De-ai noștri! – Pompiliu Dimitriu – Început de viață nouă (4)
Se apropia sfârșitul anului școlar.
Elevii erau mai harnici, încercând ca în aceste ultime luni, să umple golurile întregului an.
Profesorii erau mai gravi și mai distanți.
Străzile erau mai puțin frecventate de liceeni iar parcurile erau aproape goale.
Ici-colo, vedeai silueta închiriată a vreunui „tocilar” ce ingurgita pe nerăsuflate, manuale întregi spre a vâna un biet premiu. Acești școlari ai notelor bune, sunt abonații constanți ai felicitărilor oficiale și permanente exemple, citate cu măiestrie pedagogică la serbările de sfârșit de an.
Sunt fricoși, pârâtori și lași.
Ei nu fumează, nu beau, nu ies clandestin în oraș și surplusul de energie sexuală și-l descarcă în closet. Pe mâna stângă poartă un număr enorm, cât o firmă și pe cap sunt tunși reglementar cu N.O.
Nu au absențe nemotivate, nu citesc cărți nepermise, nu au opinii și nu știu ce e acela cinematograf decât sub aspectul fenomenului optic, ce-l învață la fizică. Cazierul lor este imaculat și în școli ei reprezintă concretizarea notei 10 la putere.
După terminarea studiilor, îi așteptă „viitorul strălucit” și dintre ei se recrutează elementele de valoare, ce vor dirija de pe soclul marilor demnități, destinele scumpei lor patrii și a scumpilor lor compatrioți.
La republică nu existau „tocilari”. Ultimul, faimosul Brânzaru, fusese expulzat încă din iarnă.
Și cu toate că republicanii nu se omorau prea mult cu învățatul, se văzură strânși cu ușa de examenele ce se apropiau și asta îi determină să mai renunțe la activitățile lor extrașcolare și să se apuce de învățat.
Tonel era în pericol de a rămâne corigent și din cauza aceasta începu să consulte mai des manualele materiilor periclitate, fără însă a renunța definitiv la hoinărelile sale prin parcuri.
Într-o după masă, pe la începutul lunii mai când se îndreptă spre grădina publică, îl întâlni pe Vania care era întovărășit de o fată drăguță, ce purta cu multă eleganță, uniforma liceului Ortodox de fete.
– Încotro Tonele, la ora asta? îl întâmpină Vania. Stai un moment, să te prezint unei fete drăguțe, mare amatoare de pictură. Apoi adresându-se fetei ce-l însoțea îi spuse:
– Uite Liuba, îți recomand un prieten, pe Anton Stamatovici, cu care sper să te împrietenești.
– Aa, domnul Stamatovici, care a expus acum de curând? întrebă ea zâmbind. Încurcat, Tonel nu reuși decât să-i întindă mâna și să-și pronunțe nedeslușit numele, privind-o pe furiș.
Ea, îi surprinse privirea și roși.
Vania surâse. Apoi începu să utilizeze toată vorba de care dispunea, spre a întreține agreabil, discuția ce lâncezea.
La un moment dat, pe neașteptate, Vania se adresă Liubei:
– Ce-ai spune Liuba, dacă prietenul meu, Tonel despre al cărui talent nu ne putem îndoi, te-ar ruga să-i pozezi pentru un portret?
Liuba răspune, roșind:
– Desigur, ași fi încântată, însă aș fi preferat ca această propunere să pornească de la domnul Stamatovici.
– Nu-i așa Tonele, că tocmai la asta te gândeai? îi spuse Vania făcându-i cu ochiul
– Da, Vania, parcă mi-ai fi ghicit gândurile, minți Tonel, uluit, însă, vezi, de teama unei refuz, nu îndrăzneam să spun…
– Vai, dar cum aș fi putut refuza, interveni Liuba.
– Așa ceva nu se refuză niciodată, mai ales când solicitatul e un reprezentant al „sexului frumos” întări Vania. Apoi, pretextând un motiv oarecare, îi lăsă singuri, iar la plecare, după ce își luă rămas bun, le recomandă șăgalnic:
– Băgați de seamă, să fiți cuminți!
După plecarea sa, Tonel și Liuba merseră câtva timp în tăcere.
Când liniștea ce se prelungea între ei, devenise penibilă
, Tonel luă hotărârea de a vorbi, cu riscul de
102
a debita orice banalitate. Și nu găsi altceva mai interesant să spună decât:
– E frumos Cernăuțiul, domnișoară, nu?
– Oh, da!
Și apoi iar tăcere.
Pașii lor treceau pe străzi, lăsând în urmă umbre mari, proiectate de razele soarelui ce amurgea.
Pluteau amândoi în lumea gândurilor, și nu aveau curajul să coboare de acolo spre a se întâlni în real.
În fine, Tonel găsi sursa salvatoare, pentru alimentarea convorbirii. Se cramponă de propunerea sugerată de Vania:
– Referindu-ne la acel portret, zise el, admițând că de data aceasta, eu sunt cel ce vă face propunerea, ce-mi răspundeți?
Liuba, zâmbi fugar și îi răspunse cu vocea ei dulce, catifelată:
– Nimic altceva decât ceea ce am spus și prima oară: că aș fi încântată.
– Nu exagerați?
– Deloc. Și iată de ce: în lumea noastră, școlară, sunteți bine cunoscut, mai ales de când cu expoziția, deci orice fată s-ar simți încântată să i se propună a vă poza. În afară de aceasta, noi știm că un artist se orientează în alegerea subiectului, după criterii pur estetice. Deci un motiv în plus să fiu încântată, fără să mai adaug că voi avea plăcerea, cu această ocazie, să-mi atrag invidia și poate gelozia colegelor mele, lată deci de ce nu exagerez. Țin însă să te întreb si eu ceva: de ce m-ai ales tocmai pe mine să-ți pozez?
Tonel ar fi putut să-i răspundă că nu s-a gândit deloc la așa ceva, și că totul a survenit datorită lui Vania, însă dându-și seama că în felul acesta ar răspunde dorinței ei de a fi măgulită, printr-o jignire, minți din nou, nu fără oarecare ironie, spunându-i evaziv:
– Nu știu! Așa ceva vine de la sine, fără să-ți poți explica de ce. Și apoi, pentru un pictor, ce se orientează după criterii pur estetice, așa cum susțineai adineauri, sublinie el, ești un model ideal.
Fără a sesiza ironia, ea rămase plăcut impresionată de răspunsul primit și cu o notă de intimitate în glas, îl întrebă:
– Când începem?
– Când vrei!
– Azi e vineri, zise ea. Deci putem începe săptămâna viitoare. Vii la mine, da?
Tonel dădu aprobativ din cap, vădit fără entuziasm.
– Ne-am înțeles dar. Te aștept de luni, începând de la ora 4.
Se despărțiră în fața casei în care locuia ea. După ce plecă Tonel, Liuba rămase mult timp încă, la portiță, privind în urma lui.
În vederea bacalaureatului, cursurile clasei a VIII-a își încheiau activitatea, cu mult înaintea celorlalte clase, spre a permite candidaților o perioadă de timp necesară pentru repetarea materiilor.
Examenele de sfârșit de an, începeau imediat după închiderea cursurilor și primul fusese programat la fizică, obiect ce nu intra în materiile de bacalaureat, pentru cei ce urmaseră secția literară. Nefiind un obiect principal de studiu, cum era considerat la secția științifică, examenul de sfârșit de an la fizică, consta doar dintr-o teză de sinteză, fără examinare orală.
Teza era fixată pentru ora 9, însă elevii începură să se adune de pe la 8.
După ce sosiră aproape toți, s-au sfătuit să facă o colectă spre a cumpăra un buchet de flori, ce să-l ofere profesorului Danieleanu, titularul catedrei de fizică.
Bineînțeles, florile trebuiau însoțite de câteva cuvinte de rămas bun, cu rostirea cărora fusese însărcinat Pache.
După ce sună pentru începutul orei, profesorul intră grav, arătându-și ceremonios chelia printr-o aplecare profundă a craniului ceea ce însemna un salut adresat întregii clase.
După ce făcu apelul, se apropie de tablă și scrise subiectul tezei: Legea lui Ohm. Un oftat de ușurare scăpă din piepturile tuturor căci fiecare se aștepta Iu ceva mai greu.
În timp ce penițele scârțâiau febrile, umplând foile cu demonstrații, scheme și formule, Tonel se agita nervos în bancă, privind jalnic foaia pe care erau scrise doar numele său, data și subiectul tezei.
Nu știa o boabă din legile acestea ale lui Ohm, pe care-l blestema în gând, împreună cu toți cei ce au creat fizica și nu vedea nicio scăpare, gândindu-se cu groază că ar fi un dezastru să predea foaia albă.
Colegul său de bancă, scria de zor, cu ochii țintă în caiet. în zădar îl ghiontea Tonel, doar, doar îi va sufla ceva. Nimic! Era ca o stană de piatră. Acoperindu-și cele scrise cu sugativa, se prefăcea că nu-i aude S.O.S-urile disperate.
Ultima șansă, era aceea de a scoate cartea și a copia. Nu ezită mult. Profitând de un moment de neatenție a profesorului, își așeză manualul de fizică pe genunchi, și răsfoind filă cu filă, începu să caute subiectul dat.
Abia găsi ce căuta, și după ce ceti doar o formulă la întâmplare, cartea căzu pe dușumea, cu zgomot, din cauza unei mișcări nedibace.
Privirile profesorului, se îndreptară severe, spre el:
– Ce s-a întâmplat Stamatovici?
– Nimic, domnule profesor, răspunse Tonel roșu la față. Mi-a căzut servieta.
Neîncrezător, profesorul îl supraveghe tot restul orei, făcându-i imposibilă orice tentativă de a mai copia.
Cei mai mulți, terminară de scris și predaseră tezele. Mai erau un sfert de oră până să sune, și foia lui Tonel își păstra încă albeața imaculată.
Când mai rămăseseră 10 minute, Tonel începu să scrie cu repeziciune, spre deplina mirare a celor ce până atunci îl priveau cu prefăcută compătimire.
După ce fu predată și ultima teză, Pache veni la catedră cu buchetul de flori și începu să improvizeze pe tema obișnuită: că fiind ultimul an de școală și ultima oră de fizică, exprimă în numele colegilor regretul de a se despărți de bunul lor profesor ce cu atâta căldură și dragoste le-a luminat mințile, făcându-i să îndrăgească obiectul ce l-a predat cu atâta măiestrie pedagogică.
