De-ai noștri! – Pompiliu Dumitriu – Început de viață nouă (1)

Septembrie 1939

La vechiul liceu din localitate, deschiderea anului școlar s-a desfășurat cu același ceremonial ca și în anii precedent.
Elevii erau încolonați pe clase în curte formând un careu în mijlocul căruia stăteau gravi profesorii.
Pe un piedestal, maestrul de muzică dirija cu gesturi stacomschiene, un cor anemic ce dădea răspunsuri liturgice preotului care oficia plictisit „Te Deum-ul” de rigoare.
Un dascăl fonf ținea isonul și bătea tactul cu o cădelniță ce fumega ca o lulea uriașă.
Pe stradă câțiva gură-cască s-au oprit să facă reflecții puțin delicate la adresa profesorului de matematică, posesorul unei chelii făcută parcă anume să ademenească muștele ce bâzâiau vesele în aerul molatic de toamnă.
După ultimul „amin” domnul director făcu doi pași înainte, își înclină spre stânga craniul pleșuv, tuși autoritar și începu să cetească un discurs monoton pe care nu-l asculta nimeni și care după toate probabilitățile reprezenta inevitabilul îndemn la muncă, obișnuit în asemenea ocazii.
Elevii se plimbau dintr-un picior în altul se uitau după golanii de pe stradă, urmăreau zborul muștelor sau priveau mohorâți stiva de foi a domnului director ce se epuiza cu o încetineală exasperantă.
În fine, Domnul director își termină discursul și după ce-și împături meticulos foile, invită Onor Corpul Didactic să poftească în cancelarie, unde va avea loc consiliul profesoral al începutului de an.
Elevii au rămas în grija pedagogilor ce erau răspunzători de liniște și ordine.
însă după ce a dispărut Onor Corpul Didactic, s-au îmblânzit cu toții spre poarta ce dă în stradă, într-un vacarm tineresc ce sfida societatea scolastică care le înfrânase în timpul ceremoniei elanul lor de adolescenți dornici de viață și libertate.
Externii plecară unii spre casă, alții spre parcul Dominic unde razele surii ale soarelui, mângâiau părul parfumat al codanelor zburdalnice, ce completau aspectul pictural al decorului arămiu.
Elevii interni, asupra cărora disciplina școlară se exercita acut prin intermediul pedagogilor pedanți și îngâmfați, se așezară câte doi în rând și tăcuți, au pornit pe str. Flandor, apoi au luat-o la vale, pe str. Mărășești, până când i-a înghițit, doi câte doi, poarta internatului „Societății pentru cultură din Bucovina”
Faimosul internat de pe str. Mărășești e o veche instituție ce a oblăduit ani de-a rândul, ținerile vlăstare venite cu obiceiurile domnești ale târgoveților, grație cărora să se poată încadra ciudatului complex ce se numește societate.
În anul acela, la internat se schimbase directorul. Se zicea că fostul director și-ar fi însușit unele fonduri din bugetul internatului, însă, bineînțeles, totul a fost mușamalizat , iar demisia sa și preluarea direcției de către profesorul Bratu a liniștit cu desăvârșire spiritele.
Noul director își luă postul în primire cu banchet, discursuri și tămbălău.
Cu predispoziții cazane, a introdus o serie întreagă de reforme și restricții. A schimbat pedagogii și personalul, a exclus servitoarele, în fine, a introdus totul pe dos, cu nobilul scop de a întări disciplina și ordinea, elemente ce stau la baza mărețului sanctuar al educației.
Informat că printre elevi se află unii mai înrăiți, a dispus ca toți aceștia să fie izgoniți spre a nu exercita vreo influență rea asupra celorlalți.
Internatul avea două clădiri: una mare, nouă, în care încăpeau vreo 200 de elevi, adunați de la toate liceele din oraș și o a doua, micuță, situată în curte, în care n-ar fi încăput cu totul mai mult de 20 de persoane.
Găsind-o bună pentru scopurile d-sale pedagogice, dădu ordin ca în 3 zile să se amenajeze clădirea din curte si emană acolo elevii mai deochiați gândindu-se că în felul acesta îi va avea sub directa sa supraveghere.
Totul ar fi fost bine dacă frumoasele intenții ale d- lui director n-ar fi fost spulberate cu desăvârșire, căci, odată instalați acolo, „claustrați”, au refuzat categoric aportul moral și didactic al vreunui pedagog. Excluzând în unanimitate orice ierarhie, s- au declarat independenți, dând o lovitură de internat și botezând edificiul în care fuseseră instalați „Republica”.
Și-au ales un președinte greu de combătut, prevăzând ușa de la intrare cu o încuietoare solidă și și-au asigurat accesul în oraș, la orice oră din zi și din noapte, sfărâmând gratiile la fereastra a dormitorului, ce da într-o străduță laterală.
Odată organizați și-au distribuit sarcini și responsabilități, ca totul să decurgă în ordine.
Astfel, unul era „Achizitor” (iarna fura lemne din magazie și vara cireșe din grădina internatului), altul era cu paza, având grijă să anunțe orice vizită din afară, altul cu ordinea, în fine, oricare dintre ei avea o îndatorire și se străduia s-o îndeplinească în mod onorabil.
Tolea, „președintele”, era organizatorul și coordonatorul tuturor acțiunilor, deținând totodată rolul de arbitru al micilor conflicte ce surveneau întâmplător între republicani.
Era spre sfârșitul lunii octombrie când elevul Anton Stamatovici, din cls. a VIII-a literară, un tânăr înalt, cu păr castaniu și ochii verzi, veni să completeze al 20-lea loc liber din republică.
Anton, sau Tonel cum îi spuneau acasă, avea un suflet dificil de adolescent, în care nedreptățile vieții își imprimaseră de timpuriu amprentele. Până la vârsta de 10 ani, avusese o copilărie senină, străjuită de dragostea părinților săi.
Tatăl să era funcționar la „Fondul bisericesc” de pe lângă mitropolia Cernăuțului. Cu salariul său modest, abia își putea întreține familia, totuși greutățile vieții își găseau alinare în tihna căminului. Era de o conștiinciozitate exemplară și în vremurile acelea de corupție și înfrigurat arivism, cinstea îi era singura mândrie cu care își poleia sărăcia.
Dar totul avea să se destrame în curând. Descoperirea unor mari fraude în care erau implicate înalte fețe bisericești și câteva personaje oficiale din minister, trebuia soluționată prin sacrificarea unui țap ispășitor. Și, în felul acesta, umilul funcționar Stamatevici, omul cinstit care nu ar fi fost în stare să fure un ac fu implicat într-un monstruos proces de escrocherie. Anchete, percheziții, interogatorii, totul se succedă într-un ritm rapid.
Procesul trebuia să se termine repede, spre a nu da mult de vorbit. în câteva săptămâni înalta Curte din Cernăuți îl condamnă pe Stamatevici care nici nu se dezmeticise bine, la zece ani detențiune și la plata unor despăgubiri ce reprezintă sume enorme.
Pierzând totul dintr-o dată, cămin, cinste și libertate, bietul om nu are tăria să supraviețuiască. Profitând de neatenția gardienilor își taie venele de la mână cu un ciob de sticlă.
Acasă veniră portărei care vândură totul: mobilă, haine, rufe, realizând o sumă infimă ce nu acoperea nici pe departe despăgubirea impusă de judecată.
Iar Ionel cu mama sa fură aruncați pe stradă. Părăsiră orașul spre a cere adăpost bunicului, Arcadie Andronic, tatăl mamei sale, care era învățător într-un sat din Nordul Moldovei.
Astfel, de la vârsta de 10 ani Ionel crescu fără tată sub îndrumarea mamei și a bunicului său. Nu știa pe atunci ce înseamnă a fi proscris, dar stăruia în el o revoltă ascunsă, dureroasă, nedreptate ce i-a schimbat cursul vieții și l-a împins în ghearele morții pe omul drag ce îi era tată, presărând umilință și necinste peste un cămin distrus.
Au trecut anii, mama sa nu s-a recăsătorit, rămânând credincioasă omului ce a spălat cu sângele său mârșăvia altora. Iar el nu și-a putut înăbuși niciodată revolta față de orânduiala aspră și nedreaptă ce l-a primit în viață prin ușa dosnică, cea destinată proscrișilor și stigmatizaților.
Ajunse în clasa a-VIII-a datorită sprijinului material acordat de bunicul său. Fără a fi un elev strălucit, învăța cu multă ușurință, însă numai atât cât era necesar pentru a obține notele de trecere. Citea mult și avea evidente înclinații pentru pictură.
Animat de dorința sinceră de a se dedica artei, nu putea înțelege la început că numai cu talent și entuziasm, fără muncă și perseverență, nu poți străbate căile atât de greu accesibile ale procesului de creație. Mistuit de tentația perfecțiunii, nu era niciodată mulțumit de ceea ce realiza și cu iluzia că alt domeniu al artei i-ar oferi posibilități mai vaste, oscila între poezie și proză atunci când îl decepționa pictura.
Ca orice tânăr ce trece prin vârsta critică a avut și el mica sa dramă amoroasă cu o normalistă care îl înșela cu un elev de la comerț. Până atunci diviniza femeia, într-atât o credea exponentul concret al curățeniei sufletești.
În urma eșecului sentimental și din cauza unor vagi intenții de sinucidere își revizuia concepțiile, formându-și convingerea că femeia e doar femeie, care din cochetărie și falsă pudoare își maschează necesitățile instinctuale sub haină, mai bine sau mai prost croită a dragostei.
Prieteni nu avea, căci de la înălțimea idealului său artistic, privea cu oarecare superioritate și compătimire pe cei mai mulți dintre colegii săi care, deși descindeau din familii strălucite erau în majoritate vulgari, proști și superficiali.
Totuși când a fost mutat la „Republică”, a rămas plăcut impresionat de atmosfera de acolo, mai ales că după 6 ani de trai în internat își dă seama că internatele așa cum se prezentau atunci, nu sunt decât instituții oribile, cu captivi imbecili și vicioși, bieți fluturi cărora ordinea le întunecă vederile, disciplina ca zonă le rupe aripile, iar educația îi tâmpește definitiv.
Internatul nu poate corespunde scopurilor pedagogice atât timp cât înclinațiile rele și nesupravegheate ale unora, fatal influențează și pe alții; cât timp directorii își satisfac tendințele lor dictatoriale iar pedagogi de obicei improvizații și fără vocație, nu caută să mențină un echilibru moral ci își menajează pur și simplu propriile lor orgolii și interese protejând unii elevi, obligându-i pe alți să îndure fără murmur cele mai degradante pedepse, impunând tuturor un program mecanic, fad, lipsit de imboldul spontaneității.
Evacuarea lui Ionel la republică era bine venită, căci de mult nu mai putea suporta atmosfera năbușitoare în care era obligat să trăiască.
Când s-a prezentat cu tot calabalâcul, republicanii dormeau (în internat, somnul este strict interzis in timpul zilei).
Ușa era încuiată și a trebuit să bată insistent până a venit Costaș Zorojescu să-i deschidă (Costaș era la liceul comercial, deci în conflict cu „teoreticii”).
L-a întrebat dușmănos:
– Ce vrei, mă!
– Nimic, dă-mi drumul!
– Dar ce cauți?
– Un loc!
– Ce fel de loc? întreabă Costaș înțepat. Noi nu avem aici locuri pentru oricine. Cine te-a trimis?
– Directorul!
– Se schimbă chestia, își zice Costaș. Apoi tare:
– Stai să-l scol pe Tolea, să vedem dacă te primim. Și îi închise ușa în nas.
Ionel nu știa că și la „Republică” se întrunește „consiliul” pentru orice nou venit. Rămase deci în așteptare, vădit contrariat, până ce Tolea binevoi să se scoale.
– Vino înăuntru dar fără bagaje, îl anunță după câtva timp Costaș. Nu ne-am decis încă dacă să te primim, mai spuse el.
Intrând în incinta republici Tolea îl și luă în primire.
– Pentru ce ai fost trimis aici?
– M-au prins furând; răspunse Ionel.
– Acasă au scris despre asta?
– Nu știu sigur, dar cred că da.
– Cu pedagogii cum stai?
– Prost! Nu se suferim reciproc.
– Bun, conchise Tolea. Apoi adresându-se băieților:
– Ce ziceți, îl primim?
Oficial nu se putea împotrivi nimeni dispozițiilor directorului, însă când nu le plăcea vreun „candidat”, republicanii se descotoroseau de el, făcându-i atâtea mizerii, încât acesta pleca singur de colo. Primul luă cuvântul Vania Macrine, coleg de clasă cu Ionel.
