Literadura nr. 8 (4)

! „Buzău iubește teatrul” 2018
Teatrul „George Ciprian”
Cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității
Naționale, al Consiliului Județean Buzău și al
UNITER

Sâmbătă 19 mai
Capcană pentru un bărbat căsătorit
de Robert Thomas
regia: Șerban Puiu
Teatrul Elisabeta, București

Duminică 20 mai
Yentl
De Leah Napolin și Isaac Bashevis Singer
regia: Erwin Șimșesohn
Teatrul Evreiesc de Stat, București

Duminică 20 mai – Cafeneaua artiștilor
Visul unei nopți de vară
regia: Cristian Pepino
Teatrul de Animație Țăndărică, București

Luni 21 mai
Fête
după Moliere
regia: Andreea Ciocârlan
Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova

Marți 22 mai
Bărbați, femei și viața dintre ei
după A.P. Cehov
direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Teatrul „Maria Filotti”, Brăila

Miercuri 23 mai
Pe lacul auriu
de Ernest Thompson
regia: Dinu Cernescu
Teatrul Bulandra, București

Joi 24 mai
Când timpul nu se mișcă
de Donald Margulies
regia: Vladimir Anton
Teatrul Odeon, București

Vineri 25 mai
All inclusive
de Alexandru Popa
regia: Vlad Zamfirescu
Asociația culturală „Teatrul Catharsis”, București

Sâmbătă 26 mai
Zaraza
scenariu original: Daniel Chiriță
regia: Răzvan Mazilu
Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești

Teo CABEL

Câte litere pe secundă are ploaia
Afară, mai pui o glugă, o umbrelă
mai intri la un ceai, la o cafea
în mine ce să pun?
plouă cu imagini,
cu litere
prea repede să lege un cuvânt
mă uit pe geam,
dar văd un pom înăuntrul meu,
și păsări în zbor
și flori neînflorite,
un modernist care m-ar certa de ce spun flori
flori, din realitate, fără niciun mimesis
dar plouă, tot din realitate
nu am cafea să o fac la ibric
o să iau de la tonomat,
bag o hârtie de un leu,
selectez, comand, aștept
plouă
câte litere pe secundă are ploaia?

De fapt
mă gândeam ce bine ar fi fost
la o cabană la munte
eu și tu
să plouă, treaba ei de ploaie
nici câte secunde pe literă are nu m-ar
interesa.

Doina POPA

Realitatea de după colț
(fragment)

