Literadura nr. 9 (7)

Lansare Gheorghe ONEA

Anotimpul Iubirii

9 Iunie 2018. Pe insulița din parcul Crâng,
într-o atmosferă prietenească s-a desfășurat un
eveniment literar. Lansarea volumului de
poezii Anotimpul Iubirii, al poetului
Gheorghe Onea, Editura Editgraph, 2018, cu
o prefață de Lucian Mănăilescu și grafică
semnată de pictorul Florin Menzopol. Au
vorbit despre volum, Valeria Manta Tăicuțu,
Stefan Dima, Tudor Cicu, Mircea Costache,
Stan Brebenel, Mihai M. Macovei și
prefațatorul. Au mai participat: Nicolai
Tăicuțu, Nicolae Pogonaru, Laurențiu
Belizan, Petruța Niță, Elena Căpățână, Viorel
Frîncu, Teo Cabel. Autorul a avut alături nu
doar scriitori, ci și membri ai familiei,
prieteni.

Gheorghe Onea

Nicolaie Pogonaru, Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu.

Pictorul Florin Menzopol, Mircea Costache, Stan Brebenel

Liviu OFILEANU

Ora politică

Constantin Abăluță este un veteran (n.
1938) al poeziei românești, un
traducător de excepție și un poet
familiarizat cu orice metodă scripturală,
reușind performanța de a-și păstra timbrul
indiferent de manierele frecventate de-a
lungul vremii. Casa de Editură Max Blecher a
publicat, an curent, o nouă carte intitulată
„Mai sincer ca Himalaya” cu subtitlul
„poeme politice”, care le poate aminti unora
de „elegiile politice” ale lui Ion Gheorghe, un
alt maestru al poemului condensat. Volumul
se structurează în trei secțiuni – „Mai sincer
ca Himalaya”, Mă opun broaștei țestoase” și
„Statuia care vomită” –, fiecare fiind
alcătuită altfel din punct de vedere al
tematicii și formei. Poezia lui Abăluță
a fost valorizată din unghiul percepției
suprarealiste încă de la debutul cu
„Lumina pământului” (1964), criticul
Gheorghe Grigurcu îi subliniase
legăturile cu maniera practicată de
poeți precum Gellu Naum, Sașa Pană,
Constant Tonegaru și alții, însă
Octavian Soviany observă un amănunt
esențial: „De-a lungul timpului, poezia
lui Constantin Abăluță a primit mai multe
etichete, iar autorul ei a fost considerat pe
rând suprarealist, poet al obiectelor („Obiecte
de tăcere”, 1979, n. n.) sau minimalist. Asta și
pentru că, spirit erudit, excelent cunoscător al
poeziei contemporane, el le-a putut lăsa
impresia unora că poetizează pe linia unui
program și că scrie o poezie ieșită mai mult
din creier decât din inimă”. Oricât va fi curtat
poetul metoda suprarealistă, cert rămâne
faptul că de la un volum la altul el se
reinventează epurând harnașamentul prozodiei
pentru a miza pe câteva simboluri
întruna reluate care îi confirmă autenticitatea
discursului. Metafora nu dispare din vizor, ea
dobândește rolul unei grenade defensive care
asigură o retragere în siguranța viziunilor
personalizate, în vreme ce contextul e mereu
reconfigurat și adus la un nivel superior, astfel
apar o duritate a tonului și un imbold al
minimalizării propriului demers. Când afirmă
despre sine că ar fi doar „un poet al banalului”
sau „un bătrân poet suprarealist”, autorul
abuzează de modestie așa cum bine îi stă unui
poet cu greutate, mai ales că aportul său în
literatură este unul constant și bogat ideatic:
„sunt un bătrân poet suprarealist cu țipătul
castrat din fașă/ alerta tinereții a fost
