Propoziții pretențioase – Arăcea
Un absolvent de liceu era întotdeauna, după ce învățătura bacalaureală punea punct ciclului aproape obligatoriu, un element cu definire incertă. Probat în fel de fel de operațiuni. Cu totul diferit de cel ieșit de pe bancul ,,profesionalei”, ,,specializatul”.
La dispoziția oricui. Puteai fi cel mai inteligent din întreprindere, cel mai bun agricultor, cel mai destoinic și abil fotbalist. Primeai o laudă formală, de ,,aspect”, ca să astupe egoul amplificat de moment, să nu alimenteze orgoliile celorlalți, apoi erai întors la bază pentru nevoile adevărate. Producția, salarizarea, beneficiile, dezvoltarea. Te atașau dezideratelor. Iar cine avea răspunsuri negative…. Nici nu pleca, dar nici viață normală nu mai avea. Corecție prin muncă. Cât scria în norme.
Caietul nu minte. În el a rămas dovada că divertismentul socialist se termina la ușa industriei, indiferent de vârstă, chiar cu prețul unei formale prezențe. Cât îi era lui Rechinu să dea un telefon? O nimica toată. Dar, fără să-și dea seama, mergând pe cutuma anunțului scris, făcând uz de prezență în lipsa noastră – datul unei fugi până la sala de repetiții era pentru el un motiv de încurajare și acceptare a cerinței maistrului de la Venus de mutare într-un alt schimb decât cel fixat lunar pe hârtie -, ne atenua cumva dezamăgirea că ziua antamată cântatului deplin se amână. Astfel ne aducea totuși doi în fața instrumentelor, pregătiți sufletește și fizic de acasă, proaspeți, remontați de gândul că ciocănelile și huruitul tractoarelor sunt undeva într-un vis urât, absurd, aspriu.
Caietul abunda la un moment dat de mesaje scrise, de aceea a rămas fără destule file cu epistole stringente. Ce-a rămas, conform cu ,,asprul” regulament, cu paragraful care nu asmute membru contra altuia, pe aliniamentul unei trupe ce navighează pe ape liniștite, cu asieta echilibrată: ,,Nu mai umblați cu chitara mea! Dan. Mulțumesc anticipat!”; ,,15.10.1989 Din păcate schimbul II. Vă aștept la fabrică (19-22). Mă scuzați, nu-i vina mea! Dan.”
Planuri mari, planuri mici…. Planuri. Necesare. Se cristalizaseră câteva piese proprii, sunau câteva din repertoriile Compactului, Irisului și Holografului, mergea chiar și Final countdown-ul Europe-ului, una de răsunet mondial, We are the world, Roșu și negru, Andrieș, Kripton, Celelalte cuvinte. Cu totul peste 50 de cântece. Prin urmare depășisem toate fazele începătorilor și atacam următoarea etapă: autodeterminarea materială. Tot în norme se stipulase nevoia fondului de rulment, acumularea miei de lei lunar pentru cele mai urgente nevoi. 2 microfoane și cablurile aferente; o stație de chitară și un difuzor; un alt difuzor și o stație pentru voci. Lumini, stative. Să ne aparțină, să nu mai tot cerem, să mutăm de colo-colo amplificatoare, clape, să așteptăm să termine Laserul repetițiile, să așteptăm aprobarea lui Nicu Milea pentru scule, să începem cântatul după ora 19:30 și să nu-l sfârșim la ora la care sosea paznicul, nea… că i-am uitat numele, să ne întrebe de multe ori de la obraz cât mai stăm. Fiindcă noi nu ne-am mai fi dezlipit de instrumente până a doua zi. Când trebuia să plecăm la serviciu. Poate nici atunci.