Primind florile, Danieleanu care era o fire sentimentală, rămase impresionat de gestul elevilor săi. Răspunzându-le în cuvinte pe care le alese cu grijă, îi asigură că e foarte mulțumit de a fi putut stimula în sufletele lor tinere dorința de a cunoaște și uitând că are de a face cu elevi din secția literară, le recomandă în încheiere o singură pasiune, un singur viciu: știința.
Le spuse apoi că după o mică pauză, va începe corectarea și analiza tezelor, și totodată le va comunica rezultatele. Corectarea tezelor, începu sub influența miraculosului buchet de flori, ce-i impuse profesorului Danieleanu o vădită indulgență.
Ajungând la teza lui Tonel, începu s-o citească tare, așa cum făcuse și cu cele precedente:
– Legea lui Ohm.
Legea lui Ohm e următoarea:
l=U/R sau U=lxR
Sau U/I=R
Acum urmează încheierea, anunță el, continuând să citească:
– Învățatul Ohm, prin legile ce le-a elaborat după multe și minuțioase cercetări, consacrându-și întreaga activitate pe tărâmul științei o importantă capitală, într-o epocă cu mult binemeritatul nume de pionier al progresului și civilizației.
Toată clasa rămase tablou. Singur Tonel, era foarte calm.
– Stamatovici, i se adresa Danieleanu, teza dumitale, cu excepția relativelor însușiri literare, este cu desăvârșire nulă.
– Știu, domnule profesor!
– Atunci, dacă știi, ce notă crezi că meriți? îmi place sinceritatea dumitale și mai ales îmi place că nu apelezi la indulgența mea, dar spune-mi, ce te-a făcut să prezinți o asemenea teză? Sper că nu ai vrut să-ți bați joc de mine?
– Nicidecum, domnule profesor, îl încredința Ionel, însă, întâmplător nu cunosc subiectul acesta și mi-ar fi fost penibil să prezint foaia albă!
– Ce medie anuală ai la fizică?
– Am media șase!
– Mă surprinde că ai putut obține asemenea notă, însă aceasta este salvarea dumitale. Dacă îmi promiți că nu te vei face fizician, în loc să-ți pun nota 3 la teză, ceea ce te-ar declara corigent din oficiu, îți voi pune patru, spre a întruni media de trecere. în felul acesta, cred că fac și fizicii un serviciu…
Buchetul de flori își făcuse pe deplin datoria: în anul acela, nici un elev nu a rămas corijent la fizică.
Tonel uită, sau își impusese să uite de a mai merge la Liuba, așa cum îi promise. Totuși, de câte ori își amintea de ea, îl cuprindea un simțământ ciudat, necunoscut până atunci, pe care zadarnic ar fi voit să-l înăbușe.
În una din zile, trecând pe str. Flondor, zări în fața cinematografului „Carso”, o siluetă elegantă, ce studia cu atenție, afișele ultimului film.
Tresări puternic, recunoscând-o pe Liuba, și în ciuda voinței sale, se apropie de ea, spunându-i timid bună ziua.
– Mata erai? Zise ea surprinsă. Mi se pare că ți-ai uitat promisiunea! Și eu care te așteptam…
– Nu, n-am uitat, zise Tonel încurcat. Tocmai voiam să vin zilele acestea… dar nu știam când ar fi mai nimerit, și apoi credeam că., poate dumneavoastră ați uitat…
– Nu prea ești meșter în scuze, „maestre”, îi zise ea ironic. Doar stabilisem cu precizie la ce oră poți veni zilnic. Apoi schimbând tonul îi spuse mustrător:
– Și cum puteai crede că am uitat… răutăciosule?
– E într-adevăr greșeala mea, răspunse el păcălit, dar vă promit că o voi repara cât mai curând. Apoi se oferi s-o întovărășească.
– Tocmai mergeam spre școală. Am la ora 5 teză la română. Dar tu, greși intenționat, adică dumneavoastră, nu aveți niciun examen?
– În primul rând, te rog să-mi spui pe nume. Mi-ar face plăcere să ne știm mai apropiați, prin dispariția acestui convenționalism protocolar. În ceea ce privește examenele, nu am zilele acestea nici unul.
Liuba, îmbujorată la față, îl privi lung, spunându-i:
– E adevărat, aceste convenționalisme, cum le spui tu, ne îndepărtează oarecum, dar îmi va fi atât de greu până să mă obișnuiesc…
– Ne vom obișnui împreună, îi răspunse Tonel, strângând-o ușor de braț.
Dincolo de Piața Unirii, se despărțiră, spre a nu fi văzuți de vreun profesor.
La despărțire, Tonel o întrebă:
– Îmi dai voie să te aștept?
– Vai, ce bine îmi pare! O să mă faci să scriu teza într-un timp record, așa că până la șase, voi putea să mă întorc. Ne vom întâlni tot aci, lângă chioșc și să știi: cine întârzie, e așteptat.
– Foarte bine, te voi aștepta!
– Urîciosule! Se alintă ea, și în ochi ei zâmbeau zările parfumate ale primăverii.
În timpul orei ce urmă, Tonel încercă să-și verifice sentimentele față de Liuba.
I se părea ciudat că toată vraja, tot dorul cu care o căutau, timide, visele sale atunci când acele necunoscute simțăminte îl împingeau spre ea, își pierdeau intensitatea, se destrămau parcă, când erau împreună.
Oare așa se întâmplă când substitui viselor realitatea? Se întreba el.
Învolburat de gânduri, nici nu simți când a trecut timpul. Rămase uimit când se pomeni cu Liuba în fața sa.
– Vezi ce repede am venit ? am scris o teză „blitz”, numai ca să nu te las să mă aștepți, ce bine îmi pare că e soare afară! N-ai vrea să ne plimbăm puțin? Azi sunt așa de fericită… ea surâdea tuturor:
lui, primăverii, trecătorilor. Pașii îi duseră spre parcul Dominic, unde se așezară pe o bancă.
– De ce ești trist? îl întrebă ea.
– Nu sunt trist Liuba, dar nu pot fi nici vesel. Și dacă sunt vreodată, veselia mea e ca o melodie, cântată de coardele unui violoncel: e prea bizară, ca s-o pot înțelege și prea gravă, ca să mă pot descurca de ea.
Liuba se Întristă deodată. Surâsul îi pierise de pe buze, când îi spuse:
– Ce e cu tine Tonel? Spune-mi. Deschide-ți sufletul, să pătrundă în el soarele, lumina, primăvara! Aș fi atât de fericită să te văd zâmbind, să văd că arunci masca aceasta de ursuză melancolie… hai să fim veseli, să râdem, să nu ne pese de nimic. Nu vezi cât de frumos e totul?
– Să fiu vesel și să râdem, când tristețea se ascunde în trilurile mincinoase ale visului? Asta găsești tu frumos Liuba, un trandafir ce ascunde sub petalele sale un vierme scârbos? Oare acesta e frumosul tău?
– Tonel, tu ai ceva. Tu suferi și suferința se întinde tot mai mult, ca o plagă peste suflet.
– Ai dreptate. Mi-ai relatat un adevăr: în sufletul meu, s-a îngrămădit ca într-o oglindă, tot putregaiul lumii. Și nu-l pot îndepărta. Sunt prea mic și prea singur ca s-o pot face…
– Nu am vrut să spun asta!
– Nu mi-ai spus-o tu, mi-o spune propria mea conștiință, mi-o spune adevărul, pe care-l simt, dar nu-l pot dezgropa sub mormanul de murdării. Dar poate tu nu înțelegi asta. Tu în viață vezi frumosul, așa cum apare deformat de cei ce falsifică viața. Eu însă am trăit. Și trăind, am învățat că frumosul acesta al tău, pare strălucitor datorită incandescenței putregaiului ce-l înconjoară…
Da, Liuba, sub petalele trandafirului, se află un vierme scârbos. Strivind viermele, îți murdărești mâinile, murdărești trandafirul și e greu până ce va mai înflori alta… Și afară e primăvară, e soare, soare ce poleiește cu razele sale de aur, viermele. Iar eu sunt trist, pentru că nu pot fi orb ca să nu-l văd, și că nu sunt tare ca să-l pot strivi… Dar să lăsăm asta. Suntem împreună și dacă acum nu putem găsi frumosul în viață, să-l căutăm în noi. Spune-mi, tu ai iubit vreodată?
– De ce mă întrebi?
– Nu știu nici eu de ce întreb, dar cred că e atât de frumos să iubești, răspunse Tonel. Poate singură dragostea ne scuză și ne justifică acțiunile noastre.
– Dacă am uitat… e greu de spus, dar știm că dragostea mi-a răvășit sufletul…
– Povestește-mi!
– Nu mă vei disprețul?
– Cu ce drept?
– Bine. Îți voi spune. Dar să nu mă înțelegi greșit. Eram copilă, începu ea. Abia împlinisem 15 ani, când a venit pentru prima oară la noi în casă, o rudă îndepărtată de a tatei. Era impunător, frumos, și felul său de a fi mă făcu, fără să știu cum și când, să-mi pierd capul. întotdeauna se purta frumos cu mine, aș putea spune chiar prea frumos, însă niciodată nu omitea să distribuie un variat repertoriu de amabilități și mamei care îl primea cu o vădită plăcere.
Eram prea copilă ca să pot înțelege ceva, și în clipa când mi-a spus că mă iubește, că ar face orice pentru mine, eu care eram foarte îndrăgostită de el, I- am crezut și fascinată de vorbele lui, cred că nu m-aș fi putut împotrivi niciunei dorințe de a lui?
Într-o seară, pe care n-am s-o uit niciodată, el a rămas mai mult la noi. Tata a plecat la moșie. La ora 9, eu m-am retras, lăsându-l cu mama. Nu știu de ce, nu puteam dormi în seara aceea. M-am chinuit mult timp în pat dar fiindcă somnul nu voia să vină și fiind prea cald am deschis geamul. Rezemată de pervaz, priveam luna, când am auzit niște șoapte ce mi s-au părut suspecte. Camera mamei era alături de a mea. Avea și ea gemul deschis. Nu voiam să fiu indiscretă, dar când mi-am dat seama că șoaptele vin de la camera mamei mele, fără să-mi dau seama, fără să știu de ce, am ieșit în coridor și am ascultat la ușa ei. Și atunci s-a întâmplat grozăvia: el era în camera ei.
Tocmai își luau rămas bun printr-o îmbrățișare pătimașă.
Promițându-i că va veni și în noaptea următoare, mama îi recomandă să nu uite a juca mica comedie cu mine, spre a nu da loc de bănuieli. Nu am mai putut rezista. Cu sufletul răvășit de spectrul acestei mârșăvii, am fugit. Voiam să fug oriunde, numai spre a uita durerosul adevăr.
El ieșind, m-a văzut fugind pe coridor. Bănuind că am aflat totul, se luă după mine. M-a găsit în grădină. Se apleca asupra mea, jurându-mi că pe mine mă iubește, dar a fost nevoit să procedeze astfel cu mama pentru a-și asigura accesul în casa noastră. E o justificare?
Eu plângeam. înecam în lacrimi durerea perversului vis de dragoste. Omul acela mi-a denaturat sufletul, m-a făcut să urăsc iubirea de care era avidă toata ființa mea. M-a făcut să nu mai cred în nimic.
L-am alungat de lângă mine. El nu voia să plece. Și atunci, l-am lovit cu pumnii în față, l-am zgâriat Fără să-i pese de loviturile mele, s-a aruncat ca o brută asupra mea, sfâșiindu-mi hainele. Am început să țip, dar nu mă auzea decât mama care atrasă de zgomot, ieșise la geam și privea impasibilă. Atunci, cu puterea disperării, l-am mușcat, l-am lovit cu pumnii, cu picioarele, și nu știu nici eu cum am reușit să scap de el. Înfuriat că a fost înfrânt de o copilă, umilit că nu și-a atins scopul, a plecat amenințând.
Nu l-am mai văzut de atunci și tot de atunci, eu nu mai consider că am mamă.
Vezi tu, a fost de ajuns un singur bărbat, care să mă facă să-l urăsc și să nu mai am încredere în ceilalți.
Acum mă tem de dragoste… Mă tem că mă va înșela iar… Și de-ai ști cât o doresc, cât de fericită m- ar face… Simt în mine o chemare puternică, ce mă îndeamnă spre iubire și aș da totul celui ce mi-ar merita dragostea: corp, suflet, viață. Aș da totul și n-aș dori nimic în schimb decât înțelegere și bunătate.
Tonel privea gânditor. Și ea suferă în felul ei, își zicea el. însă suferința ei este subiectivă, cu nimic legat de marile suferințe ale oamenilor, provocată de un accident meschin care, jignindu-i orgoliul, i-a întunecat pentru o clipă credința în strălucirile deșarte ale vieții. Și cu toate astea, suferă și speră că regăsindu-se în dragoste, își va fortifica sufletul spre a putea uita fantomele trecutului. Oare ne-a fost sortit să ne întâlnim spre a ne vindeca durerile cu balsamul dragostei?…
El nu putea să știe în clipele acelea, cât de fatală, cât de amenințătoare plana asupra lor minciuna, îmbrăcată în voalul unei dragoste fictive. Cuprins de un imbold de milă, de duioșie, sau poate de dragoste, Tonel îi luă mâna mică, fină și albă, și mângâind-o ușor îi spune:
– În goana vieții, Liuba, de multe ori treceam pe lângă dragoste, fără să știm că ea e aproape, că ea ne cheamă. Să n-o mai ocolim acum, și de nu vom găsi-o, s-o căutăm noi.
Ea își plecă capul pe pieptul său, tremurând mică, ca un pui orfan și fără cuib. Îi căută mâinile și i le strânse, vrând parcă să-i transmită astfel tot ce sufletul ei ar fi vrut să-i spună.
În ochii lui se oglindea o duioșie mare, fără margini, aproape de lacrimi. Și au rămas așa tăcuți, unul lângă altul. încet, încet, amurgul își presăra peste lume fire de aur și argint, țesând din liniști si singurătăți pânza cernită și tainică a serii.
Se despărți târziu Tonel o conduse până acasă. Apoi se întoarse la internat, unde luminile erau demult stinse și toți dormeau.
Din patul său de lângă geam urmări și un timp luna, ce plutea majestuoasă pe bolta înstelată.
Se gândea la el și la Liuba, încercând să-și disece simțămintele. Dar nu putu. Sufletul său era prea brăzdat de atâtea lucruri noi, apele prea învolburate, ca în oglinda lor să mai poate distinge imaginea clară a vreunui gând.
Și adormi, fără să-și poată descifra tainele din suflet.
***
Era o dimineață frumoasă când elevii clasei a VIII-a așteptau cu înfrigurare, începutul examenului de sfârșit de an, la limba latină. Își pregăteau cu febrilitate dicționarele și aruncau din când în când priviri disperate în gramatica latină a lui Sbiera. Nagud, intră în clasă cu același pas șovăitor. Acum părea mai bătrân și mai trist ca în alte dăți.
După ce dicta textul latin ce trebuia tradus, un text greoi și încâlcit, se așeză obosit pe scaunul de la catedră. Era ultimul examen din cariera sa de profesor. Primise, în fine, ordinul de a-și pregăti actele pentru pensionare. Elevi se munceau să descifreze totul, utilizând dicționarul și reminiscențele vagi din gramatica latină, însă oricât s-ar fi străduit, cei mai mulți nu ar fi putut-o scoate la capăt, dacă Nagud, cu un zâmbet bun pe buzele-i încrețite și arse de tutun, nu i-ar fi ajutat să facă traducerea.
La sfârșitul orei s-au strâns tezele. Băieții îl priveau recunoscători. Au avut bunul simț să nu-l cumpere, ca pe alții, cu un buchet de flori și nici să-i spună vorbe fade de rămas bun.
Regretul despărțirii era în suflete, nu în vorbe: în sufletul lui, în sufletele lor. El i-a înțeles. Și, la sfârșitul examenului, privindu-i blând, le-a spus cu glasul său aspru, îndulcit parcă de melancolia clipei:
– Vă mulțumesc băieți. Prin tinerețea voastră, mi-am regenerat sufletul. Acum ne despărțim. Plecați și voi, plec și eu. Voi spre viață, eu cobor spre trecut, spre amintiri… Poate am fost de multe ori aspru sau, cum ziceți voi, rău. Am făcut-o din dragoste, spre a vă da cât mai pregătiți vieții. Pe cei ce nu m-au înțeles, îi rog să mă ierte. Și dacă totuși mă vor urî, nu le-o voi lua în nume de rău, ci voi atribui greșeala lor tinereții, care de multe ori nu înțelege și nu știe să ierte. Acum trebuie să plec. Vă așteaptă vremuri grele. Fiți tari. Eu vă urez norocul ce vi l-ați dorit fiecare.
Glasul îi tremura. Și, cine ar fi crezut? Din ochi i se scurseră două lacrimi, ce lăsară două urme rotunde și umede pe cartonul pânzat al catalogului.
În clasă se lăsase o liniște mormântală. Nagud ieși cu ochii umezi, cu capul plecat, cu pași șovăielnici.
Liniștea se prelungi mult timp în urma sa. Părea că toți asistă la priveghiul unui mort. Apoi tinerețea învinse, izbucnind în vacarmul zburdalnic al celor câteva zeci de adolescenți, dornici de viață și veselie, cărora nu vrea să le pese, că un om bătrân, presară lacrimi și regrete, pe drumul ce-l duce spre sfârșit.
Într-un grup „select”, Geo Savinian comenta usturător:
– Auziți, trăsnaie! După ce ani la rând a băgat groază în noi, vine acum să se bocească și să se miorlăie că a făcut-o din dragoste. Să știți că s-a ramolit de tot moșul! Iar Romeo Dăscălescu, completă cinic:
– Fandoseli!…
În după amiaza acelei zile, Tonel se gândi să îndeplinească promisiunea făcută Liubei, și se pregăti să meargă la ea.
Deși se mai întâlniseră de multe ori, și de multe ori îi surprinsese târziul, hoinărind pe străzi sau pe aleile discrete ale parcurilor îmbietoare la dragoste, totuși la ea încă nu fusese niciodată.
Trecu prin grădina publică și în curând se văzu ajuns în fața porții ei.
Privind ceasul , văzu că e abia 3 și jumătate și zicându-și că e prea devreme, se mai plimbă un timp prin împrejurimi. Când se decise în cele din urmă să intre, un val de căldură îi încinse obraji și un fior îi trecu prin tot corpul.
Liuba locuia singură, ocupând un apartament la parterul blocului din str. Petru Rareș N-o 32. Auzind soneria și bănuind că e Tonel nu se mai schimbă, ci ieși repede să-i deschidă, îmbrăcată în rochia de cameră.
– Te rog să mă ierți, îi spuse ea, doar apar în felul acesta, fiindcă nu am vrut să te las să aștepți prea mult până m-aș fi schimbat.
– Mi se pare că scuze ar trebui să invoc eu, nu tu, deoarece am venit la o oră nepotrivită.
– De ce spui așa Tonel? Pentru tine nu există ore potrivite sau nepotrivite. Ești așteptat și bine venit oricând.
Intrat în casă, Tonel remarcă eleganța și bunul gust cu care era aranjată camera Liubei.
– Ce frumos e la tine, zise el.
– Adică la noi, îl completă ea, privindu-l cu dragoste.
Fără a-i răspunde, Tonel se așeză într-un fotoliu, lângă o măsuță de mahon, aproape de fereastră.
Liuba îi luă în primire servieta și cu o fermecătoare curiozitate, îi răsturnă conținutul pe canapea, răsfoindu-i blocurile cu schițe, cerând lămuriri asupra pensulelor și creioanelor, răvășind totul într-un hal fără hal. După ce repuse totul în ordine, îi spuse că admiră cu anticipație portretul ce i-l va face.
– Uite, o să-l așez aici, să-mi fie aproape și să mă consoleze după ce mă voi privi în oglindă, căci sunt sigură că mă vei face mai frumoasă decât sunt!
– Mai frumoasă? Dar ești destul de frumoasă și e impropriu să întrebuințezi comparativul, vorbind de frumusețea ta, când pentru asta ar trebui să apelăm la superlativ!
– Mă pui în situația să devin încrezută, îi spuse ea cu cochetărie. Prea mă lauzi!
– Nu sânt laude Liuba, ci vorbe-și încă destul de fade, ce nu încearcă decât să exprime adevărul. Roșie la față, ea veni lângă el și așezându-se pe brațul fotoliului, îi mângâie ușor părul.
– Când încep să-ți pozez?
– Chiar și imediat, dacă vrei!
– A! Nu așa repede, protestă ea. Nici nu mi-am făcut îndatoririle de gazdă. Trebuie mai întâi să te servesc cu ceva. Ce preferi, ceai, cafea sau prăjituri?
– Te prefer pe tine, glumi el.
– Nu așa, obraznicule, în afară de mine, ce preferi?
– Dacă ții neapărat, prefer ceea ce îți place și ție!
– Asta înseamnă că din toate, conchise ea. Apoi după ce aprinse samovarul, se apropie misterioasă de Tonel:
– O să facem un „chef” de pomină, cu ceai și niște cornulețe delicioase.
Turnând ceaiul în cești, îl întrebă cu un ton solemn de amfitrioană, prevenitoare:
– Obișnuiți rom sau lămâie?
– Obișnuiesc și rom, și lămâie!
– Vă rog să vă serviți! îl invită ea ceremonios. Și pufniră amândoi în râs.
Ceaiul aburea în cești, împrăștiind în cameră o aromă suavă. Liuba deschise aparatul de radio și sunete subtile, voalate, împrăștiau peste tot, ecoul armonios al unei vieți de undeva dintr-un tărâm feeric.
– Parcă am trăit un basm, zise Tonel.
– Ce mult aș vrea să-mi spui un basm. Hai, spune-mi-l ! se rugă ea.
– Ai mai crede în el?
– Dacă e frumos, da!
– Basmele sunt frumoase, atunci când le trăiești. Dar asta e atât de greu…
– Nu, Tonele, dragostea noastră nu e un basm pe care nu-l trăim. Nu mă simți vie lângă tine, fremătând dornică de viață, dornică de bucuria voluptății ce să imprime menirii mele sensul ei firesc?
Fără să vrea, fără să știe cum, o pornise năvalnic, îl atrase spre ea, spre fluidul acela tainic ce emana din toată ființa ei.
Ea îl aștepta. îl aștepta liniștită, privindu-l cu ochii ei mari, albaștri și nespus de frumoși. Tonel îi luă mâinile. Atingerea lor fu ca o descărcare electrică. O strânse la piept, înfiorându-se de parfumul părului ei.
Liuba își lăsă capul pe spate, privindu-l lung printre gene.
Apoi buzele lor se contopiră într-un sărut pătimaș. Rezemându-și capul de umărul lui, șopti:
– Cât te-am așteptat Tonele! Acum ai venit, ia–mă! Poartă-mă cu tine oriunde. Sunt a ta!
– Liuba, să nu denaturăm adevărata dragoste, să nu sfârșim păienjenișul fin al viselor…
– Nu, dragule, nu vorbi așa. Simt că trebuie să fiu a ta, să-ți aparțin în întregime, să-ți dau totul ce aș putea da, fiindcă te iubesc.
Eu așa înțeleg dragostea: lasă-mă să te iubesc așa…
Tonel se împotrivea. Credea în dragostea psihică și nu voia s-o sacrifice și s-o profaneze, transformând-o într-un abject pretext pentru satisfacerea instinctelor.
Dar Liuba îl atrase spre ea. Capotul i se desfăcu și sânii mici, elastici, de o sfericitate perfectă, izbucniră de sub furoul de mătase. Sângele i se răzvrăti în brațe și o duse spre pat. Voluptatea îi înlănțui, unindu-le corpurile în ritmul pătimaș al eternului simbol.
Liuba își dăruise fecioria fără lacrimi, fără remușcări, ca o ofrandă sublimă, adusă bărbatului iubit.
Poate fără a o fi înțeles deplin, Tonel primise totul ca o consecință a legilor biologice, ca un omagiu adus masculului de către femela ce a luptat să-și cucerească înfrângerea. Obosit, își lăsă capul pe pernă, gândindu-se cu amărăciune că a târât în noroiul patimilor, trena imaculată a tot ce ar fi putut fi dragoste.
– Ce multă fericire… ce intensă fericire simt de acum, șopti Liuba, strângându-se mai mult de pieptul său. Ce-mi mai pasă de lume, de viață, de oamenii buni sau răi? Dragostea m-a făcut fericită!
– De ce să vorbim de fericire Liuba? Există, și totuși n-o găsim niciodată!
Cu ochii strălucind, ea îi spuse:
– Dar nu înțelegi, Tonel, că eu sunt fericită pentru că te iubesc, pentru că te am lângă mine, pentru că tu, iubitul, ești stăpânul sufletului și corpului meu. Nu e destulă fericire asta? Oare tu nu știi că dragostea ne face fericiți?
– Poate, răspunse mohorât Tonel.
– Tu nu mă iubești Tonel. Eu știu că dragostea înseamnă fericire și simt că ești departe de a fi fericit. Tu suferi și dacă dragostea nu ți-a destrămat suferința de lumea aceea blestemată, sumbră, care te-a prins în vâltoarea ei de ură și-ți poartă sufletul spre o luptă absurdă, ce te va ține departe de bucuria vieții și a dragostei. Lasă-i! Uită-i! Ce-ți dau ei decât o revoltă surdă, fără sens și fără speranță? Vino, ne așteaptă viața, ne cheamă să ne bucurăm de frumusețile ei…
– Ai dreptate Liuba. Viața ne cheamă. Ne cheamă pe toți să ne unim strădaniile pentru a cuceri dreptul de a-i trăi frumusețile. Dar până atunci, nu mă voi putea încălzi la flacăra artificială a frumosului vostru. Și nici n-aș putea să uit viermele ce străjuiește petalele de trandafir… Trădându-mi idealul, bucuriile mi-ar fi fade, în orice speranță ar agoniza o decepție și viața asta toată, impusă de o dragoste aridă, ar fi falsă, fără sens.
Din ochii ei se prelingeau lacrimi. Printre suspine, îi spuse:
– Plâng fiindcă nu mă poți iubi, așa cum am dorit și cum poate tu însuți ai fi vrut, și fiindcă mă doare că ești condamnat, să suferi că singur te-ai condamnat.
În clipele acelea, Tonel simțea o milă mare, imensă, pentru el, pentru ea care nu putea să-l înțeleagă, pentru toată lumea.
Lacrimile Liubei îl chinuiau, îi biciuiau sufletul. îi părea rău că n-o poate face fericită, că nu a putut evita destrămarea iluziei lor de dragoste. Acum însă era prea târziu. Și omul din el, a îmbinat mila cu lașitatea, spunându-i:
– Nu mai plânge Liuba. Nu m-ai putut înțelege: te iubesc în ciuda faptului că aparținem de două lumi deosebite, iubindu-te, cred că aceasta este esențial.
Lacrimile Liubei se uscară, pe obrajii înseninați de noi speranțe:
– Adevărat Tonel?
– Da, răspunse el șovăitor.
– Atunci sărută-mă. Vreau ca buzele tale să-mi readucă primăvara și să-mi alunge lacrimile.
Tonel o sărută.
Zâmbindu-i, Liuba îi spuse:
– Nu-i așa, Tonel, că n-o să mai fim triști? Și că nu vom mai întuneca cu vise urâte, dragostea noastră?
– Nu, Liuba.
Încetul cu încetul, morfina minciunii își făcu efectul.
Când se uită la ceas, Liuba exclamă mirată:
– Vai, ce târziu e. Suntem niște leneși. E ora șase și noi nu am început încă portretul. Sărind sprintenă din pat se îmbrăcă cu mișcări repezi, fără a arbora o falsă pudoare.
Terminându-și toaleta, îl întrebă pe Tonel unde ar fi mai bine să se așeze, spre a fi într-o lumină favorabilă.
– Lângă geam, îi indică Tonel. Dar să știi, o avertiză el, că înainte de a începe portretul propriu zis, sunt necesare anumite studii preliminare, deci va trebui să fac mai întâi câteva schițe.
– Cum știi tu, răspunse ea.
– la-ți o poziție comodă. Lumina e foarte bună, doar storul mai trebuie ridicat puțin. Așa! începură! Ești gata?
– Da!
Creionul începu să alerge febril, pe coala albă de bloc, iar ochii lui Tonel, cercetau profesional chipul Liubei, stabilind proporții și valori, urmărind cu minuțiozitate unghiurile și planurile figurii.
Deodată, ea izbucni în râs. Se scuză, spunând că simte o senzație atât de ciudată știindu-și chipul explorat de privirile lui, încât parcă ar fi gâdila-o ceva, și de asta a început să râdă.
Tonel, substituit de pictor, nu vedea în model decât mijlocul de a crea o operă, și preocupat de aceasta, continuă să lucreze, concentrat asupra lucrului său, până când, terminând schița, i-o întinse spunându-i:
– lată, e gata. Dar nu sunt prea mulțumit!
– E splendidă, exclamă Liuba, privind-o. Mi-o lași mie?
– Dacă-ți place, ți-o las, deși te-aș sfătui să aștepți alta, mai bună.
– Până atunci, mă mulțumesc cu aceasta și te rog să-mi spui cât mă costă?
– Prețul? Uite, vezi, la asta nu m-am gândit!
– Dar m-am gândit eu, și nu vei avea nici un motiv să spui că nu sunt darnică, zise ea, apucându-i capul în palme și sărutându-l lung, tulburător.
Tonel o primi la piept și nu se putu reține de a reflecta ce animal de rasă, ce splendid animal de rasă este. Dar rușinat de cele ce gândea și tulburat de obsesia minciunii ce o lăsase să se extindă asupra lor, se smulse brusc de lângă dânsa, vorbindu-i cu intenția de a restabili adevărul:
– Liuba, mi-e teamă că ceea ce considerăm că e dragoste, e doar o poveste banală iar sinceritatea cu care credem că am îmbrăcat-o, e doar un simplu pretext al legilor naturale. Eternitatea ce o invocă cu speranța că ar putea perpetua în timp o dragoste neviabilă, se va reduce la câteva clipe ce vor rămâne în amintirile noastre, ca florile veștede, uitate în cutia cu relicve sentimentale…
Liuba se cutremură toată. Cu fața răvășită, răspunse:
– Cât de greșit m-ai înțeles, Tonel! Tu atribui jertfa mea instinctului și prin urmare o desconsideri. Eu o găsesc un complement firesc al dragostei, un punct de plecare și totodată un sprijin pentru realizarea și, așa cum te îndoiai tu, perpetuarea în timp a unor sentimente, dacă bineînțeles în manifestarea lor, au ce bază, condiția primordială a reciprocității.
– Te rog să mă ierți Liuba, nu am vrut să te jignesc, însă totul s-a petrecut atât de fulgerător de repede, încât aproape nu-mi vine să cred. Nu știu să judec asemenea situații și mai ales n-aș vrea să le judec greșit. Ar fi odios. De aceea, iartă-mă că trebuie să plec acum. Simt nevoia să fiu singur, să mă adâncesc în mine spre a căuta adevărul. La revedere Liuba, și nu te îndoi de sinceritatea mea.