înlocuită de elanul tardiv al statuii care
vomită/ pe toți și pe toate pe scribii
somnolenți cărora le cade capul/ în bolul cu
orez/ corbii din zare se rotesc prevestind
războaie/ până la ultimul strop sângele e
dictat și parafat de împărații acestei planete/
ei știu totul cu mult înainte să se întâmple
ceva/ scribii le mulțumesc că le dictează
războaie și le dau orez/ și corbii se-mbăiază
în gâlgâitul sângelui comunitar// eu stau de-o
parte între pereții pe care-i iubesc/ pereți
care au condus la groapă și pe cei
buni și pe cei răi/ iertându-i din toate
cărămizile lor/ O, pereți nu vă pot
ajunge în imparțialitate căci sunt plin
de dezgust/ și toate organele mele țipă
din sângele limfa și urdorile lor/ țipă
că au fost castrate de cei care ne
conduc și azi cu lozinci de sens invers/
ultimul țipăt al unui poet suprarealist
va fi turnat în ceară roșie/ și expus în
peștera-muzeu printre stalactitele și
stalagmitele lui cain și abel” (sunt un poet
suprarealist cu țipătul castrat din fașă, p. 64).
Nu degeaba a și ales ca titlu de carte munții
Himalaya, acolo unde ajung pe piscuri numai
cei care sunt una cu muntele, cultura, viața și
încercările ei, iar a fi „mai sincer decât
Himalaya” poate însemna o deschidere către
toate metodele de cunoaștere, de ascensiunea
morală și spirituală a individului. Înșelător
poate fi subtitlul „poeme politice” dacă poetul
aglutinează o serie de viziuni care țin de
absurdul produs în mod artificial de o
societate în derivă, homo politicus autohton
fiind o caricatură continuată pe urmele
geniului caragialian, parlamentarii incapabili
de gândire și proiecție în viitor, dar masele îi
urmează pentru că le seamănă și îi reprezintă.
Poezia lui Abăluță se ocupă de cu totul
altceva decât mediul politic, anume de
cangrena activităților sortite eșecului, de
efectele durabile ale unei inconștiențe
colective care afectează parcursul unei vieți
normale, implicit a unei scriituri care pornește
mai întâi din revoltă, apoi din neputința de a
putea schimba ceva. Ipostaza lui Don Quijote
e subînțeleasă, cultura nu poate ține de foame,
nu atrage masele și nu schimbă guverne atâta
timp cât poporul e nativ ostil culturii. Și ce-i
rămâne poetului nu e decât o răbufnire în
numele respectului față de ceea ce l-a creat, o
înrădăcinare în „morgă”, în cimitirul celor
care au fost demni de încredere și respect, o
incursiune în Dincolo, un dincolo mai
suportabil când poezia e puntea de trecere.
România e văzută drept o „țară fluctuantă ca
apele Nilului”, numărul infim al
protestatarilor care văd „altfel” lucrurile nu
poate repara gafele istorice care se concurează
una pe alta în grotesc și morbid. Fiind
„altfel”, poetul e deja surghiunit de la amvon,
e împins în prăpastia viziunilor sale care
nedumerește spiritul gregar. Acesta e și
motivul pentru care el nu are nimic și nu mai
așteaptă nimic, zarurile au fost aruncate,
istoria se repetă la nesfârșit și haosul e
rezistent la lumină, insanitatea, agramatismul,
parvenirea și impostura sunt metehne vechi și
poporul îl alege pe Barabas mimând evlavia
lui Hristos. Profeții se retrăgeau în pustie, cei
care gândesc se refugiază între pereți și speră
în mult clamata deșteptare a nației. Și în
volumele anterioare se vădește apetența
poetului pentru „tăcere”, o tăcere mocnindă,
doldora de supoziții care probau o pretinsă
detașare de mediul politic, însă după 1989
vitriolul poate fi folosit cu precizie, acum sunt
indicate tarele nației, defectele unei societăți
care nu poate întreține democrația, îi vine ca
un pantof prea strâmt. De aici provin
decantările expresioniste și pasajele suferinței
din spatele unor afirmații cinice, șarjele
suprarealiste care conturează un prezent
irespirabil, dorința de a echilibra raportul de
forțe al binelui cu răul dacă absurdul face corp
comun cu viața, când pare inutil să te mai
revolți împotriva unui dat sangvin. Octavian
Soviany și Tudor Crețu prezintă pe coperta a
patra o carte formidabilă, axată pe
„sinceritate” ca un perpetuu spirit de frondă,
întrucât peisajului social-politic subcarpatic i
sa administrează doze de sarcasm urmate de
„vomă”, un eufemism pentru ieșirea din
carapacea broaștei țestoase, simbol pentru
claustrare, poezie și moarte, o invitație la
civism a unui „bătrân cu baston”. Un regim al
repulsiei stă la timona majorității poemelor,
alteori subiectul se reculege în proximitatea
inexorabilă și evocă asemenea lui Paul Everac
sau Marius Oprea „câteva moduri de a muri”,
precum în superbul poem „Testamentul
anarhistului”, o săptămână a îngropăciunii,
aici reprodus integral: „Dacă mor primăvara
aruncați-mă în rezervația de castori/ Dacă
mor vara abandonați-mă într-un siloz părăsit/
Dacă mor iarna scufundați-mă-ntr-o copcă a
Dâmboviței înghețate// Dacă mor în zi de luni
despicați în două un pian/ Dacă dau ortul
popii marți dăruiți primului trecător întreaga
mea bibliotecă/ De-mi sfârșesc zilele într-o zi
de miercuri vărsați un pahar cu acid sulfuric
în Sena/ Dacă viața mi se curmă într-o zi de
joi incendiați o insulă din Pacific/ Dacă o zi
de vineri mă transformă în gaură neagră
executați un șef de stat la-ntâmplare/ Dacă
sâmbăta îmi e menit neantul, pe plajă la
Copacabana clintiți un singur fir de nisip/
Dacă în ziua odihnei lui Dumnezeu îi e dat
sângelui meu să înghețe/ Smulgeți carapacea
unei țestoase și asfixiați cu ea un prunc nou-născut//
Dacă mă voi dovedi nemuritor/
ardeți acest manuscris și uitați totul”
(Testamentul anarhistului, p. 14). E uimitoare
capacitatea de a tensiona poemele prin versuri
telegrafice denotând fulgurația ființei, felul în
care lirismul nu cedează tentațiilor de
autoanulare, ghidușia unor versuri împletindu-se
cu esențializarea specifică gravității orei
contemporane. Ironia fină și imprecația sunt
distribuite cu ștaif în zonele care puteau să
decadă în ingambament pernicios, Constantin
Abăluță știe cum să răsucească potențiometrul
emoției pentru a-și ține cititorul pe text, poate
servi oricând și oricui o adevărată mostră de
poezie la frumoasa vârstă de 80 de ani. Ne
exprimăm speranța că autorul va mai scoate
de la naftalină câteva volume la fel de
rotunde, până atunci rămâne în atenția
editurilor o reeditare a întregii sale opere
poetice, întrucât e neîndoios faptul că suntem
contemporanii unui poet valoros care iubește
discreția și calmul viziunilor supraetajate.

***

Daniel LUCA

Bucuria scrisului

Volumul de proză scurtă intitulat Nu e
nimeni acasă (Editura eLiteratura,
București, 2017, ediție îngrijită de
Irina Goanță) readuce în atenția cititorilor un
prozator „de cursă lungă”, Ștefan Goanță (11
martie 1933, Nuntași, Histria, jud. Constanța
– 19 octombrie 2010, Timișoara).
Spunem prozator „de cursă lungă” din două
considerente: pe de o parte, deși a debutat
târziu (în anul 1993 cu romanul
Altarul de nisip), a reușit să se
pensioneze în anul 1990 spre a se
dedica scrisului, profesiune pe care
nu a mai părăsit-o până la sfârșitul
vieții; pe de altă parte, afirmația este
valabilă și prin prisma „cantității”
lucrărilor (romane, proză scurtă,
studiu asupra Mioriței) și a întinderii
romanelor.
Și toate acestea deoarece există o
bucurie interioară și exterioară a
scrisului manifestată de autor în fiecare
cuvânt.
Sunt cuprinse aici un număr de 13 proze
scurte: Portret anonim, Nu e nimeni acasă,
Cap de afiș, Doină de demult, Zodia
Țârului, Paznicul grâului, Ăla, Umbre fără
trup, Bradul de argint, Noaptea minunilor,
Bănuțul de aur, Crăciun fericit,
Sărbătoarea.
Există o predilecție pentru lumea satului,
orașul fiind prezent cu adevărat într-o singură
proză: Cap de afiș, care se detașează, de
altfel, de celelalte și prin sarcasmul său. Un
distins profesor universitar (Ionel) acceptă
propunerea lui Gicu de a-și aduce colegii de
generație („toți boșorogii din lume”) să
participe la diferite evenimente (nunți,
botezuri) spre a-i determina pe meseni să
mărească darul. Este vorba de o „afacere” cu
dublu sens: unul material („Ia gândește-te că-ți
pică la o chestie de asta, în Zalău, sau în
Caracal, un unchi sau un văr de la mama
dracului și pune la bătaie și gura și portofelul!
Se lasă ai noștri? Nu, că capra chiar dacă
moare de râie, coada tot în sus o ține. E
rupere, domnule, e căcarea lumii!”) și altul
spiritual: evadarea din singurătate, din lumea
cărților și a studiului, pentru a pătrunde în
lumea reală („Te-ai gândit vreodată la
boșorogii ăștia care și-au tocit coatele o viață
întreagă cu pixul în mână? De ce să nu le dăm
și lor șansa ieșirii în lume?”).
Revenind la lumea satului, este relevată
iubirea de Dumnezeu, de pământ, dar și de
oameni (atât bărbat – femeie, cât și între
membrii familiei ori între săteni).
De altfel, sărbătorile (Crăciunul, Sfintele
Paști, sărbătoarea verzei, duminicile chiar)
reușesc să adune din toate colțurile zării
membrii familiei la masă, ca o punte
între generații, ca o întărire a
relațiilor inter-umane, dar și a
credinței, chiar și în momentele cele
mai grele (a se vedea Crăciun
fericit, Sărbătoarea, Bănuțul de
aur, Noaptea minunilor, Bradul de
argint).
Indiferent de anotimp ori dacă e sau
nu sărbătoare, natura trebuie
respectată și ocrotită. În caz contrar,
aceasta se răzbună, precum în Bradul de
argint, unde cel care intervine nesocotit
asupra ei (Liu Deliu) este aspru pedepsit – cu
moartea („Abia acum, când nu mai aude
clefăitul toporiștii, abia acum își dă Deliu
seama că și-a pus toată pădurea în cap.
Glasuri tot mai mustrătoare, blesteme și
hohote de plâns năvălesc de pretutindeni, i se
înfig în urechi și urlă de acolo”).
Există și două personaje cu puteri herculeene,
incapabile de a se adapta condițiilor agrare de
tip nou (cooperatist) și ajung la o stare de
alienare: Ăla și Ion. Ăla (Hăla Mare, pe
numele adevărat Mitru, dar pe care numai
moș Sofron îl mai știe), din nuvela cu același
nume, aparent doar un executant și nimic mai
mult al ordinelor primite („Uriașul ăsta s-a
născut om de tip nou. Dați-mi o mie ca el și
vă fac comunismul cât ai bate din palme”),
ajunge să-și pună și să pună întrebări
incomode celor din prezidiul unei ședințe,
unde e prezent și un ștab, legate de culesul
buruienilor, odată ce culegătorul și
rânduitorul lor și-a dat obștescul sfârșit chiar
la masă: „Uite că e aici și moș Șofron (mort –
n.n.). A venit să-i spui ce și cum cu
buruienile”, născându-se o adevărată situație
tragi-comică. Ion (Ionu Popii), din nuvela
Umbre fără trup, ca și Ion al Glanetașului,
este robul pământului, iar atunci când
promisiunile comuniștilor nu sunt respectate
preferă să se revolte cu vorba și cu fapta,
ajungând chiar la moarte de om. Își pierde
tinerețile și sănătatea psihică în închisoare,
dar și nevasta. Când revine, după ani, în locul
de baștină nu mai vorbește decât cu pământul.
Își pierde viața exact în momentele revoluției
din decembrie 1989, încercând să adune tot
pământul Locului la el acasă, cu sacul și
salteaua: „Dacă Locul e acasă, e acasă și salba
și Frumoasa (soția – n.n.). Toate sunt una.”
Un alt destin întrerupt tragic din prea multă
dragoste pentru pământ este al tatălui
naratorului din Paznicul grâului: „N-avea
săracul decât o vită și de-aia ara noaptea, ca să
nu-l știe nimeni”.
O interesantă viziune asupra vieții și a morții
întâlnim în nuvela Portret anonim. Bădiucu,
rănit grav, este atenționat de medici că mai
are de trăit fix doi ani, cu condiția de a le fi
respectate sfaturile. Eroul trăiește, așadar,
așteptându-și moartea, prilej de a observa că
atât viața cât și moartea sunt două scorpii:
„Moartea, curviștină frumoasă foc, degeaba
zic unii că nu e așa, tot îi mângâia, îi legăna și
îi îmbia la somn, adică la treaba ei. Luptai cât
luptai, dar până la urmă tot puneai capul în
poala spurcatei. Sărea însă cealaltă, viața, că
nici asta nu era mai brează. Tot scorpie și ea:
Fă, facu-ți și dregu-ți, de ce-mi luași
mușteriii? Nu ți-am zis că ți-i dau după ce-i
sleiesc eu? Îi țin în slujba mea șaptezeci-optzeci
de ani și pe urmă ți-i dau cuminți ca
pe niște mielușei. Să te speli cu ei pe cap!”.
Nuvela Doină de demult este o emoționantă
poveste de dragoste. Bătrânul Onu, chiar dacă
a fost declarat mort de patru ori, tot de atâtea
ori a revenit la viață, spre mirarea și
disperarea tuturor, inclusiv a medicilor.
Nimeni nu știa cauza, cu excepția lui: aștepta
vizita primei lui iubiri, Floare, spre a-și cere
iertare. Va muri sub mângâierile ei: „Gata,
omule al meu! Vezi ce ușor a fost?”.
Tema iubirii față de pământ este reluată și în
nuvelele Zodia Țârului și Nu e nimeni
acasă. În prima dintre acestea, este vorba de
destrămarea proprietății comune și
reîmproprietărirea țăranilor, născându-se
discuții referitoare la mărimea parcelelor și a
amplasamentului acestora. Președintele unei
comisii înființate în acest scop este ucis (tot
într-o notă tragi-comică) de Țâru cu piciorul
său de lemn, nemulțumit că a fost trimis după
țigări, într-o încercare de a scăpa de el [„Mă
faci slugă? Sluga ta? Pe mine, mă? (…) Țâru
ridică proteza de lemn ținând-o de partea
subțire și izbește din toate puterile. Lovitura
preface în țăndări cutia craniană a omului
care-i oferise toată gratitudinea lui”]. În
timpul procesului, înaintea vizitei unui
renumit psihiatru parapsiholog, Țâru moare și
trupul său e ridicat de trei săteni pentru a fi
îngropat pe cheltuiala satului, cu respectarea
unei alte legi decât cea oficială, una
„netrecută în cărți”.
În cea de-a doua, vrajba dintre cei doi frați,
copiii lui Simion Ologul din Dumbrava [unul
comunist (naratorul) ducea o asiduă muncă de
lămurire a sătenilor pentru a-și ceda pământul,
iar celălalt se împotrivea cu stoicism] atinge
cote maxime. Dacă naratorul, odată cu
trecerea timpului, și-a dat seama de greșeala
făcută și a părăsit țara, celălalt frate a petrecut
ani grei de temniță. După Revoluție,
încercarea de apropiere a naratorului (acum
scriitor de succes) de fratele său (participant
la revoluție, prosper om de afaceri) este
sortită, totuși, eșecului: „Du-te, du-te, mă
domnule și tovarășule! Lumea dumitale e
mare, mare de tot. A noastră e mică, mică de
tot și am învățat-o numai în brațe”.
Volumul de față este o declarație de iubire și
credință. Pentru ogor și hrana pe care o
produce. Pentru satul românesc și pentru
oamenii săi. Pentru obiceiurile și datinile
strămoșești.

Distribuie: