Literadura nr. 8 (5)

Florentina Loredana DALIAN

Hansel și Gretel, de frații Ciordea

– Domnule comandant, cum ați ordonat
săptămâna trecută, care vrea
să-i mai reducă din pedeapsă, să
scrie o poveste, eu și cu frate-miu am vrut și-am
scris. Și am venit să vă citim, ca să ne mai
tăiați și nouă alea trei luni regulamentare…
– Săptămâni, vrei să spui!
– Da’ când o s-auziți ce capodoperă am scris,
cred c-o să faceți propunerea să reducă chiar
trei ani din cei doi pe care-i mai avem de
executat.
– Citește, deținut!
– Care deținut, domnule comandant? Acum se
zice „persoană privată de libertate”, ia să nu
ne jigniți, că…
– Zău, măi persoană? Zău, măi privată? Mă-nvățați
voi pe mine să vorbesc? Citește
„capodopera”! Executarea!
– Să trăiți! Eu și frate-miu, persoanele private
de liberate de la celula paișpe, am scris o
poveste horror care se cheamă „Hansel și
Gretel”.
– Ce, mă? Asta-i o poveste de frații Grimm,
deținut! Pardon, crinișorilor!
– Da, să trăiți, dar noi am scris „Hansel și
Gretel” de frații Ciordea. Cu accentu’ pe
„Cior”.
– Lasă, că nu-i nevoie să-mi amintești că
sunteți ciori. Măi scriitorilor, povestea asta,
care nu-i horror, ci poveste pentru copii, au
scris-o alții înaintea voastră, ați înțeles? Ce-ați
făcut voi, asta se cheamă plagiat, mă. Plagiat,
adică furt!
– Păi da, de-aia suntem și noi închiși acia, nu?
Da’ să știți că noi n-am furat plagiatu’, am
furat numai titlu’, și nu l-am furat, doar l-am
luat. Și permiteți să raportăm: „Hansel și
Gretel” de frații Grimm e mai horror decât
povestea noastră, tocmai fiindcă îi sperie pe
copii. Noi vrem să vă speriem doar pe
dumneavoastră, să trăiți!
– Hai măi, Nobel pentru literatură, sperie-mă!
Nu m-a mai speriat nimeni de multă vreme.
Păi, bine, măi alde Dostoievski, dacă tot
voiați să mă speriați, puteați să scrieți și voi
„Crimă și pedeapsă”.
– Auuu, nu domn comandant, că pentru crimă
nu se dă reducere de pedeapsă. Așa, Hansel și
Gretel, niște copii nevinovați, umblau și ei
prin pădure, mai ciordea una, alta, de foame,
n-au făcut rău la nimeni, ce rău au făcut, zău
așa?
– Ajunge cu ghicitorile, treci la proză, Tolstoi!
– Hmm.. hmmm… „Hansel și Gretel” de frații
Ciordea…
– Asta deja am aflat.
– N-am să spun ce cuvinte am scris eu și ce
virgule a pus frate-miu. Noi, cum ar veni, am
scris în contumacie, sau, ăăă, în
codevălmășie, carevasăzică.
– Lasă, lingvistule, termenii juridici, că habar
n-ai ce înseamnă. Ați scris în celulă, bine?
– Da, să trăiți! Permiteți să raportez povestea?
– Raporteaz-o, dar azi!
– Așa… „Hansel și Gretel” de frații Ciordea,
poveste horror de redus pedeapsa, după o
poveste de frații Grimm, de speriat copiii. A
fost odată ca niciodată, un om nevoiaș pe
care-l tăbărâseră nevoile. Nevoile lui, și mari
și mici, dar mai ales multe la număr, îl
obligau să mai taie niște lemne din pădurea de
la margine de codru des, atât de des încât zi și
noapte se auzea drujba huruind. Dar într-o zi,
s-a terminat și pădurea – pân-aci ți-a fost, și-a
zis nevoiașul, și-atunci a fost nevoit (adică nevoit)
să taie ce s-o nimeri la drujbă și la
flacăra de gaze și oxigen, mai o șină, mai un
turn efel, poate așa o mai ieși și el din nevoi.
Dar nevoile astea ale lui creșteau precum Făt-
Frumos într-o zi cât inflația într-un an și astfel
a fost obligat de soarta potrivnică să-și trimită
și copiii la ciordit, ă, asta, la muncă, chiar
dacă îi era milă de ei că neam de neamu’ lor
nu știuse ce-i aia și așa o rușine să pățească ei.
Copiii lui erau doi, cum ar veni eu și cu frate-miu,
domn comandant. Pe mine mă chema
Hansel și pe frate-miu să ni-l imaginăm că era
soră-mea pe care o chema Gretel…
– Hei, hei, deținut, asta, scriitorule, stai că ai
luat-o pe arătură! Cum o să fie frate-tu sora
ta?
– Păi ni-l imaginăm, să trăiți! Dumneavoastră
ne-ați spus că în literatură se poate orice, să
scriem ce ne-o trece prin dovleac, numai
frumos să scriem. Așa, și cum mergeam noi
prin pădure…
– Care pădure? N-ai zis că nu mai era, că o
tăiase nevoiașul?
– Așa am zis, dar pădurea de fapt o tăiaseră
alții, dar nu putem să spunem asta-n poveste,
ca să nu fim acuzați de calomnie.
– Și-atuncea voi prin ce vă plimbați?
– Noi? Prin pușcărie, când e program…
– Nu, mă! În poveste!
– A, așa spuneți! Adică Hansel și Gretel se
plimbau printr-o pădure imaginară, că unde
era să se plimbe și ei dacă mă-sa-i alungase
de-acasă?
– Care… mă-sa? Parcă ziceai de omul nevoiaș.
– Păi da, dar ăla, nevoiaș, nevoiaș, dar tot avea
și el o nevastă. Pe care o luase cu tot cu nevoi,
că așa era obiceiul în poveste. Și cu copii. Dar
dacă tot ne imaginăm, putem să zicem în sens
metaforic că mă-sa lor putea să fie și patria.
Bun! Și când au dat ei de căsuța de turtă dulce
cu vrăjitoarea la post, s-au gândit s-o mănânce
pe vrăjitoare, iar turta dulce s-o țină pentru
vremuri de foamete mare.
– Stai, stai, iar ai luat-o pe arătură! În povestea
fraților Grimm, vrăjitoarea voia să-i mănânce
pe copii…
– Păi, da, dar asta-i povestea fraților Ciordea,
și dacă noi mâncăm și lebede, n-om sta acum
în loc de-o amărâtă de vrăjitoare. Și-apoi ce
treabă avem noi cu frații Grimm, adică n-om
ști și noi să ne facem povestea noastră,
autentică? Și de ce să scriem noi ca ei, să ne
băgați la articolul ăla cu furt de plagiat. Las’
să-i bage pe ei! Și-am încălecat pe-o șa.
– Ce șa, deținut?
– Aia de la calul furat de la vrăjitoare. Că avea
gospodărie, nu glumă!
– Și?
– Și v-am spus povestea-așa. Nu v-a plăcut?
Atunci, din două, una: ori n-aveți gust literar,
ori n-ați înțeles ce-au vrut să spună autorii. În
cazul ăsta, v-o mai spunem o dată. Dar ne
reduceți pedeapsa de două ori!
Slobozia, 18 iulie 2017

