Arborând o liniște aparentă, începu cu glas domol:
– Trebuie să clarificăm o situație care ne provoacă un zbucium greu și inutil. Tu nu m-ai cunoscut îndeajuns și nu m-ai fi putut înțelege niciodată, n-ai fi reușit să străbați niciodată prăpăstiile dintre lumile noastre.
Te-ai aruncat în necunoscut, dar fără să poți zbura te-ai prăbușit.
Eu nu te-am putut reține și în cădere, ai târât cu tine liniștea sufletelor noastre lăsând în urmă tristețea sfâșietoare a părerilor de rău și a remușcărilor.
Tu m-ai iubit ca o femeie iar eu aș fi vrut să văd în dragoste, apoteoza visurilor și idealurilor mele. A fost prea mult ce-ți ceream și prea mult ce-mi dorisem. Nu am reușit decât să ne sfărâmăm reciproc idolii. Acum privim mirați la cioburile lor. Mirați și triști: Și regretăm că am alergat după himere.
Oricât de dureros ar fi, și oricât de greu îmi este s-o mărturisesc, totuși, Liuba; pe tine, cea de acum, nu te mai pot iubi… nu-mi pot umple golurile din suflet cu lut…
Liuba îl asculta în tăcere. Nu putea, nu voia să creadă că e aievea totul ce se întâmplă. Și totuși a trebuit să înțeleagă că visul rău ce-l trăia, era real.
O durere adâncă, nemărginită, o cuprinse. Ca-n declanșarea orbitoare a unei lumini de fulger, întrezări totul: jertfa ce a adus-o pe altarul dragostei, a fost privită ca acțiunea unei femei oarecare, care din viciu, nu caută în actul sexual decât plăcerea de a se da. Tonel nu a înțeles-o și acum l-a pierdut pentru totdeauna, nu se vor mai regăsi.
Castelul dragostei, clădit pe o jertfă inutilă, s-a dărâmat, îngropându-i sub ruine sufletul., și viața, nu- și mai avea niciun rost.
Sângele îi zvâcnea în tâmple și ochii priveau răvășiți în gol. Apoi, deslușind în negurile disperării, conturul vag al unei speranțe absurde, îi spune:
– Tonel, nu mă poți iubi, nu e vina ta și te înțeleg, însă nu ai vrea să rămânem cel puțin prieteni?
– Nu, Liuba. Ar însemna să perpetuăm o minciună sub altă mască, cea a prieteniei. Mai bine să ne despărțim acum. Voi păstra în amintiri, nostalgia unui vis irealizabil. Poate am să te uit sau poate vraja frumuseții tale, îmi va răscoli mult timp simțurile, în nopțile de insomnie. Nu știu… însă nu trebuie să ne mai vedem. Uită-mă, îți va fi ușor. Ești frumoasă, ești tânără, bogată, și lumea ta îți va furniza cu prisosință admiratori, dispuși să treacă cu vederea trista experiență ce ai făcut-o cu mine. Și te vei bucura din plin de fericirea ta, desfășurată în cadrul frumosului lumii tale…
Liuba tăcea. Vorbele lui, i se înfigeau în suflet, ca pumnale înveninate.
La despărțire doar, dându-i mâna, șopti cu voce stinsă:
– Te voi uita Tonele, mai repede chiar decât îți închipui… Și nu voi mai suferi…
**
Sesiunea de bacalaureat luase sfârșit. Tonel își citise numele pe lista celor reușiți, fără nicio emoție, fără nicio bucurie.
Anul școlar se terminase și elevii plecaseră în vacanță. Internatul era pustiu, iar la republică mai rămăseseră Vania, Pache și Tonel care se pregăteau și ei de plecare. Despărțirile au fost duioase: în pragul unor vremuri tulburi și amenințătoare, drumurile vieții lor se despărțeau poate pentru totdeauna. Câți oare, din cei ce plecau cu încredere spre viitor, nu vor pieri? Și câți nu-și vor presăra iluziile, în pulberea lungului și întortocheatului drum?
După plecarea elevilor, republica avea un aspect jalnic: dulapuri cu ușile vraiște, sertare scoase de la locul lor, caiete rupte și hârtii aruncate p in toate părțile și peste tot praf mult, auriu, fum ce se mișca încontinuu sub proiecția rozelor de soare, care pătrundeau prin geamurile deschise.
Se începuse curățenia de sfârșit de an. Directorul, cu o pălărie mare de paie în cap, îmbrăcat în haine de casă, cu ochelarii pe nas, inspecta și supraveghea totul, exercitându-și asupra servitorilor, autoritatea ce nu o putuse avea față de elevi.
Intrând în republică, dădu cu ochii de Vania ce dormea întins pe o bancă, și de Tonel, ce stătea la geam, privind în stradă.
– Ce-i cu voi de n-ați plecat încă? Se bruftului directorul. Ce! Nu aveți de prășit acasă? De mâine să nu vă mai prind pe aici ?
În clipa aceia, năvăli Pache strigând:
– A capitulat Franța!
La vestea aceasta, ca lovit de trăsnet, directorul fugi în stradă să-și cumpere o „specială”.
Vania se trezi și îi cerea amănunte lui Pache. O vie îngrijorare se întipări pe fața lui.
– Veneții sunt o forță de neînvins, zicea Pache. în curând vor cuceri Europa toată și înfrângerea totală a Franței demonstrează cu prisosință invincibilitatea armatei germane, condusă de cel mai genial strateg al veacurilor!
– S-ar putea ca pentru moment, să fie stăpânitorii Europei, răspunse Vania, dar să nu uităm că popoarele sovietice iubitoare de libertate, nu vor permite ca atâtea milioane de oameni să fie subjugați de fasciști. Să nu uităm că Armata Roșie, a eliberat popoarele baltice și că așa după cum se zvonește și cum sperăm, va elibera și populația Bucovinei și Basarabiei. Aceasta constituie un avertisment serios, dat imperialismului fascist.
– Vorbești de ruși? Ripostă Pache cu dispreț. Păi ăștia tremură numai când aud rostindu-se numele führer-ului. De ce ar fi făcut pactul de neagresiune cu Germania, dacă nu de frică?
– N-am semnat pactul fiindcă s-ar teme de nemți, ci cu scopul de a-și asigura timpul necesar pentru o mai bună pregătire a forțelor lor de apărare, împotriva primejdiei unui eventual război.
Rușii iubesc pacea și sunt împotriva oricărei agresiuni, însă, dacă vor fi atacați, vor ști să se apere cu eroism.
– Să fim serioși, Vania! E o absurditate să creadă cineva că bandele dezorganizate și flămânde ale așa zisei Armate Roșii, care așteaptă primul prilej ca să ridice armele împotriva propriului lor stat bolșevic, ar putea construi un obstacol în calea grandioaselor planuri hitleriste, de refacere a ordinii europene. Mai bine renunță la prostiile astea comuniste, căci s-ar putea întâmpla să te căiești mai târziu, îl avertiză Pache.
– Nu mă pot angaja într-o discuție care include viitorul, nefiind îndestul de documentat, însă eu am ferm convingerea că va triumfa binele, că libertatea va sfărâma lanțurile terorii, că omenirea toată, trezită dintr-un somn greu își va uni forțele spre a distruge mașina de război germană ce zdrobește sub șenilele ei, dreptul de libertate și de viață al oamenilor.
Tonel le ascultă un timp discuția și apoi se adânci în propriile lui gânduri.
Nu-i putea suferi pe hitleriști. în ei nu vedea altceva decât niște barbari ce poartă cu îngâmfare o haină prost croită, căreia îi zic civilizație. Regreta prăbușirea de drumuri noi, dar nu zăbovi mult asupra acestor evenimente ce înscriau o pagină nouă în istoria omenirii, ci reveni la apatia în care îl izolase procesul de conștiință survenit în urma despărțirii de Liuba.
Își impusese să nu se mai gândească la ea, dar teama de a nu o fi nedreptățit și remușcările că nu a putut să-i înfrângă pornirile, că nu a vrut să evite tot ce se petrecuse între ei, că el însuși, deși fără să fi vrut și fără să prevadă cum se va sfârși, o târât-o totuși în această aventură, îi sfâșiau sufletul.
Cele mai amare reproșuri și cele mai crude învinuiri îi înnegreau gândurile. Era dezgustat de el însuși și se considera un om fără suflet, cu inima de piatră, sterp, la fel cu toți cei ce alcătuiesc îngrozitoarea haită de șacali ce se sfâșie între ei.
Gândurile bune ce-l purtară altădată spre zările adevărului și dreptății, credința în el și în datoria sa de om și artist păleau sub zguduiturile conștiinței și piereau ca florile firave sub biciuirea primelor ploi reci de toamnă. Din pânza frumoasă a viselor, nu au mai rămas decât zdrențe, biete zdrențe, ce îmbrăcau jalnic un cerșetor al idealului…
Tonel, de ce îți mai scriu oare? Tu pentru mine, acum ești un străin, ești fantoma aceluia pe care I- am căutat și pe care crezusem o clipă că l-am găsit.
Prin tine, m-am înălțat la un vis frumos, la un ideal ce l-am întrezărit doar o clipă, ce mi-a încălzit sufletul și mi-a turnat în vise nectarul himerei. Dar tu ai distrus totul. Ai ridicat stavilele întunericului, lăsând negurile să cadă grele peste mine, peste noi, peste lume…
Gândurile mele, spintecă acum noaptea cu sulițe de vis.
Sunt singură, mă doare singurătatea și mi-e teamă de ea. Și ce greu este golul ce-ți îndreaptă pașii spre moarte… Nimeni nu-mi luminează calea, și ghearele întunericului îmi sfâșie rănile sângerând… Tăcerile din suflet și-au aruncat tristețea dincolo de neguri, dincolo de viață, iar pașii mei gonesc nebunește spre gol, spre moarte, spre nesfârșit… oare acolo sus, îți voi găsi sufletul Tonel, sufletul tău hoinar, culegând din pulberea stelelor, lacrimile de acum?… Liuba se opri. Se gândi că nu are niciun rost să-i scrie: de ce să lase urme și să presare în urma sa sămânța remușcărilor?
Rupe scrisoarea și apoi o arse. Aprinse becul de pe noptieră și stinse celelalte lumini.
Într-o farfurie, puse mult lapte pentru Pufa, deschise aparatul de radio, se dezbrăcă, se mai uită odată în oglindă, apoi la schița ce i-o făcuse Tonel, și se urcă în pat.
Pufa torcea liniștită, lângă ea.
Liuba o mângâie ușor pe blana catifelată, privind undeva departe, cu un zâmbet trist uitat pe buze.
Apoi, privirile i se îndreptară încet, cu teamă, spre paharul de pe noptieră. Tresări puternic văzându-l și un fior rece îi străbătu tot corpul
Înfrânându-și simțământ ciudat, întinse mâna tremurătoare spre pahar.
Dinții îi clănțăneau, lovindu-se de sticla groasă a paharului, dar cu un ultim efort de voință, închizând ochii, îi bău conținutul, cutremurându-se toată.
Stinse lumina, și, înfundându-și capul în pernă, își împleti lacrimile cu melodia tristă, prelungă și sfâșietoare a unui lied de Mozart, până ce o cuprinse un somn greu, nefiresc, ca o toropeală amețitoare.
Luna îi lumină o clipă capul frumos și palid, apoi se ascunse după un nor. întunericul pătrunse în camera unde o fată tânără zâmbea în somn, ultimului ei vis.
Târziu, melodia tristă se stinse încet, palpitând, ca o flacără de feștilă uitată pe un mormânt.
Datorită unui bizar presentiment, sau cine știe de ce, Tonel care niciodată nu citea ziarele, vrând să afle amănunte asupra înfrângerii Franței, cumpără un ziar și pleacă în grădina publică să citească ceea ce îl interesa.
Ajuns în grădină, se așeză pe o bancă și începu să frunzărească articolele în legătură cu mersul operațiilor pe câmpul de luptă. Nefiind obișnuit cu proza jurnalistică, se plictisi curând și întorcând foile, privirile îi rătăceau pe reclamele cinematografice, când de odată îl izbi un anunț de la rubrica faptelor diverse pe care-l parcurse mecanic:
Tentativă de sinucidere.
„Într-un apartament din imobilul situat în str. Petru Rareș N. 32, a încercat din motive încă necunoscute, să se sinucidă eleva Andreescu Liuba, din cls. a VIII-a liceului Ortodox de fete. Nemaidând niciun semn de viață, portarul imobilului care de câteva zile remarcase că era foarte abătută, s-a sesizat și forțând ușa de la cameră, a găsit-o leșinată.”
Anunțându-se oficial la salvare, sinucigașa a fost transportată în stare gravă la spital unde în urma analizelor, s-a constatat că e un caz de intoxicare cu Somvalin.
Datorită îngrijirilor primite, sinucigașa și-a revenit după câteva ore, însă refuză să dea explicații asupra disperatului act. Se vede că e vorba despre o dragoste nefericită.
Medicii opiniază că există șanse de vindecare. Vom reveni cu amănunte în ediția de seară.”
Tonel citi ca-n vis rândurile inserate în ziar și o expresie stranie i se întipări pe față. O vreme rămase nemișcat. Nu-și dădea seama de nimic. Plutea într-o nebuloasă abrutizantă.
Târziu, fața i se descleștă din masca aceea ciudată. Credea acum că înțelege totul. Și începu să râdă, până ce râsul i se transformă în plâns nefiresc, autorul înfricoșător.
– Mi-am pierdut sufletul, murmură el printre suspine. Și parcă obsedat de această descoperire, repetă în neștire aceleași vorbe. Apoi îl cuprinse o liniște grea. Stătea nemișcat, ca o stană de piatră, privind cu ochii din care dispăruse orice urmă de luciditate, un punct îndepărtat.
– Astfel îl găsi Geo Savinian, care trecea întâmplător prin grădină. Apropiindu-se de Tonel, îl întrebă ce mai face.
Fără a-l recunoaște, Tonel îi indică un deget articolul din ziar. Citindu-I Geo îl întrebă nedumerit:
– A încercat să se sinucidă o elevă. Ei și? Să fie sănătoasă!
– Eu am omorât-o, spuse Tonel cu glas alterat, și pentru aceasta mi-am pierdut sufletul…
– Cum vine asta, îl întrebă Geo intrigat și parcă abia atunci începu să remarce starea cu totul neobișnuită în care se afla Tonel.
Dar acesta nu-i mai răspunse. Rămase cu fața împietrită, cu ochii imobili, fără să-și dea seama nici de prezența lui Savinian, nici de plecarea lui. Ziarul căzuse jos și era explorat de furnici și de gângăniile pământului. Un trecător, călcă nepăsător peste el, strivindu-l printre pietre, lăsând în urmă un petec murdar de hârtie, epilogul jalnic al unei dragoste devoratoare. Văzând ziarul mototolit, Tonel începu iar să râdă. Râzând, scormonea cu degetele pământul și îngropa ziarul. Ce straniu prohod e râsul: râsul acesta lugubru, abracadabrant…
Râdea și lacrimi îi curgeau din ochi.
De cine râdea și pe cine plângea?
Nimeni n-ar fi putut să știe.
Apoi văzu jos un gândăcel, răsturnat pe spate, dând disperat din lăbuțele-i fine spre a reveni la o poziție normală.
– După ce te zbați tu? După viață? Uite asta e viața și-l zdrobi cu piciorul. începu să umble pe aleile grădinii, gesticulând, râzând și plângând în același timp, rostind vorbe fără înțeles. Lumea puțină din grădină îl privea mirată.
Într-un târziu căzu istovit pe o bancă. Și rămase așa în neștire.
Când se sculă să plece, se înserase. Venise în grădină de dimineață, dar nu simțise nici foame, nici sete, nici oboseală. Nedându-și seama de nimic, mergea ca un halucinant, urmărind o singură idee fixă: să-și caute sufletul, sufletul său pierdut.
Treptat, întunericul îl învăluia tot mai mult strângându-i ca într-un clește necruțător, biata sa minte chinuită. Și gândurile sale, îmbrăcate în mantia inconștienței, cutreierau zările fantastice, oprindu-se sus, în înălțimi astrale, să bea veninul stelelor și să se hrănească cu otrava lunii.
Evenimentele istorice se precipitară într-un ritm fulgerător: Bucovina de nord și Basarabia, au fost eliberate de armata roșie a Uniuni Sovietice.
Cernăuțiul trăia o neliniște fără popas. Prefectura elaborase imediat un plan de evacuare a tuturor instituțiilor și salariaților, rânduind un program al plecărilor pe servicii.
Armata română, părăsea în grabă și dezordine teritoriile. Autoritățile se evacuau în panică, iar marii bogătași, care își expediaseră de mult bagajele și bunurile de preț, plecau cu mașinile lor, sustrase de la rechiziție.
Trenuri încărcate cu bagaje și oameni înnebuniți de înfricoșătoarea fantomă a bolșevismului, părăseau cu larmă gara, plecând spre necunoscut.
Cei ce nu aveau mâinile pătate de sânge, cei ce n-au jefuit și n-au oropsit, cei mulți, însetați de libertate și o viață fericită, așteptau cu entuziasm sosirea armatelor sovietice.
Muncitori, meseriași intelectuali, au format gărzi cetățenești pentru apărarea populației de abuzurile autorităților ce se refugiau și de jafurile și devastările la care porniră în bande sau individual bestiile descătușate de rigorile legii, în orașul rămas o clipă fără stăpân.
Populația care nu se refugiase, stătea ascunsă prin beciuri.
Cernăuțiul era pustiu.
Apoi veniră armatele sovietice eliberatoare. Primele detașamente intrară prin str. Romană în aclamațiile entuziaste ale comuniștilor și uteciștilor, cărora li se alăturase întreaga populație a orașului, începea o nouă stăpânire și odată cu ea un nou ritm de viață.
Nimeni n-ar ști ce instinct îi călăuziră pașii lui Tonel, într-o casă părăsită din Caliceauca.
S-a închis acolo, vorbind cu păianjenii, cu cărămizile roase de vreme, cu bălăriile ce creșteau prin putregaiul dușumelelor. Aceeași idee fixă îl obseda: să-și caute sufletul pierdut.
Și într-o zi, a plecat să-l caute, să cutreiere lumea, universul, infinitul.
Pleacă. Cu capul gol, cu părul răvășit, slab, cu hainele murdare și rupte. Părea un spectru fantomatic ce palpează infinitul. La bariera din str. Romană, două santinele sovietice îl opriră întrebându-l:
– Încotro tovarășe?
Fără să se uite ia ele, fără a se opri Tonel răspunse din mers:
– Eu merg să-mi caut sufletul.
Și-și continuă drumul, dibuind șovăitor prin întunericul minții sale.
Sfârșitul primei părți
DESPRE AUTOR
Artistul râmnicean Mihail Pompiliu Dimitriu s-a născut la 30 martie 1923 în familia revizorului școlar Mihai I. Dimitriu , în comuna Lunca , jud. Dorohoi, ca al doilea fiu al familiei.
În perioada 1930 -1934 Pompiliu urmează cursurile școlii primare din comuna natală. Din 1934 până în 1938 îl aflăm la Dorohoi , la gimnaziu. În toamna anului 1938 se înscrie la Liceul Aron Pumnul din Dorohoi, pe care îl absolvă cu rezultate excelente .
Din timpul liceului au rămas două caiete cu desene – compoziții și portrete, în acuarelă și creion.
În 1942 devine student la Facultatea de Drept din lași , pe care o întrerupe în cursul anului 111, fiind atras tot mai mult de artele plastice.
În 1945 este admis la Academia BELEARTE din Iași. Din această perioadă a rămas un caiet cu schițe.
Începând cu anul 1948, timp de 2 ani, își completează și își desăvârșește pregătirea la Institutul de Arte Frumoase din București, după absolvire fiind încadrat în învățământ la Unguriu, jud. Buzău.
În noiembrie 1949, tânărul profesor este prezent la expoziția organizată în localul Casei Oștirii din Buzău, participând cu 2 picturi: „Minerii din Ojasca” și „Peisaj din Ojasca”. La această expoziție Secțiunea de Artă și Cultură a Comitetului județean Buzău a acordat lui Pompiliu Dimitriu premiul al II-lea și suma de 3000 lei.
Din anul 1950 a rămas un caiet de schițe în creion cu studii de portrete, peisaje și geometrie descriptivă.
Fratele mai mare al lui Pompiliu, Stelian Dimitriu, funcționează ca jurist în fostul raion Rîmnicu Sărat. Pompiliu îl vizitează des. La una din vizite, în 1951, o cunoaște pe domnișoara Virginica, viitoarea soție. în 1958 se căsătorește și se stabilește la Râmnicu Sărat.
În 1953 începe colaborarea cu Rîmnicul Nou, și timp de câțiva ani participă cu epigrame și caricaturi, satirizând inactivitatea și nepăsarea unor funcționari locali.
în perioada mai- noiembrie 1954, pictorul de biserici Ion Toflan îi angajează în echipa sa pe prof. Pompiliu Dimitriu și Ion Chivu, care îl ajută la pictarea bisericii Sf. Ioan din Râmnicu Sărat.
În următorii 2 ani, tot împreună , participă la pictarea mănăstirilor de maici din Matca și Corod, jud. Galați și apoi biserica din satul Grozești, corn. Oituz, jud. Bacău.
În 1955, tânărul Pompiliu Dimitriu începe scrierea unui roman cu pronunțat caracter autobiografic intitulat „Început de viață nouă”.
Eroul romanului, Anton Stamatovici, are locul nașterii, copilăria și adolescența apropiate de ale autorului.
Manuscrisul are 667 pagini. A lucrat la roman 2 ani, 2 luni și 2 săptămâni, terminându-l la 15 ianuarie 1958, consemnări făcute de autor la începerea și terminarea conținutului.
La Casa Raională de Cultură Râmnicu Sărat, în decembrie 1957, Pompiliu Dimitriu expune acuarele și sculptură – basoreliefuri și statuete cu prilejul unei expoziții, iar în 1958 expune alături de prof. Iulia Stănescu, Aurelia Darângă și Constantin Popa, basoreliefuri, busturi, peisaje în acuarelă și desene.
Tot în 1958 Pompiliu participă cu 2 acuarele intitulate Buda și Valea Râmnicului despre care criticul de artă Mircea Hulubaș în Contemporanul din 14 nov. 1958 scrie Acuarelele se caracterizează printr-un colorit plin de sensibilitate și exprimă specificul peisajului românesc”.
În 1959 Pompiliu este profesor de istorie la Școala Generală din Bălțați, astăzi Valea Râmnicului, iar din 1960 este încadrat ca activist cultural la Casa de Cultură Râmnicu Sărat și conduce cercul de arte plastice.
Tânărul de 37 de ani, ajutat de înțelepciunea geniului creator, înființează teatrul de păpuși, el însuși fiind regizor, scenarist, textier, scenograf, confecționer de păpuși, mânuitor de păpuși și instructor.
În noiembrie 1960, datorită entuziasmului a 4 intelectuali locali Octavian Moșescu, Pompiliu Dimitriu, Dumitru Daniel și Constantin Paraschivescu-Bălăceanu, se înființează Muzeul Râmnicean cu trei secții: istorie, etnografie și artă plastică, Pompiliu funcționând ca muzeograf – îndrumător la secția de artă plastică.
În domeniul literar Pompiliu a explorat nu numai epigrama, ci și proza scurtă și proza lungă, din care, din nefericire, nu ne-au rămas decât câteva fragmente.
Editura RAFET Editor: Constantin Marafet
Redactor: Violeta Vâlcu
2012