Lumea îl iertase de toate păcatele și
venea la el ca la un profet uneori, să-i
ceară sfatul dar el nu se prea dădea în
vânt după rolul atribuit de oameni. Dumnezeu
îl ținea în viață ca să spună adevărul, nu ca să
sfătuiască oamenii și să le arate calea cea
bună. Că dacă ar fi fost clarvăzător și ar fi
cunoscut calea cea bună, ar fi apucat-o și el pe
acolo și n-ar mai fi făptuit atâtea. Și dacă
oamenii intenționau să-l transforme în
ghicitoare, ei bine asta chiar le întrecea pe
toate; de multe ori, asculta păsul celui din fața
sa și după o vreme slobozea un deeeh!, și apoi
puteai să aștepți mult și bine, că nici o vorbă
nu mai ieșea din gura lui. În grădină, când
cineva se hotăra să vină la dreptul Simeon să-l
întrebe ceva, se adunau oamenii ca la
șezătoare, pe jos în iarbă și abia așteptau să
vadă ce răspuns o să dea bătrânul și ce
lămuriri o să aducă, câte adevăruri o să mai
scoată la lumină. În timpul acesta, părul și
barba și mustața bătrânului se încurcau una pe
alta și aveai impresia că într-o zi, zbârlite cum
erau, o să-i acopere fața și tot corpul, rămas o
ruină. Iar el tot mai anevoie înainta prin barbă
către gură, cu trei degete în care transporta un
dumicat din ceea ce vecinele îi puneau în
strachina de lut. La urmă, făcea în barba albă
ca neaua o pârtie mai mare, își ținea barba și
părul cu mâna stângă ca să poată, cu mâna
dreaptă, să ducă la buze strachina din care bea
tot conținutul lichid, cu ochii închiși,
preocupat. Și atunci puteai vedea că buzele lui
erau albastre. Bietul Simeon, îl căinau
femeile, n-o mai duce mult, are buzele
albastre. Venea dimineața și dreptul Simeon
apărea din nou pe prispă, se așeza acolo cu tot
mai multă greutate și privea către munți și tot
așa de greu, se ridica de pe treapta prispei ca
să intre în casă, la somn. Nu avea nici foame
și nici sete dar accepta si strachina cu
mâncare și strachina cu apă doar la
insistențele vecinelor. În timpul acesta, viața
și moartea își urmau întrecerea, se făceau
studii, se raportau date, uneori moartea era pe
primul loc, alteori viața. Și veneau oamenii
și-i spuneau, știi, nea Simioane, s-a prăpădit
al lui Toader, ăla din cătună! Bătrânul
zâmbea, i se îngustau ochii, iar părul și barba,
învălmășite și reunite, se mișcau într-un
anume fel. Apoi mie îmi spui tu unde stă a lui
Toader? Și te pomeneai că, fără de veste, dă
drumul la un șirag întreg de povestioare
nemaiauzite, avându-l ca personaj pe cel
decedat. Și apoi, la priveghi oamenii aveau ce
povesti, la un pahar de vin, în timp ce
lumânările din sfeșnic pâlpâiau molcome.
Câteodată, vreo rudă apropiată sărea de fund
în sus, apoi dacă voi vă uitați în gura lui moș
Simeon! Voi chiar ați uitat cine a fost? Câte
nu spune el și câte din câte spune or fi
adevărate? Bărbații dădeau din cap și-și mai
răsuceau pălăria în mâini, nu se cuvenea să
întrerupă vorbe curse din durerea sufletului,
se uitau pe sub sprâncene unul la altul, știau
că e adevărată spusa dreptului Simeon, ceva
le ajunseseră pe la ureche dar nu dăduseră
până atunci importanță. Se gândeau cu
invidie, ia uite, mă, la ăsta, mutălăul naibii,
ziceai că-l poți pune la icoană, ca fiind pâinea
lui Dumnezeu și el… Dacă nu era la priveghi
nici o rudă dispusă să ia apărarea celui
decedat, atunci puneau și ei paie pe foc și se
isca o hărmălaie și o veselie cum numai la
priveghi poți afla. Dar față de ce auziseră de
la bunul Simeon era nimica toată. Pe firul
poveștilor lui Simeon țeseau ei amănuntele
lor, crâmpeie de adevăr. Nimeni din cei
prezenți nu rămânea dator. Mortul pe masă,
cu mâinile împreunate pe piept nu mai zicea
nimic și dacă sufletul său era pe acolo,
gândea, uite la ei, ce veseli sunt! E timpul s-o
cam iau din loc, nimeni de aici nu mă regretă.
Și eu ce să fac, să rămân ca să le stau lor în
gât? Nu am drumul meu de urmat? Uite
numai câtă lumină e în calea mea, până hăt,
departe! Dar până să ajung la lumină o fi
drum lung? Acolo în față! Ce drum, ce cale
anevoioasă. Dar neghiob mai sunt, nu-i