Salonul de primăvară al scriitorilor buzoieni –
21 prier 2018

O zi de vară în aprilie. Sâmbătă 21 prier, la
Casa Berarilor, în curtea interioară a
Casei de Cultură a Sindicatelor a avut loc
Salonul de primăvară al scriitorilor
buzoieni, eveniment literar la care au participat
oaspeți cunoscuți, dragi buzoienilor: scriitorul
Florentin Popescu, redactorul șef al revistei,
Bucureștiul literar și artistic, poeta și pictorița
Iuliana Paloda Popescu de la București, și
scriitorii Petre Ursachi, Viorel Savin, Dumitru
Brăneanu de la Bacău. Organizatori, scriitorii
Valeria Manta Tăicuțu și Nicolai Tăicuțu.
Evenimentul a avut două etape. Prima, prezentare
de carte: „Semnul Îngerului” autor Iuliana
Paloda Popescu , despre care au vorbit, Tudor
Cicu și Stan Brebenel; Povestiri din anul
cocoșului de foc – Florentin Popescu- a vorbit
despre carte Valeria Manta Tăicuțu; Colierul de
rouă –Mihai M. Macovei au vorbit, Manuela
Camelia Sava, Mihaela Roxana Boboc, Tudor
Cicu. Irina Mirică a fost mesagerul unui text din
partea lui Marin Ifrim. Nu în ultimul rând, volumul
Șlefuitorii de cuvinte, O antologie a poeților
români contemporani (vol. I) semnat de Stan
Brebenel. Cartea, apărută la editura Teocora, a
fost dăruită celor prezenți, cum dăruit a fost și
volumul domnului Tăicuțu Nicolai, Ploaie cu
soare, a cărei prezentare va fi la una din întâlnirile
viitoare.
Partea a doua a fost „podiumul scriitorilor”
însemnând de fapt prezentarea de către sine a
fiecărui invitat, prin ceea ce scrie sau când a fost
cazul prin ceea ce gândește în plan literar. Ordinea
a fost aceasta: Iuliana Paloda Popescu, Silvia
Ioana Sofineti, Dumitru Brăneanu, Camelia
Manuela Sava, Viorel Savin, Nicolai Tăicuțu,
Stan Brebenel, Gina Zaharia, Costel Suditu,
Mihaela Roxana Boboc, Nicolae Pogonaru,
Laurențiu Belizan, Niță Petruța, Florentin
Popescu, Gheorghe Onea, Mihai M. Macovei,
Emil Niculescu, Teo Cabel, Laura Cozma, Tudor
Cicu, Valeriu Șușnea, Lucian Mănăilescu, Petre
Isachi, V.M.Tăicuțu.

Ioana BURGHEL

***
Gânduri înfloresc și se scutură.
Primăvara, în echilibru precar,
ține viețile noastre și
face rămășag cu timpul.

Răcoarea își întinde spaimele.
În vene, mustește o lume nouă,
ca o dimineață de cobalt sfărâmat.
Mă tai în cioburi.
Toxine amare traversează pământul care sunt,
într-un ritual,
în care,
florile se sinucid cu lăcomia unor pești
prea însetați.

Orice dezechilibru devine lumină
păcatului
altoit.
08.05.2018

Am fost odată, frumoși.

Ca o zăpadă blocată într-un cristalin.
Ca o urmă de plâns
într-o câmpie cu maci,
ca un zâmbet descătușat,
răscolind dimineața.

Am fost odată, frumoși.
În fântânile noastre, clare,
se boteza cuvântul,
lumina își oblojea rănile
cu sinceritate și
fără nicio mască,
ne dăruiam,
unul celuilalt,
puținul.
Era gratis muzica sângelui
despărțind apele de
uscat.

Am fost, odată, frumoși.
10.05.2018

Liliana POPA

Șeherezada

În fiecare seară ți-am spus câte o poveste.
Și mi-ai adus toate brățările, cerceii
și nestematele Orientului, ochii tăi.
M-ai purtat spre nemărginirile lumii
Și sufletul tău a prins culoarea cerului.
Am alunecat pe flăcări
În cioburi de nopți ascuțite de lună.
Ti-am adus în palme vinul
Strugurilor nestorși
Pentru suspinul neștiut.
Îți rătăcește umbra mai jos de cer
Printre pietre de râu…

Arborii de pe Kiseleff

Toată noaptea am visat
că le recitam poezii copacilor
De pe șoseaua Kiseleff.
Teii din Piața Victoriei
m-au întâmpinat cu reverență,
Cu frunzele lor nerostite,
Cu scorburile doldora de răspunsuri.
Castanii își scutură tâmplele,
Cu sufletele ascunse în tăcerea castanelor.
Arborii de pe Kiseleff sunt poeți.
Din când în când opresc timpul.
Cu crengile, cu parfumul lor,
Cu parfumul lor care păzește
Noaptea, luna și lumea.

Când noaptea e prea lungă pe pământ

Când noaptea e prea lungă pe pământ
,,fluturii aceia rupți din soare”,
ce mi-au adus iubire și candoare,
Îmi prelungesc chiria pe pământ.
Am strâns umbre, amintiri în buzunare,
și le-am trimis apoi pe frunze plutitoare,
și cu lumina-n pumnii mei fragili,
Ți-am răsărit în cale,
Te mai miri ?

Mihaela AIONESEI
(Târgu Secuiesc)

Liniște de rai

Plouă. Mușc dintr-un măr și inima mea
se zvârcolește ca un vierme.
Urmele dinților îmi amintesc
de o zi în care un alt măr
ne înghițea pe amândoi…

Ce beată era clipa
urcând și coborând
din rai în noi.

Plouă

Pe străzi o toamnă învinsă,
cerul se ține după ea ca un mire
părăsit înainte de a spune marele da.
Fereastra se umple de păsări și frunze
prea ude să se poată așeza în cuiburi.
Oamenii se modelează ciocnindu-se unii de
alții –
cruci înghesuite într-un cimitir prea strâmt,
eu mă fac mică mică
atât cât să pot aprinde gămălia
de la un băț de chibrit. Flacără în flacără
să prind a zbura precum fluturii.
Moartea nu-i ușor de trăit,
nici viața de murit,

numai câinele meu știe
gustul de piersică strivită
în tăcerea inimii
când vii și pleci
și plouă
plouă…

Singurătatea

Singurătatea – o felină
îndrăgostită nebunește de forma desenată
în aburii roșii ai zilei de mâine.
O flacără arzând nevăzută
într-o câmpie plină cu umbre
unde stau nemișcați colți albi
gata să fure priveliști
născute din pata de sânge
a ochiului închis în sine.

O depărtare – apropiată,
numele scris cu plumb topit
înlăuntrul lăuntrului nostru
depărtându-se/ apropiindu-se.
Singurătatea – strigăt
de care mă sprijin într-un poem.

Golgotă prăbușindu-se în sine

Nu știi cum e să pictezi fluturi pe o inima
de broască țestoasă. Să bați drumuri
prin deșert să aduni curcubeie
solare cu o desagă spartă în spinare.
Să deșiri amurgurile cu dinții,
să spargi oase de stele în noapte.
De ochii lumii dimineața
să-ți pui o broboadă pe față
să umbli încătușată în femeia
cea mai anostă, cea mai anonimă,
sufletul să-ți fie o călătorie
într-o lungă sală de tron,
să te minunezi doar
de răsăritul agățat într-un tablou
din care lumina și întunericul coboară
ca doi călăi ținându-se de mână,
să pictezi râzând și să nu
știe nimeni, absolut nimeni
că dincolo de culori viața ta e
o Golgotă prăbușindu-se în sine.