Spații culturale nr. 65 (7)

Mihai MERTICARU

RONDELUL ILUZIEI OPTICE

Tot ce vezi în preajmă e părere
Cum e-ntreaga viaț-amanetată,
Incomensurabila avere,
Conștiința puțintel pătată.

Realitatea dură e durere
Și o adâncă rană supurată,
Tot ce vezi în preajmă e părere
Cum e-ntreaga viaț-amanetată.

Tot ce nu este încă la vedere,
Tot ce-ai visat sau n-ai visat vreodată,
Tot ce e acoperit de tăcere,
Tot ce-a fost ori n-a fost niciodată,

Tot ce vezi în preajmă e părere.

RONDELUL ZĂDĂRNICIEI

Degeaba știi, dacă nu înțelegi,
Degeaba înțelegi, dacă nu vezi
Nevăzutul și nu te luminezi
Cu neînțelesul lumii întregi.

Degeaba ai aflat, dacă nu crezi
În axioma divinelor legi,
Degeaba știi, dacă nu înțelegi,
Degeaba înțelegi, dacă nu vezi.

Degeaba ai dreptate, dar n-ai dovezi,
Degeaba semeni, dacă nu culegi
Și fructele putrezesc prin livezi,
Degeaba coși, dacă nodul nu-l legi,

Degeaba știi, dacă nu înțelegi

RONDELUL TAINELOR

Lumina lunii tainele ascunde,
Răsună-n suflet tact de castaniete,
Ispitele încep să te inunde,
Că-n juru-ți , horă se-nvârte, cu fete.

Ușor nedumerirea te pătrunde
Când demonii umbrelor vin în cete,
Lumina lunii tainele ascunde
Și-n suflet sună tact de castaniete.

Mlădioase, misterioase unde,
Mirajele încâlcite în plete,
Himere răsărite de niciunde,
Priviri insidioase, indiscrete,

Lumina lunii pe toate le ascunde.

RONDELUL UNUI COPAC

Copac fără frunze pe malul mării,
Despuiat de vânturi și bătut de ploi,
Iubit de furnici, ciopârțit de strigoi,
Alintat de-mbrățișarea disperării.

Pândit de secure, visează altoi
Și-o înfățișare mai acătării,
Copac fără frunze pe malul mării,
Despuiat de vânturi și bătut de ploi.

Nu vezi cum te pasc umbrele-nserării
Și îți dau târcoale cârduri de moroi?
Nu te-nspăimântă-ntunecimea zării
Și frigul ce ne cuprinde pe amândoi,

Copac fără frunze pe malul mării?

RONDELUL UNEI DEVIZE

Învârteală și trândăvie,
Destrăbălare, lux și minciună,
Tună, pe toți îi adună,
Banul, suprema entelehie.

Vorbele, nimic, nu pot să spună,
Se adună, pentru ca să fie
Învârteală și trândăvie,
Destrăbălare, lux și minciună.

Intelect, în mare penurie,
Repere din lacună-n lacună,
Aranjamente noaptea pe lună,
Deviză sete și bulimie,

Învârteală și trândăvie.

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE

Episodul 11

25 februarie 1988

de ce n-am mai avut timp?
De ce?
– duminică la Jiberet. Totuși cadrele didactice de aici se văd, fac treabă și nu rea. De laudă.
– luni, de serviciu cu copiii (ca un fel de recuperare).
– marți – azi deci – am început, în sfârșit, emisiunile locale. Am refăcut și genericul. Mulțumit ca ton, ca ambianță exterioară. Conținutul…..
Sunt totuși la confluența unei cerințe cu acceptabilul valoric. Echilibru fragil.
Zăpadă, zăpadă de final, zăpadă cât să nu uităm albul, să nu-l uităm!

26 februarie 1988

Căci se recunoaște deteriorarea în toate.
Repercutarea și asupra relațiilor familiale este firească, aș zice inevitabilă.
Copiii.