– Eu propun să-l primim. E băiat bun și sper că ne va face planșele la desen.
– Numai de n-o fi vreun „turnător” mârâi Costaș.
– De nu și-o ține gura, găsim noi modul de a i-o astupai, zise Pache.
În fine, alăturându-se și alții propunerii lui Vania, Tolea decretă primirea lui Ionel în republică.
Fu pus la curent cu obiceiurile, i se atrase atenția că cel mai grav delict este lipsa de solidaritate și discreție și i se dădu însărcinarea de cronicar al republicii. Apoi îi goliră buzunarele de țigări, îi ajutară să-și care bagajele și o șterseră cu toți pe geam la cinematograf.
Viața decurgea aceeași pentru republicani, când monotonă, când veselă. Micile tragedii ale unui 4 la Latină sau 3 la Matematică se dizolvau în delicioasa compensație a unui film vizionat clandestin, a unei sticle cu bere, băută la „Wagner” sau a unei cărți, citită în tihnă lângă sobă.
Toamna își menținea încă splendoarea și apoi veniră ploile, acele ploi ce îți măcină sufletul și-ți toarnă în gânduri negură și inexplicabile melancolii.
În timpul acesta, omenirea era zguduită de declanșarea celui de-,al doilea război mondial.
Zadarnice au fost eforturile domnului Chamberlen ce-și plimbase umbrela pacifistă de la Londra la Berlin.
Ridicole erau discursurile de factură epileptică ale noului Napoleon, ce-și transformase bidineaua de zugrăvit în sceptru ce să metronomeze vertiginozitatea unui blitz-karieg, care ar aduce o nouă ordine, necesară utopicului mileniu de pace fascistă.
Și inutilă era toată frământarea gazetărească, ce încerca să falsifice, prin articole de o monumentală stupiditate, aspectul unor realități de necrezut: crime abominabile, comise prin și pentru fanatismul fascist, atacuri de masă, bestiale, camuflate sub titlul strategic de intimidare, întreprinse asupra unei populații lipsită de apărare, miile de morți pe fronturile poloneze și convoaiele nesfârșite de refugiați ce se îndreptau spre România, acelor români care așteptau cu o însemnare capitulardă? Să împărtășească soarta Austriei Cehoslovaciei și Poloniei.
Manifestele, broșurile și articolele editate de presa ilegală a PCR-ului chemau muncitori, țărani și intelectuali să se unească și să lupte împotriva guvernului actual al dictaturii regale, care vrea să vândă Germaniei hitleriste bogățiile țării.
Demonstrând pericolul cotropirii fasciste pregătită de clica burgheză moșierească și înfierând acțiunile trădătoare ale social-democraților ce au încercat să diminueze și să abată drumul luptei revoluționare, comuniștii chemau întreg poporul muncitoresc la luptă pentru instaurarea unui guvern popular- democratic care să salveze poporul de război, de profitori și de provocatorii lui.
Din cauza teoriei extinsă de organele stăpânirii, presa ilegală se difuza tot mai greu deși elementele cele mai curajoase și devotate cauzei revoluționare își riscau zilnic libertatea și viața pentru a putea asigura o difuzare cât mai amplă.
În timpul acesta, presa oficială română intrase deja în procesul de transformare de la ideologia burghezo-capitalistă la cea imperialisto-fascistă și sub masca unei pseudo-neutralitate ascundea cu grijă tot ce ar fi putut dezvălui autorităților bandele hitleriste încurajate tacit de reacțiunea imperialistă din țară.
În școli era interzisă cu strictețe citirea gazetelor și manifestelor politice. Majoritatea elevilor nu vedeau în evenimentele ce se desfășurau decât transformarea în realitate a filmelor de război sau a literaturii șovine ce le transformase o mentalitate entuziastă într-un naționalism dubios.

Era la începutul lui noiembrie într-o dimineață când soarele reuși să străbată masele de plumb, proiectând pe pământ pete de lumină.
În ziua aceea, Ionel nu avea nici un chef să stea la școală. Ploile de până atunci și lumina tristă, cernută prin sita norilor de toamnă, i-au întunecat sufletul. Și-a aruncat cărțile și caietele în servietă și-a luat pardesiul și a plecat.
Pașii l-au dus la Schiller-park.
S-a așezat pe o bancă umedă de ploaie.
Privea în îndepărtare dealul Țeținei și gândurile îi zburau în toate părțile. Iubea soarele și cerul senin, și voia să absoarbă cât mai multă lumină, ce să-i arunce negurile din suflet.
Așa l-a găsit Vania, coleg și oarecum prieten al său.
– Servus, Antoane! Ce faci?
– Tu erai? întreabă Ionel. Nu fac nimic. Stau. Nerva se așează lângă el. își aprinde o țigară, însă după primele fumuri, o aruncă, deoarece accesul violent de tuse ce-l cuprinse, nu-i permise să o poată fuma în întregime.
– Iar fumezi? îl întrebă Ionel cu o nuanță de reproș în glas.
Nerva nu-i putea răspunde imediat din cauza tusei. Expectoră într-o batistă mare, vărgată, murdară de sânge și după ce își reveni, spuse cu o voce slabă:
– Ce-ar putea însemna pentru mine o zi în plus, câștigată cu sacrificiul de a renunța la ceva dintre bietele, puținele mele plăceri?
– Oricum, dacă nu ai mai fuma și ai încerca să te îngrijești puțin, boala nu s-ar agrava.
– Hei, Antoane, ce știi tu? Boala asta mă roade de ani de zile. De când dormeam prin beciuri umede și veneam la școală cu mațele ghiorăind de foame. Atunci să se fi îngrijit cineva de mine. Acum, la ce bun? Poate peste o lună… poate peste două… Dar nu-mi pare rău. Nu poți regreta mizeria. Nu m-a legat nimic de viață decât ura. Aș fi vrut doar să mă răzbun, dar nu pot, nu mai am timp…
Ionel tăcea. Simțea în omul de lângă el, stigmatul morții. Și vorbele de încurajare, ce ar fi vrut să le rostească, s-au frânt jalnic, „sub povara inutilităților”.