anevoioasă calea, acum nu mai trebuie să
folosesc picioarele astea bătrâne, care și așa
nu mă mai slujeau cu nădejde, abia mă târam
de colo, acolo. Și oamenii ăștia, urâți mai
sunt, tare urâți și murdari din cap până în
picioare, și prin interior sunt murdari, și prin
minte. Și cât borhot prin mațe! Nimic n-a
rămas în ei curat. Cum de-am stat eu între ei
și n-am știut că sunt gata să te trădeze la
prima ocazie? Ba chiar să râdă de tine, când
tu, pe catafalc, nu le mai poți răspunde, nici
măcar bate obrazul, că ție ți s-a luat graiul de
vreme ce aștepți chemarea pentru următoarea
treaptă, și ei! Să n-aibă nimic sfânt? În patul
său, înfășurat în sumanul maroniu, dreptul
Simeon zâmbea cu ochii pironiți în tavan. Ar
fi vrut să-l invite pe cel dus la el la un pahar
de tărie dar era obosit și nu se putea
concentra. S-a gândit că cel decedat apucase
să-și reconstituie toată viața, condensată într-o
clipă. De câte ori i s-o fi strâns inima când s-a
recunoscut în diferite posturi, pe care le
credea ascunse bine prin negura memoriei și
acum i se descopereau în plină lumină, să le
poată oricine viziona! Simeon reușise să-și
vadă toată viața, condensată într-o clipă, viu
fiind, în timp ce era atacat de o haită de lupi.
S-a dat înapoi până la trunchiul unui copac, să
aibă protejat măcar spatele, și acolo, la
trunchiul copacului a găsit sumanul cel
maroniu cu care și-a înfășurat un braț și
pieptul și gâtul, și în timp ce lupii se apropiau
mârâind amenințător trimițând spre el fulgere
din ochii cei roșii, sfredelitori, și-a văzut viața
toată, a văzut câtă ticăloșie zăcea în dânsul și
când a scăpat de lupi, nici el nu știa prin ce
minune, s-a pus în genunchi și a plâns cu
sughițuri, dându-și seama cât de păcătos
fusese și cât de fiară, și că lupii erau nimic pe
lângă ceea ce el fusese. S-a dat cu capul de
pământ plângând în hohote, năvala de lacrimi
amenințând să-l înăbușe. Doamne, șterge-mă
de pe fața pământului, că nu merit să mai văd
răsăritul de soare! Reușise să-și bage mâna
înfășurată în gura deschisă a unuia dintre lupi
și stătuse acolo împingând și răsucind brațul
până simțise fiara că se lasă moale pe picioare
și cade la pământ. Lupii rămași l-au lăsat în
plata Domnului, la început circumspecți, au
dat câțiva pași înapoi dar tot cerc în jurul lui.
În timp ce se îndepărta le-a auzit hărmălaia, se
luptau disputându-și trupul lupului omorât.
Nici nu știa cu ce picioare reușise să facă acei
pași care îl salvau de fiare, că picioarele nu și
le mai simțea, așa cum nimic din trupul lui nu
se mai făcea simțit, era împietrit cu sângele
blocat în vene, condensat. Așa, în sumanul
ăsta o să stau îmbrăcat, Doamne, până când ai
să-mi dai semn, că m-ai iertat! O să trăiesc
așa cum trăiesc păsările cerului și n-o să mai
spun decât adevărul. Era un suman din lână
maronie, nevopsit, din acela purtat de ciobani,
un suman pe care ploaia se scurgea așa cum
se scurge de pe gâscă, fără s-o ude, iar frigul
iernii se ținea departe. Mirosea a vânt și a
câmp și a toamnă târzie. Nici nu încercase să
se întrebe cui aparținuse sumanul. De îndată
ce pusese mâna pe el și-i slujise drept armă,
înțelesese că pe el îl aștepta la rădăcina acelui
copac secular, ca să-l apere de lupii flămânzi
și să poată și el sărbători ca tot omul
schimbarea la față! A pus sumanul sub braț și
a pornit spre sat dorind să se îndepărteze de
haita lupilor. Când a ajuns la casa lui, a făcut
o cruce, credea că și uitase să facă semnul
crucii. Venise cu gânduri mari, să-și renoveze
casa, gardul. Avea în el forță și pumnii lui ca
barosul îi erau de mare trebuință la treburile
casei. Până să i se aprobe dosarul de
pensionare, își tot făcuse planuri, se și vedea
pe sine trebăluind în curtea lui, departe de toți
șefii care-l dăduseră la o parte din preajma lor
ca pe o măsea stricată. Ce-mi trebuie mie
măriri, se consola în gând, eu pot să-mi fac
viața ușoară, să-mi placă și mie s-o trăiesc. Să
nu mai fiu la cheremul nimănui! Dar un
ghimpe de amărăciune tot sălășluia în adânc.

Traian VASILCĂU

Pururi Acum

Plânge cu-amar în noaptea asta luna
Deasupra Istanbulului dormind.
Mă smulg din trup și-s trist că n-am cununa
Muceniciei până-n zări suind.

Cuvânt tot mai puțin e-n omenire,
Ura dă peste maluri ne-ncetat
Și Sfânta Sofia, numai Iubire,
Se-arată-n visul primului gealat.

– Constantinopole, uită ocara!,
Se-aude glasul mării din adânc,
Și-un suflet înflorind inundă scara
Ducând la cer, din orice pașalâc.

Raia mi-i plânsetul, născut postum
Acum, numai acum, etern Acum!

O țară-anapoda

Când intru-n cimitirul sfânt
Cuvântu-n mine moare.
Ce țară bună-i sub pământ!
Ce-anapoda-sub soare!
Ceva în noi, în toți, s-a frânt,
Dar culmea-i că nu doare.
Ce țară bună-i sub pământ!
Ce-anapoda-sub soare!
Aș vrea să strig lângă-un mormânt
Fără de nici o floare.
Ce țară bună-i sub pământ!
Ce-anapoda-sub soare!
Dar cu durerea-n legământ
Las plânsu-n zări să zboare.
Ce țară bună-i sub pământ!
Ce-anapoda-sub soare!
26 august 2017,
Cimitirul Central,
Chișinău

Madona în verde cu Pruncul

Pentru Maria Mardare – Fusu, la oferirea unui
Dar

Ea de tabloul ei se despărțea
Ca de o rană ce n-o mai durea.
Ea dăruindu-mi-l, se-ndepărta
De parcă doar ducându-se venea.
Tablou, pe care numele și-a scris,
Plin de polenul rozelor din vis,
Tablou, ca un liman spre care-alerg,
Sufletul Mamei să-l cuprind, întreg,
Și din nepământeasca-mbrățișare
Să nu ne smulgă nici un val de mare.
22 august 2017

***

Când n-or mai fi păsări în lume
Zbura-vom prin gânduri doar noi.
Tu-crin,
Eu-trifoi,
Amândoi–fără nume.
Când n-or fi nici florile-n lume
Zâmbi-vom, tăceri, spre Înaltul.
Culori aruncând,
Unu-n altul,
Ca-ntr-un vis anume.

Din pâinea inimii

Pentru Veronica Bumbu
Stareță-n visul meu e rândunica,
Zburând fără habar, din loc în loc.
Cerul a botezat-o: Veronica
Și i-a dat înger, și i-a dat proroc,
Și grai, să vindece nevindecarea,
Și nevoințe, câte n-au mai fost,
Și cu privirea să-mblânzească marea
Și vântului ursuz să-i dea un rost.
O rândunică, pururea-n asceză,
Pe care-o văd în dimineți și-n nopți
Cu ale ei surori la o trapeză
Servind din pâinea inimii pe toți.

George ASZTALOS

Heraclit

simțurile sunt martori mincinoși nimic nu e la
fel
dar poate că tocmai minciuna asta face
frumusețea

totul e și se duce dracului pe pilot automat
în fiecare secundă

agonia extaziată a secundei e singura libertate
posibilă
și timpul e un joc
pe care nu îl pot juca serios doar copiii

pentru că înălțăm zmeie de parcă am fi
cel puțin căpitanii unei escadrile de dragoni

ii-ha și haili hailo

măi omule ce trambulină de adrenalină

de fapt nimic nu e mai serios decât
să fii stăpânul jocului

atâta că între timp am devenit alții
știm că nu răsare mâine același soare
și nici jocul nu mai e ce a fost

Vorbește-mi

vorbește-mi femeie am un pitic răgușit de
certuri
cu lumea în cap
am o ceartă răgușită de pitici învrăjbiți
vino te rog și vorbește-mi
vorbește-mi ca și când Dumnezeu și-a înghițit
ultima tăcere care l-a înghețat peste lume

vorbește-mi nu-ți cer să mă iubești
vorbește-mi cu ultima prietenie sugrumată de
dragoste

vorbește-mi cu mălinul respirat în flăcările
durerii
vorbește-mi ca ultima dorință a
condamnatului
la veșnică amuțire

am pitici răgușiți de certuri grele în cap
și tac pentru că știu
că doar o voce caldă de femeie mai poate
salva dezastrul

uite
vin să îți spun vorbește-mi femeie

Ange malade

am cîntărit toate aspectele
nu-mi pot da seama
sunt prea obosit
prea rupt de tandreţe
prea izolat în străini
pe şantiere grămadă
şi orice pauză mă resimte
inutil şi ciudat
credeam că e acasă undeva acolo
dar e nicăieri
dacă vrei acasă vrei niciunde
e aiurea să vrei
e ideal pentru toţi să fii nicăieri
sau mai bine
să nici nu mai fii să dispari
la persoana întîi singular
şi fără niciun termen de comparaţie
pentru ce să revii acasă
doar cîineşte aşa
milogit de poezia ei de nenorocire?
sunt un copil fugit, pentru care
s-a reinventat libertatea
şi lângă care
au fost executaţi pe rând
pe neştiute
toţi nevinovaţii lui Irod
dar chiar ce să aştepţi
cei mai mulţi se feresc
de viu şi străin
şi ce să vezi
în morţii lor se simt ca acasă
totul e bine îmi spun
când se termină cu tine
sunt doar un înger bolnav sfâşiat
de frumuseţi aproape cuminţi
cu ochii larg deschişi
cu pumnii grei
cu inima ieşită din minţi