27 februarie 1988

Gândul de a realiza un articol (pentru ziar și pentru emisiunea locală) cu copiii Vioricăi (compunere despre primăvară, gânduri despre mamă, poeziile lor, pian, vioară)

Am început ieri „Procopius din Cesarea” („Istoria secretă”).

9 martie 1988

La cuvântarea primului Congres internațional de studii bizantine, Iorga spunea că avem o discreție ancestrală.
Dar s-ar putea trece peste?
Nicolae – „Laonikos (…) uită chiar că există un imperiu care moare și că el însuși aparține acestui imperiu. De la această concepție nu mai este decât un pas spre aceea care constă în a spune că acela care are tezaurul și armata, acela care ocupă tronul, acela merită omagiul literaturii. Or, când o literatură ajunge acolo, când ea nu mai reprezintă o națiune (…) ea poate muri (…)” Poate merită o amânare.

11 martie 1988

Procopius: (despre perioada Justinian – Teodora)

„pretutindeni o slugărnicie desăvârșită” sau: „oamenii cu bune nădejdi de viitor rabdă mai ușor și cu mai puțină durere nenorocirile din timpul lor; dar când sunt siluiți de stăpânirea pusă în fruntea statului, firește că se umplu de nespusă amărăciune pentru cele întâmplate și cad într-o deznădejde fără sfârșit, deoarece nu mai au încredere într-o îndreptare.”

14 martie 1988

Și acum Diogene Laertios.
Interes mai ales pentru sistematizări necesare.
Tracul Orfeu. În cadrul doctrinei sale omul este o ființă cu natură dublă: divină (sufletul) și titanică (corpul).

Filozofia egiptenilor: materia este începutul lucrurilor. Soarele – Osiris.
Luna – Isis

Pitagora – cel dintâi care a întrebuințat termenul de filozofie.
Thales – apa este începutul tuturor lucrurilor.
Tot el: cea mai străveche – divinitatea
cel mai frumos lucru – universul
cel mai mare – spațiul
cel mai tare – necesitatea
cel mai înțelept – timpul
Tot el: ce-i greu? – a se cunoaște pe sine
ce-i ușor? – a da sfat altuia
Întrebat ce lucru extraordinar a văzut, a răspuns: „un tiran bătrân.”
Solon: „vorba să fie pecetluită de tăcere, iar tăcerea de timpul potrivit.”
Sau: „cei cu trecere pe lângă tirani seamănă cu pietricelele întrebuințate la socoteli: fiecare din ele înseamnă când un lucru de valoare mare, când unul mic; tot așa și tiranii fac din fiecare din jurul lor când om mare și cu vază, când om fără nicio considerație.”
Chilon: întrebat ce e greu?. „Să întrebuințezi bine timpul liber.”
și: „când vorbești, să nu faci gesturi cu mâna, căci aceasta e un semn de sminteală.”
Anaxagora: „toate lucrurile erau amestecate la un loc; pe urmă a venit rațiunea și le-a pus în rânduială.”

15 martie 1988

Socrate: timpul liber – cel mai prețios dintre bunuri.
Xenofon: scrie și „Anabasis”(= mersul în sus).
Aristip: „nu cei ce citesc mult, ci cei ce citesc cu folos sunt cei de seamă.”
Menedem (ambii sunt urmașii lui Socrate): probabil unul dintre primii scenografi;
„o fericire supremă este să dorești cele ce trebuie dorite.”

16 martie 1988

Judecățile stoicilor:

* simple: „e zi”, „e lumină”.
*compuse: „dacă este zi este lumină”.
* ipotetice: „dacă cineva a fost rănit la inimă, va muri”.
* conjunctive: „este și ziuă și lumină”.

Platon – este un dogmatic. Înseamnă a stabili păreri
Dogma – obiectul părerii (o premisă).
– părerea însăși ( o presupunere).
– folosește inducția -> prin contradicție
-> prin concluzie nemijlocită
Exemplu: dacă omul nu-i un animal, este sau o bucată de lemn sau o piatră; dar nu-i nici lemn, nici piatră, pentru că e însuflețit și se mișcă singur. De aceea el este un animal. Dar dacă-i un animal și dacă un câine sau un bou sunt tot animale, atunci omul, fiind un animal, va fi și câine, și bou.

26 martie 1988

întrerup un pic: (poate mai mult)

Un desen, o schiță scenografică închipuită de mine – în plan îndepărtat, o fereastră suspendată, ancorată cu două fire de o ștangă. În plan mai apropiat, în stânga, o etajeră cu cărți, iar în dreapta un șevalet.
Acesta ar fi cadrul scenic al scenariului pe care mă gândesc să-l creez după primele două romane ale lui Gheorghe Crăciun, „Compunere cu paralele inegale” și „Acte originale, copii legalizate”. Ideea mă prinde tot mai tare, prin originalitatea ei și aplecarea mea pasionată spre teatrul modern, de idee și concepție. Ori de câte ori mi-am dorit ceva cu pasiune, mi-a ieșit.
Poate titlul va fi „Orbul meu păienjeniș de vorbe”
– eventual, în final, celelalte elemente dispar și rămâne doar fereastra (scena deschiderii).

28 martie 1988

Secvențe din romanele lui Crăciun de introdus în scenariu:
„Textul a devenit un spațiu cosmic. Mulțimi de corpuri de proveniență străină, de origine necunoscută îl populează, mâna mea ce asigură pacea că orice obiect este ipotezabil.”

„Fă un efort și imaginează-ți traiectoria ultimei expresii prin acest conglomerat de senzații pe care îl anulează declamativul.”

„Vă liniștește cu ceva respirația voastră gâfâitoare, șovăitoare și oare mai cum? Această punere la punct a oricărui fior de nobilă demnitate umană? Pe mine nu. Sau poate că pe ei cumva îi. Lor oare ce le? Și nouă unde și de când ni se? Și vi se ce? Cum îți câștigi zilele? Sau ce mai faci? Sunt multe lucrurile acelea nefăcute care te fac să zici că faci ceva? Nu mai pun întrebări, nu mai pun între bare nimic. Să-și imagineze fiecare un spațiu cosmic uzual după poftă, domestic în incinta aceasta, în odaia aceea unde izmenele sale pe un colț de scaun acordă peisajului și acea notă de interes și pitoresc ce s-ar putea să lipsească.”

„Focul trosnește vesel în cămin, ar spune cineva. Ar spune sincer că atmosfera e plăcută, însă de unde un atât de cât de cât entuziasm. De unde să trosnească și din ce? Trei vreascuri rupte dintr-un gard, asta desigur, însă în poezie. Lumini cu umbre amestecând prin colțuri de odaie, iată luna! E lucitoare ca o frunte de poet. Un vis de tinerețe. Și anii trecători sunt lungi, se duc ca norii. Sau poate nu se duc.”

„O limbă care a cunoscut atâtea mizerii (a se încerca țigările „Carpați” de Râmnicu Sărat).”

* final de spectacol (?): râsul de copil pe bandă, pe imaginea deschiderii ferestrei.

„(la ce te gândești?) Mă gândeam la aer, la ce descoperisem că afli despre lume doar citindu-ți auzul, exploatându-i durata. Aerul gros din urechi împânzindu-mi atenția, mintea.”

„Marcat de un sentiment că am sfârșit ceva ce zilnic se întâmplă și că, iată, sunt liber să nu dau socoteală de ce fac mai departe.”

„Descopeream acolo (în pădure) privilegiul că sunt un simplu om ce știe și trebuie să spună.”

„lumea e și în mine și afară și mă agăț de ea.”
„lumea acestui secol excelează printr-un exces de adjective.”

„vezi, mă așteptam ca despărțirea asta să mă elibereze. Credeam că principala vinovată e ea. Și când colo, în tot ceea ce fac, descopăr firea mea suspicioasă, nehotărâtă.”
„sigur că și pe mine mă interesează esențialul. Și pe mine mă interesează viața adevărată, munca, avântul, bucuria, omul, existența, individul, activitatea intensă, viața mea, bucuriile și necazurile mele. Și pe mine mă interesează viața mea care se leagă, clipă de clipă, de viața celorlalți. Dar cel mai mult mă interesează ce gândesc și ce fac.”

„cele mai multe lucruri se întâmplă atunci când ți se pare că nu se întâmplă nimic. Cele mai serioase și fundamentale lucruri se întâmplă așteptând. ”

De văzut: „Blochez aici senzațiile mele. Blochez, pun piatra de temelie a blocului acestei liniști, simplicități, plăceri și bucuria de a trăi, a exista, a viețui, a contesta tristețea, a ființa, a fi în țara de pace a conștiinței mele ca un obturator, ca un spărgător de grevă al atenției distribuite în compartimente.”

Vlad Ștefan – vorbește la persoana a III-a despre ce face Octavian Octavian Costin – idem despre Vlad

Poate acesta trebuie să fie stilul: un șir de meditații interioare, chiar când două personaje stau față în față și ai impresia dialogului. Ele nu-și răspund, ci își continuă propria meditație (sau poate doar parțial).

Alt posibil început: El, singur în scenă, recitește din carnet. Aceste fragmente recitite ar putea interveni din loc în loc. Deci, cam așa ar putea fi începutul:

Întuneric. Muzică stranie, nemaipomenit de evocatoare, a lui Vanghelis. Lumina crește foarte încet. El, singur în scenă, răsfoiește un carnet, cu gesturi lente. Se vede că n-are de ce să se grăbească. Muzica filată ușor, imperceptibil aproape. Momente de pauză.
Apoi El citește:
Vlad: 19 noiembrie. „Pielea este organul de simț cu cea mai mare suprafață. Trupul e îmbrăcat de piele. Celelalte organe de simț sunt acoperite de piele. Pielea e, în anumite situații, însuși trupul. Trupul e principala unitate de măsură a universului nostru. Prezența în expresiile limbii vorbite a unor cuvinte referitoare la trup, care denumesc părți ale lui, este semnul unei viziuni despre lume care a fost prea puțin studiată. Trupul măsoară, convertește, apreciază, explică. El este numitorul comun al gândirii. Raportându-se la eu, lumea se raportează în primul rând la existența lui fizică ( de revenit asupra acestor observații).

Ridică privirea. Declanșare de bandă cu vocea lui:
„M-am decis să-mi recitesc carnetul, de la un capăt la altul. În așteptare. Poate e cel mai bun lucru! E un carnet simplu, de buzunar, N.I.C 298/76-K 54, lei 2,50. Asta e tot ce scrie pe coperta lui. Înăuntru e scrisul meu, sunt însemnările mele. Am scris despre ce m-a impresionat pe moment. Mai târziu îmi dau de multe ori seama că impresiile mele n-au fost întotdeauna de cea mai bună calitate. Dar asta nu schimbă nimic. Eu scriu în continuare.”

Vezi și alte citate din carnet – B 174 ș.a. (mai ales 178) „N-am înțeles niciodată…” Apoi B 205.

(Va urma)

Nicolai TĂICUȚU

de dimineață

deschid poarta dimineții
și-mi caut o formă de-a fi

e prea devreme acum
mi se spune
auzi cum toate ființele
cum toate lucrurile
dar mai ales
cum toate spiritele
se întind
de le trosnesc oasele

ai răbdare, știi bine că
aceste trosnete și ușoarele pocniri
precum clinchetele de clopoței
la vestirea nașterii Domnului
prind forme pentru tine
din care să alegi

cum să nu mă văd?

nicolai t alergă pe coama dimineții
și pe chip nu i se citește nimic

…asta
datorită rutinei
își zice sieși…

își dezleagă șireturile
își scoate pantofii sport
și-i așază cu grijă pe malul râului

își continuă, apoi, alergarea desculț
pe aceeași coamă a dimineții
până când pe chip i-apare lumina
în rânduri din ce în ce mai clare
citețe