– Ce mi-a dat viața până acum? urmă Nerva cu același glas stins. Nimic, decât zbucium și boală, boala asta afurisită care îmi macină plămânii. N-am simțit fiorul cald al bucuriei și n-am cunoscut dragostea, nici măcar dragostea de mamă. Eram mic când am rămas orfan și tata nu si-a bătut capul cu mine. După moartea mamei, s-a apucat de băut, irosind tot ce agonisise. Venea mereu beat acasă, și mă bătea. într-o noapte, a venit mai beat ca de obicei. S-a trântit în pat și nu s-a mai sculat. Aveam vreo 6 ani pe atunci. A doua zi, am așteptat să se trezească însă nu dădea nici un semn de viață. Doar păduchii roiau pe el. îmi era foame și așteptam să se scoale ca să-i cer de mâncare. Nu s-a mișcat toată ziua. Nici a doua zi. Pe urmă, a început să miroasă. Aproape leșinat de foame, am ieșit plângând în uliță. Unui vecin, i s-a făcut milă de mine și după ce mi-a dat o bucată de pâine m-a întrebat ce face tata, i-am răspuns că doarme și miroase urât de la el. Intrigat, vecinul s-a dus să-l vadă și l-a găsit mort. Dricul primăriei, al săracilor, l-a dus la cimitir, iar eu am rămas al străzii. Peste câteva luni m-au luat la orfelinat. Dacă se întâmpla să nu ne pună la vreo treabă, ne trimiteau din când în când la școală. Mă băteau pentru orice nimic și câteodată îmi dădeau să mănânc. Când am ajuns in clasa a 3-a primară, un unchi și-a adus aminte de mine și m-a luat la el, într-o cocioabă dărăpănată din mahalaua Caliceanca. Era bătrân sărac și singur. M-a purtat la liceu și eu în schimb îl slugăream. După câțiva ani a murit și de atunci trăiesc din preparații și din mila celor ce le cerșesc câte o bursă. Din cocioaba unde locuise unchiul m-a alungat proprietarul căci nu mai aveam cu ce să-i plătesc chiria și până acum am stat și eu pe unde am putut: dormeam iarna prin gări, prin beciuri iar vara prin parcuri sau sub podul de peste Prut. Anul cesta, deși bolnav m-au primit la internat, însă stau cât mai izolat de voi căci știu cât e de contagioasă boala mea. Dar… iartă-mă! De ce ți-am înșirat oare toate acestea? Ce-ți pasă ție și ce poți înțelege tu!
– Ba da, înțeleg totuși ceva Nerva și anume că și eu ca și tine sunt victima aceluiași monstru ce se numește societate. Ție ți-a sacrificat sănătatea, după ce ți-a omorât tatăl, abrutizat de mizerie și alcoolism, iar mie mi-a împroșcat cu noroi numele spre a completa o mârșavă înscenare. Sunt fiu de pușcăriaș ce s-a sinucis în ocnă și m-arată cu degetul cine? Tocmai cei ce sunt autorii morali, cei ce i-au răpit tatei cinstea și viața. Mă înăbușe ura, mă îneacă revolta și sufăr că nu mă pot răzbuna, că nu pot apuca această societate de piept și să-i scuip în față tot disprețul meu.
– Sunt mii și mii ca tine și ca mine, Antoane. Și toți au câte ceva de plătit, toți au câte ceva de răzbunat. Eu nu mai pot acum. Dar tu ai viața în față. De ce nu-i cauți, de ce nu te alături lor ca împreună să porniți la luptă?
– E o utopie Nerva. Poate e predestinat ca în viață să fie oropsiți și asupritori. Chiar istoria ne învață că lupta dintre aceste două stări sociale antagonice se duce de mii de ani, și cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat.
– Susținând că nu s-a schimbat nimic, te situezi pe o poziție cu totul greșită, îl contrazise Nerva. în Rusia a survenit o schimbare totală, continuă ei. E singura țară din lume în care nu mai există exploatare, în care puterea o deține clasa muncitoare, cea care nu de mult zăcea sub călcâiele țarismului.
– Știu atât de puțin despre Rusia încât cine ar putea demonstra că e în bine tot ce s-a făcut acolo!, răspunse sceptic Ionel.
– Nu știu fiindcă nu avem să știm, fiindcă ne place să înghițim balivernele tuturor celor ce-s plătiți să falsifice istoria. Tu ca și cei mai mulți ca tine, sunteți niște izolați și vă complăceți în această izolare moleșitoare în care vă scânciți revolta, în loc să vă alăturați umăr la umăr și să parveniți hotărârea la luptă, alături de toți cei oropsiți și exploatați.
– Voi nu-i cunoașteți și deci nu-i puteți iubi pe oamenii ce muncesc, cei ce vor făuri adevărata istorie. Pentru asta, poate nu sunteți atât de vinovați că școala v-a ferecat în lanțurile unei mentalități ce vă vor transforma în resorturi și rotițe apte pentru a acționa uriașul mecanism al statului burghez. Eu însă i-am cunoscut pe muncitori, pe țăranii muncitori, pe intelectualii progresiști, l-am cunoscut, i-am iubit și mi-am încălzit sufletul la flacăra idealului lor. Și m-am alăturat lor, însă acum nu mai sunt bun de nimic. Le- aș fi o povară. Vezi de aceea, nu-mi pare rău că mor, decât doar că părăsesc lupta, că nu voi mai apuca zorii vieții noi… că nu voi putea să-mi alin ura și veninul ce mi-au încătușat sufletul, privind vâlvătăile ce vor mistui putregaiul orânduiri vechi cea făcut din mine un rob sortit înfrângerii și morți premature…
– Nu te gândi la moarte Nerva! Te vei face bine în curând, căci boala ta nu este chiar așa de incurabilă cum se spune, îngăimă Ionel, cu sentimentul dureros al celui ce-și simte neputința de a îndrepta un rău. Nerva zâmbi. Un zâmbet trist, ce-i evidenția aspectul cadaveric al feței. Și nu mai zise nimic. Curând soarele se ascunsese iar după neguri. Lumina e opacă, arunca plumb în gândurile celor doi ce-și odihneau frământările pe o bancă din Schiller-park. Se făcu târziu.
– Să mergem prietene, zise Nerva.
Și au pornit purtând în suflet un zbucium greu, straniu, obsedant.
Atât directorul cât și pedagogii nu-și puteau exercita autoritatea față de republicani. Solidaritatea acestora nu le furniza nici un vinovat ce să răspundă de isprăvile mai boacăne și în bloc; nu puteau să-i sancționeze nici directorul nici pedagogi.
Deoarece în ultimul timp republicanii prea își făceau de cap, au hotărât să-și plaseze acolo un spion care să-i țină la curent cu toate năzbâtiile ce se comit dar mai ales să le denunțe numele delicvenților. Autoritatea directorială, grozav de lezată visa o măreață reabilitare prin aplicarea unor pedepse drastice fără precedent.
Spre mirarea tuturor, într-o bună zi își făcu apariția la republică, elevul Brânzeanu Vasile din cls. a VII-a de la comerț.
Brânzeanu, deși fiu de cârciumar, prin miracolele specifice acelor premii, beneficia totuși de o bursă, obținută pe baza unui certificat.
Servil față de superiori, părător, tocilar și egoist, era considerat la școală și în internat ca un exemplu de elev conștiincios.
Văzându-I, îți lăsa o impresie de hoit, datorită unui miros specific ce emana din corpul său masiv. Capul îi era mare si colțuros; gura subțire ca un orificiu de pușculiță, trasă o linie de demarcație între bărbia flască și coșuroasă și nasul mic ca de cucuvea; ochi erau mici, spălăciți și urduroși și se pierdeau în hrubele vinete ale orbitelor.
Corpul ca un butuc enorm veșnic îmbrăcat cu o haină kaki – slinoasă se bălăbănea pe două picioare groase și strâmbe ce abia erau cuprinse de pantalonii strâmți de dimie. Vorbea subțire și mergea legănându-se ca o rață leșească.
Lăudăros și viclean, era o monstruoasă împerechere între urâțenie si răutate, între prostie și lăcomie.
Bineînțeles republicanii au sesizat din primul moment cu ce rost a venit Brânzaru printre ei. Dar după prima clipă de consternare s-au consolat la gândul că nu vor găsi mijlocul să scape de el. De altfel, numai după câteva zile au și început campania împotriva lui.
Brânzaru, obișnuia să rămână în sala de meditație până la orele 11-12 noaptea, ca să învețe și când venea să se culce obosit nu se mai dezbrăca și trântindu-se în pat adormea imediat.
Patul lui se afla într-un colț al dormitorului și faptul acesta declanșa ideea unei farse în mintea lui Costaș. Introducându-și în realitate proiectul își procură o sfoară lungă și solidă și într-o seară când Brânzarul învăță de zor în sala de meditație, trecu sfoara prin cârligul din tavan ce susținea becul și legând un capăt de colțul pernei lui Brânzarul, și celălalt îl lăsă liber spre a putea fi manevrat.
Ca de obicei Brânzarul veni să se culce târziu și după ce se trânti îmbrăcat în pat adormi îndată. Costaș, care se postase în colțul opus al camerei, smuci sfoara și perna zbură de sub capul lui Brânzarul. Acesta lipsit de sprijinul pernei, își lovi capul de fierul patului și se trezi.
Somnoros crezu că vecinul său Vania îi luase perna și-l apostrofă serios:
– Dă-mi perna bre, ce dracu, amu ți-ai găsit să șuguiești?
Vanea ca și ceilalți toți era prevenit de ce se va petrece prefăcându-se indignat ca omul trezit din somn pe neașteptate, îl gratifică cu câteva înjurături fi iurte puțin decente.
În timpul acesta perna se lăsă în jos. Brânzaru văzând-o plutind în semiobscuritatea camerei, se repezi la ea, o prinse strâns cu amândouă mâinile și o îndesă bine în pat fără a observa sfoara cu care ora legată.
Nu puse bine capul pe pernă că aceasta zbură din nou. Perplex se uită la ea cum planează discretă ca o pată vagă de lumină, prin dormitorul prin care toți republicanii dormeau ca morții. Pentru prima dată în viața sa, încearcă riscul unor exerciții de echilibristică mergând pe marginea patului, cu mâinile în sus, doar va izbuti să-și captureze perna. Când crezu ca o poate prinde, ea coborî brusc ca o nălucă, ceea ce îl făcu să-și piardă echilibrul și să cadă pe dușumea cu un zgomot grozav.
Se ridică greoi și înjură furios, orbecăia prin întuneric, izbindu-se de paturi și noptiere în căutarea pernei care acum se încăpățâna într-o dispariție misterioasă.
Obosit de atâtea trudnice și zadarnice sforțări se așeză într-un târziu lângă sobă, cugetând cu năduf:
– Iote drăcie! O fi pernă sau ce boala o fi, că doar n-are pe dracu-n ea de zboară ca o barză!
Apoi, renunțând s-o mai caute, se culcă și adormi înjurând.
A doua zi dimineață, când se trezi, Brânzarul se îndoia de e în toate mințile, perna lui, pernă ca toate pernele, doar ceva mai murdară ca altele, stătea cuminte la locul ei.
Intrigat, povestea băieților ce i se întâmplase, dar Costaș care mânuise cu atâta abilitate sfoara și după ce adormise îi pusese pe nesimțite perna la loc, nici nu-l lăsă să termine și îi tăie vorba
– Ia taci, măi Vasile, ce ne crezi proști de ne înșiri asemenea gogoși? Cum avea să zboare perna, că doar nu e aeroplan? Și apoi nu vezi că e pe pat și ai dormit pe ea?
– Doar am văzut-o cu ochi mei cum zbura, și uite am și cucuiul ista!
– Poate ai visat urât și te-ai lovit cu capul de fierul patului, îl lămuri ipocrit Vanea. Mi s-a întâmplat și mie de câteva ori.
– Ce-i ascultați prostiile, interveni Tolea autoritar. Nu vedeți că e țicnit? I s-a urcat toceala la cap. Ce tot aiurează că fugea după pernă și cădea pe jos? După cum calcă ca un urs ar fi trezit tot internatul, ori că noi nu am fi simțit nimic.
– Da, bre, știu eu? O fi și așa, dar eu unul parcă tot nu cred, zise Brânzarul șovăitor.
În curând sună clopoțelul pentru servirea ceaiului și plecară cu toți, zgomotoși, spre sufrageria care se află la subsolul clădirii mari.
Brânzarul Vasile încă nu era lămurit cu ce i se întâmplase, însă aceasta nu îl împiedică să bea vreo cinci cești de ceai și să înfulice o pâine întreagă.
Venise iarna și o dată cu ea se apropia sfârșitul trimestrului I. Prima zăpadă îmbrăcase într-un văl alb, de o eterică frumusețe, toate putregaiurile toamnei.
În clasa a VIII-a urma ora de latină. Elevii stăteau lângă sobă, așteptând neliniștiți să sune. Se știa că va fi o oră grea, căci urmau să fie examinați toți ce nu aveau mediile încheiate.
În fine, clopoțelul suna strident, amenințător și toți o zbughiră în bănci pregătindu-și cărțile, caietele și pe furiș textele.
Puțin după aceea se auziră pașii șovăitori ai lui Nagud. Profesorul Ilarie Nagud era destul de bătrân ca să îndreptățească mirarea tuturora că nu mai iese la pensie, iar boala de cancer de care suferea, se solidarizase parcă cu încăpățânarea lui de a trăi spre a deruta pronosticurilor zecilor de generații de chiulangii ce-i drămuiau zilele.
De o severitate proverbială, însă bun și nepărtinitor, era spaima elevilor certați cu gramatica latină sau stihurile lui Horațiu.
Cu toate acestea era iubit și respectat de elevi. în zilele lui bune, când cancerul îi acorda un efemer armistițiu, glumea cu toți și mai ales cu cei slabi la latină, pe care îi poreclea „harbuji” și pentru care enunțase un dicton: „regulae brevis sunt, ut harbuzibus teneant”.
Alte ori, povestea întâmplări din timpul îndepărtatei lui studenții sau comenta cu elevii în afara programului oficial, comorile literaturii clasice.
Era o figură originală, viu comentată în lumea elevilor. La originalitatea lui, contribuia în mare măsură o pereche de cizme jerpelite străvechi pe care le purta în șoșoni iar toamna și primăvara o pereche de galoși pe care dăinuiau nestingherite, urmele a zeci de generații de gloduri cernăuțene.
În ziua aceea cizmele lui Nagut păreau mai dezolante ca oricând, poate din cauză că stăpânul lor urca cu atâta greutate. Era o tăcere de mormânt când intră în clasă. Se urcă pe catedră gemând, palpându-și cu o mână stomacul.
Cu glas stins începu să strige catalogul: Amirovici, Aspis, Bețianu, Cozaciuc, Dulipovici….
Stereotipul „prezent” se auzea după citirea fiecărui nume.
Judecându-I după starea sa fizică, toți cei cu lecțiile slab pregătite se așteptau la dezlănțuirea unui torent de note rele. Rămaseră însă surprinși când, în loc să înceapă examinarea restanțierilor își plecă capul pe catalog rămânând nemișcat.
După un timp se ridică și privind spre clasă, zise cu glas trist:
– Măi băieți, voi sunteți ultimii mei elevi.
De acum nu mai sunt bun de nimic și la sfârșitul anului o să mă scoată la pensie. Vă așteptați să vă chem la lecție ? Iaca, azi o să fac pomană și am să vă trec pe toți că o notă bună sau rea la latină n-o să vă îngreuneze și nici n-o să vă ușureze cu nimic greutățile ce aveți să le întâmpinați în viață.
Apoi, cu mișcări încete, obosite, deschise catalogul și începu să ajusteze notele.
În ochii elevilor înflori pentru o clipă bucuria de a fi scăpat de dezastrul ce îl credeau de neînlăturat.
Îndată însă, în locul acestei bucurii izvorî o milă mare, mila celui tânăr și sănătos pentru omul bătrân, bolnav, care se stinge încet, iremediabil.
Terminând operațiile din catalog, Nagud rămase cu ochi pierduți și vag, zicându-și trist:
– Hei, tinerețe, zborul tău e ca zborul păsărilor ce se ridică tumultoase spre zări infinite, spre a cădea apoi cu aripile frânte de poverile înălțimilor…
Ochi săi cețoși se micșorară sub apăsarea pleoapelor tăbăcite de vreme, strivind între gene o lacrimă sfioasă.
Afară, fulgii păreau bucăți de vată înșirate pe fire invizibile, ca un decor de unde aștepți să apară cu zâmbet jovial și obraji bucălați un Moș Crăciun de carnaval.
Pe stradă răsunau clinchetele vesele ale primelor sănii, clinchete ce păreau un ecou îndepărtat al clopoțelului ce sună sfârșitul orei.
– Bețianu, du-te și adă o sanie, zise Nagud, iar tu Stamatovici și Macriuc ajutați-mă să cobor.
Nagud părăsi catedra ajutat de cei doi, lăsând în urmă sa o atmosferă stranie, ce aruncă în sufletul adolescenților din cls. a VII-a un enigmatic semn de întrebare.
Sprijinit de brațele lui Ionel si ale lui Vanea, Nagud se urcă în sania împodobită cu frunze de brad.
– Încotro, conaș? întrebă birjarul.
– În Schiller-park și apoi acasă.
Se apropia vacanța Crăciunului. Mai erau doar câteva zile. În republică era frig și băieții stăteau pe lângă sobă, unii fumând, alții vorbind ca să-și alunge plictiseala. Pache, Don Juan-ul republicii, scrie ca de obicei o scrisoare de dragoste. Nerva privește absent pe geam, zările furtunii punctate de fulgi de zăpadă, iar Brânzaru, datorită celor 4 farfurii de supă fierbinte ce le mâncase la masă e singurul ce nu simte frigul, fapt care l-a determinat să se descalțe de bocanci și să-și scoată obielele rămânând doar în ciorapi prin rupturile cărora, iese sfios câte un deget murdar, cu unghii negre, netăiate.
Cu tot fumul de țigară ce se împrăștiase în cameră, începu să se simtă un miros nesuferit, ce te copleșea, făcându-te să te crezi în imediată apropiere a unui cadavru, de mult intrat în putrefacție.
Băieții, ținându-se de nas, începură să scotocească prin sertare și dulapuri, crezând că mirosul se datora vreunui rest de aliment alterat.
În zadar însă. Misterioasa sursă persista să rămână necunoscută. Se deschiseră geamurile fără ca această măsură să dea vreun rezultat.
Între timp, Brânzeanu ce se întinse pe bancă adormise și sforăia îngrozitor.
Cu țepii bărbii nerași, cu pleoapele vinete și gura întredeschisă prin care se vedeau dinții mari și nespălați, părea un monstru obosit, ce-și ascultă în extaz elucubrațiile propriilor sonorizări nazale.
Pache, căruia îi pierise inspirația și se învârtea agitat prin cameră, trecând pe lângă banca pe care dormea Brânzeanu, descoperi în fine focarul misteriosului miros și dădu alarma.
Cu nasurile camuflate, republicanii lămuriți acum, se apropiară de banca cu pricina.
– Ce facem cu el? întrebă Tolea.
– Îl spălăm! Răspunse Costaș cu promptitudine.
Și se și puse pe lucru. În timp ce Brânzaru dormea dus, având zugrăvită pe față, caricaturală și vidă expresia unui copil în somn neprihănit, îl leagă pe nesimțite, fedeleș, cu sfoara ce nu de mult îi servise la manevrarea pernei iar Pache aduse o găleată cu apă, o stropitoare și un coș de zăpadă.
Fiind terminate preparativele, Costaș se urcă pe un scaun ținând într-o mână stropitoarea plină cu apă, iar cu cealaltă făcând sacerdotal și grav semnul crucii asupra fericitului adormit.
Băieții înconjurară banca, iar unul psalmodie:
– Boteze-se robul lui Dumnezeu, Vasile, în numele tatălui, al fiului și al sfântului duh, amin.
La un semn al lui Tolea, Costaș începu să-l aghezmuiască din stropitoare, câte puțin la început și apoi printr-o înclinare bruscă a pâlniei lăsă să se reverse un torent de apă ce ți-l sperie într-atât pe Brânzaru încât începu să se zvârcolească și să urle ca-n gură de șarpe, rostogolindu-se cu tot cu bancă pe jos, în timp ce Costaș îl asigura:
– Stai, Vania, că nu e gata.
Și adresându-se spre alți doi ce așteptau pregătiți unul cu o perie și altul cu o cocoloașe de zăpadă, le zise:
– Dați zor, băieți, până nu îngheață jegul pe el.
Cu peria de dușumele, îl frecară bine pe picioare și pe gât, apoi îl masară cu zăpadă de-a mai mare dragul.
Văzând că orice încercare de a scăpa e inutilă și convins de rezistența funiei ce-l ținea prizonier, Brânzaru își exterioriză resemnarea prin guițături ironice.
După ce fu terminat masajul, Costaș îl dezleagă, li ură să-i „fie de bine’’ și fără pretenții de bacșiș, îl urnise la culcare.
În aceeași zi Brânzaru îți făcu bagajele și se mută In clădirea mare a internatului, spre bucuria republicanilor, care l-au petrecut cu alai.
Dezgustat la spectacolul la care asistase, Tonel își luă paltonul pe umeri și trecu într-o cameră alăturată, unde dădu peste Vania ce citea o carte.
Când intră, Vania își întrerupe lectura:
– Ai o țigară Tonele?
– Da! Tocmai voiam să fumez și eu una. După primele fumuri, Vania îl întrebă:
– Cum ai ieșit trimestrul ăsta? Ai vreo notă rea?
– Nu știu încă, răspunse laconic Tonel.
– Nu ai avut nici măcar curiozitatea să te interesezi ce note ai?
– Închipuiește-ți că nu. De altfel ce zor am să aflu că nu am obținut media de trecere la una sau mai multe materii?
– Bine, dar e situația ta școlară în joc. Acesta e ultimul an doar, la capătul căruia ne așteaptă altceva (cel mai greu examen, bacalaureatul…)
– Mă cunoști de mult Vanea, știi că dacă mă aflu în școală, e să îndeplinesc una din cele mai arzătoare dorințe ale mamei mele, aceea de a obține o diplomă ce să-mi confere un titlu oarecare. De aceea învăț și mă străduiesc să trec din clasă în clasă, spre a-i procura această bucurie și nicidecum pentru a mă transforma într-un tocilar oarecare ce colecționează note și premii.
– După tine deci, cultura e un lucru renegabil.
– Nu m-ai înțeles. Dacă în programa analitică ar fi o disciplină care să mă intereseze în mod deosebit, fii sigur că aș ști să mi-o însușesc însă nu cu scopul de a-mi vinde cunoștințele pe prețul unor note care pentru mine nu au nici o importanță, ci din dorința sinceră de a cunoaște. Aceasta nu înseamnă că aș desconsidera cunoștințele ce le poți obține prin intermediul școlii. Fii sigur că nu intenționez să rămân un semidoct. Mă revoltă însă metoda aceasta specifică didactică de a îți imobiliza spiritul cu ochelari ca la caii în ham, pentru a nu putea privi decât în direcția indicată și de a-ți inocula o cultură „standard” care de cele mai multe ori nu are nici o legătură cu preocupările tale și care, pentru unii este pe cât de inasimilabilă, tot pe atât de nefolositoare.
– O fi ea în sinea ei nefolositoare, răspundea Vanea, dar la ceva tot e bună: îți oferă o diplomă; cu petic de hârtie, ștampilată, fără de care nu poți răzbi în viață și nu-ți poți forma un viitor.
– Eh, viitor, ripostă Ionel cu dispreț Viitorul e ceea ce voi ajunge prin mine însumi, nu sărind de pe trambulina petecuțului de hârtie ștampilată. Dacă voi putea fi mulțumit de mine, voi putea spune că am reușit în viață, chiar dacă îmi va lipsi o leafă acceptabilă și perspectiva resemnată a pensiei.
Viitorul, țara aceasta magică spre care tind visele noastre, eu îl concep altfel decât voi: nici bani, nici onoruri, nici „fericirea” unui cămin conjugal cu nevastă cicălitoare și plozi tâmpiți. Eu vreau să creez. Vreau să adun pe pânzele mele, viața în care mulți se bălăcesc ca într-o mocirlă imensă, viața aceasta stupidă și mizerabilă pentru unii, frumoasă însă fără a fi înțeleasă pentru alții și care ar putea fi bună pentru toți.
– De acord, răspunse Vanea zâmbind, dar nu văd încă rezultatele poziției practice ale unor strădanii care desigur îți vor cere multă abnegație.
– Nu știu dacă se poate vorbi deocamdată despre rezultatele practice, însă știu că dacă fiecare om ar gândi ca mine ar face totul ca să excludă din ierarhia socială atâtea locuri nedemne de vremurile civilizate pe care le trăim. (Pentru aceasta, m-aș considera necinstit cu mine însumi dacă nu mi-aș dedica posibilitățile artistice acțiunii de stârpire a răului și nedreptății sau cel puțin demascării lor.)
Simt în mine chemarea aceasta grea, covârșitoare și nimic nu mă mai poate preocupa în afară de îndemnurile sufletului meu. Tu Vania și toți cei ca tine, vreți să trăiți într-un orizont strâmt, nemulțumindu-vă să obțineți o diplomă ce v-ar asigura perspectiva unei vieți de funcționar cu micile bucurii ale măririlor de salariu și micile emoții în jurul unei avansări. După o viață fadă, în pragul pensiei și al bătrâneții, veți fi uitat de mult timp visurile adolescenții și nu veți regreta niciodată, nu veți ști să regretați că v-ați schimbat idealurile în nimicnicia cu care ați încercat să cumpărați un dram de fericire. Eu caut lumina, Vania, și voi fugiți de ea, vă e teamă să nu vă orbească, să nu vă înmoaie aripile de ceară… Eu sfidez mediocritatea și urăsc înțelepciunea voastră!
– Sfidezi mediocritatea și urăști înțelepciunea noastră despre care ai fi vrut să spui că e impusă de materialism, fiindcă urăști oamenii și îi disprețuiești. Tu ești sau crezi că ești artist, deci un exemplar de o factură superioară, dar uiți că orice ar fi, ești totuși om, și aparții aceleiași rase umane de care aparținem cu toți. Ura și disprețul pornesc din răutate atunci când nu au un motiv și totuși nu pot crede că ești rău deoarece tu singur ai spus că vrei să-ți dedici forțele de creație în slujba binelui. E ceva aici ce nu pot înțelege.
– Nu înțelegi de ce nu îi pot iubi pe oameni? fiindcă sunt răi, fiindcă sunt niște fiare ce se sfâșie una pe alta.
– Ura ta față de oameni sau, ca să precizăm, față de majoritatea oamenilor, se datorește unei mare nedreptăți comisă asupra familiei tale. E drept că oameni sunt răi, dar trebuie să înțelegem că unii sunt răi căci îi sfâșie pe alți, mai slabi, iar ăștia sunt răi pentru că se apără. Dacă n-ar trebui să se apere, cred că nu ar avea de ce fi răi, așa că nu ai dreptul să-ți extinzi ura asupra tuturor. Tu nu ești singurul asupra căruia nedreptatea s-a revărsat din plin și nu ești singurul care suferi. Faptul că ai ajuns pe o treaptă de cultură la care alții nu au putut ajunge, trebuie să te facă mai bun, mai înțelegător să te apropie de oamenii de rând care suferă același jug al nedreptății, să le transmiți creația ta. Cum vrei să stârnești răul dacă nu iubești oamenii robiți de acest rău? Vrei să lupți în umbra turnului de fildeș, dar lupta aceasta ar fi inutilă și n-ar folosi nimănui. Eu sunt un om mic, așa cum ai spus tu, și mediocritatea ne înlănțuie în sfera măruntelor preocupări, totuși simt că am un rost, să trăiesc. Să lupt pentru o viață mai bună, să iubesc și să le fiu de ajutor oamenilor. Pe când tu? Tu, omul înzestrat de natură, te închizi ca un melc în cochilie și în loc să-ți înfigi rădăcinile în viața materială, te abstractizezi. Izolat și lipsit de seva realului te vei închirci ca plantele semănate în pietre.
– Nu mă înțelegi deplin Vanea și vorbești ca și cum te-aș fi indicat pe tine ca și un exponent al oamenilor ce trăiesc la întâmplare. Chiar dacă din cele spuse ar fi reieșit aceasta, crede-mă că n-am vrut să fiu nedrept și nici să te jignesc. Dar trebuie să recunoști că arivismul e o plagă ce se extinde tot mai mult asupra sferei de concepție a majorității tineretului nostru. Urăsc oamenii răi și disprețuiesc lichelele ce-și vând simulacrul de ideal pentru a deveni marionetele celor ce sunt animatori detestabili sforăriei naționale. Vezi bine câți vor să ne acapareze: fasciștii pe de o parte, prin bandele lor de legionari și naziști, iar pe de altă parte, comuniștii. Desigur, nu mă voi înscrie niciodată în echipele morții spre a deveni un profesionist al pistolului și nici nu mă voi alătura măciucarilor cu cămăși albastre spre a sparge geamurile și a arde ziarele și revistele pe străzi. Dar nici despre comuniști nu știu ce să cred. Dacă aș lua pe bune tot ce se colportează despre haosul din Rusia, despre sângeroasa dictatură polițienească și prigonirea intelectualilor și a elementelor independente, despre suprimarea drepturilor și libertăților individuale și despre ororile comise de Ceka mai aprigă și mai grozavă decât „Ohrana” țaristă, ar însemna să cred că denumirea de „Bolșevic” e o vorbă de spaimă. Ar fi absurd să susțin că tot ce se spune e adevărat, totuși îmi dă de gândit ceea ce însă bolșevicii recunosc și anume așa-zisa dictatură a proletariatului. Cuvântul dictatură e atât de odios și ne spune atât de multe nouă oamenilor ce ne dorim să fim lideri, încât m-a surprins neplăcut atunci când l-am auzit în legătură cu vizionarea legalității sociale și a libertății absolute. Sunt în mine forțe clocotitoare ce îmi dă puteri de muncă, de creație, în slujba unei cauze drepte și asta mă face să mă consider superior altora care nu au alt țel în viață decât acapararea unor bunuri trecătoare. Simt nevoia de a mă purifica în mijlocul unor oameni buni ca să fie demni de a le dedica idealul meu. Dar nu-i cunosc. Nu-i găsesc și astă mă face să mă închid în mine. Sunt derutat. M-a derutat minciuna în care trăim și nu mai știu încotro să mă îndrept și de cine să mă alătur.
Vanea, apropiindu-se de Ionel, îi pune o mână pe umăr și îi zise:
– Te va învăța însăși cauza dreaptă căreia vrei să i te devotezi, încotro să-ți îndrepți pașii. Dar până atunci, până vei acumula forțele ce să impună triumfurile idealului tău, gândește-te că ești tânăr, că tinerețea trece pe lângă tine și te îmbie să trăiești, te cheamă la viață!
– Ai dreptate Vanea. Viața e pentru oameni, deci trebui s-o trăim și să ne bucurăm de ea. Și dacă în condițiile de acum nu este la fel de frumoasă pentru toți, iar nouă ne e hărăzit ce e mai urât din ea, s-o înfrumusețăm cu speranța că nu întotdeauna va fi astfel.

Distribuie: