Literadura nr. 9 (6)

Marin MOSCU

Crucea de ceară a dorințelor

Mă baricadez pe malul iadului
Unde țânțarii pătează
Cămășile imaculate ale morților.

Explozia vântului
Amestecă guma lipită
Pe crucea de ceară
A dorințelor neîndeplinite…

Sub rochia de mireasă
Lovește cu pumnii
Crainicul viitorului…

În matematica mea
Am descifrat spațiul, viteza și timpul,
N-am descifrat însă
Întoarcerea morților
În numărătoarea fără probe
A stelelor transformate
În lampioane!…

Depresie și antiglonț

Depresia nașterii face femeia robustă,
Rujul ei pe buzele timpului
Este armă în zborul cuceririi…

Pe gulerul cămășii mele
Se suprapun petele discrete…
Iubirea a născut amintiri
În vesta emoțională
A propriului antiglonț!

Râu de lumină

Pe râul de lumină
Sfinții se spală pe picioare,
Dumnezeu trece,
Le șterge rănile
Și printr-un sărut
Îi transformă
În porumbeii
Parfumului din icoanele
Nemăsurat de-ndepărtate.

Ridic mâinile spre cer
Până orizontul se îndepărtează
Chiar și de steaua
Care-mi clipește în ochi…

Lebede înecate în otrava prezentului

Rana conștiinței s-a îmbrăcat
În mantie sângerie.

Apa liniștii nu-i suficientă
Pentru a săpa fântâna vieții.

Pomii au brațele ciuntite
De amprentele noastre.

Pâinea se dumică în gura cerului
Cu duhul cuvintelor.

Birjarul, care mână caii Domnului,
Înjură haosul din Piața Sfântului Duh.

Lacrimile copiilor limpezesc
Lebedele înecate în otrava prezentului.

PR. Alexandru PRIPON

Noi

Cuvinte pe care eu nu le știu
Tu nu le porți la mână
Ca pe o brățară abstractă
Cred că nu se asortează
Cu platoșa mea
Abstractă și ea
Modelată trudnic
Din mii de fire argintate
Vorbe pe care le rostesc
Zi de zi
Fără să îmi pese
Că se hrănesc din lumina
Inimii tale

Așa pășim
De mână
Prin acest
Autoportret fără vise
Iar eu îți cer
Uneori
Să nu mă lași singur
Cum s-ar cuveni

Printre nori pășește
Mohorât
Cu noi
Același astru
Care ne învăța
Cândva
Să strălucim nepăsători
Care ne-a spus
Adesea
Că visele noastre
Sunt flori
Privirile noastre
Când se întâlnesc

Sunt muguri de raze
Cuvintele pe care
Ni le spunem
Sunt semințe
De apusuri și răsărituri
Iar povestea noastră
Banală ca atâtea altele
O vor recita vizitatorii
Încercând să priceapă
De ce
În acest
Autoportret fără vise
Chipul meu
Nu poate fi și nu este
Încadrat de ramă
Fără tine

Final perfect

Știu că am plecat
Din acest
Autoportret fără vise
Lăsând în urmă
Un soi de pată
Ca o umbră bizară
Ca un gest măreț
Prăvălit în genunchi
Și bocete de nuntă
Asemeni tunetelor
Lipsite de fulgere
Se aud în jurul
Plecării mele
De parcă
Lipsa mea
Chiar ar conta
Iar întoarcerea mea
Ar aduce altceva
Decât spaimă
Și neîncredere
În capacitatea naturii
De a elimina bazaconiile
Care dau să salte
Înapoi
În autoportret
Pierzând șansa
De a trăi
Până la capăt
Un final perfect

Viorel DODAN

De spus…

Cum am mai spus,
Mi s-a mai spus.
Că am de spus
Și că n-am spus…

Și când am spus
De ce am spus
Ce-a fost de spus
Și nu s-a spus?

Ce-a fost de spus
Eu am mai spus.
Dar ce am spus,
S-a mai tot spus.

De ce tot spun?
N-o să mai spun!
De ce să spun?
Ce să mai spun?

Fântânile

Cine mai sapă azi, în noi, fântâni,
În mijloc sacru de câmpie?
Toți fântânarii vremii sunt bătrâni
Ori s-au culcat demult sub glie…

Cine mai caută cu trudă în adâncuri,
Cu creanga, apa vie, fermecată,
Și fruntea albă, umedă de gânduri
Sub bolta cerului cea înstelată?

Și cine pune cumpănă fântânii,
Precum o cruce, semn între hotare,
Așa cum ne-au lăsat odat’ bătrânii,
Spre apa sfântă binefăcătoare…

Cine să sape dup-un fir de apă
Ascuns adânc, departe de lumină,
Sub umbra zbaterii de pleoapă
Și sub grămezi de oase și de tină?

Cine să își mai lase azi sudoarea
Spre fericirea simplă a iepelor sirepe
Și-a brațelor ce luptă cu dogoarea
Când frământarea lumii începe?…

Azi, nu mai sapă nimeni după apă,
Bătrânii fântânari privesc din cer,
Plâng mut și se sucesc în groapă,
De cruda soartă a apelor ce pier…

Rămâne-vor fântâni tot mai puține,
Mai seci, mai triste și stinghere,
Iar cumpenele ne-or părea străine,
Semne de carte din pierdute ere…

Fântânile seca-vor, rând pe rând,
Și și-or închide ochii negri în adânc
Precum seca-va sufletul, cătând
În goana cailor, cu setea la oblânc…

Ion LAZĂR da COZA

Coțu

Știți acele primăveri în care verdele crud
al plantelor de cultură, din cauza unor
perioade prea lungi de vreme ploioasă,
întunecată, dar mai ales rece, se transformă
într-un galben bolnăvicios, de-i pune pe
gospodari să jure că n-or să mai bage plugul
în brazdă decât atunci când vor vedea că ouăle
de ciocârlie-s ciocnite-n cuib? Sigur, nu le
știți.
Seara, ploaia se oprise și după cum erau
purtați norii, gândeam, dimineața va trebui să
scot vaca la păscut. Trecuse vreo săptămână
de când trândăveam. Nu că părinților le-ar fi
păsat ca eu să nu stau în ploaie și vânt,
protejat, eventual, cu un sac din celofan,
pentru îngrășăminte chimice, tăiat în formă de
glugă ciobănească, ci Marțolea era, de felul ei,
mai bolnăvicioasă, așa că preferau, în astfel
de năvădea strâmbă, să cotrobăiască prin
podul grajdului după vreo mână de pleavă,
rămasă peste iarnă, ori tata cosea un braț de
iarbă de pe vreun hat estic de grădină.
Când în cameră e al naibii de frig pentru
acea dată din calendar, când vrei, din lene și
orgoliu, ca numai celălalt să aprindă focul în
sobă și să-l întrețină, preferând doar așternutul
să te iubească, nu-i nicio plăcere să fii trezit
brusc de razele ascuțite ale soarelui dintr-un
somn devenit atât de dulce, aproape placentar,
peste care să se suprapună și amenințările
mamei cum că va îndrepta vaca la păscut, fie
că ești gata au ba. Și cum să mai mofturesc
vreun bob de in când din același așternut,
pentru care mi-a trebuit un sfert de noapte să-l
încălzesc, a fost smuls și mai dimineață,
pentru o altă muncă, fratele – frate cu un an și
jumătate mai mare, dar căruia mi se
impuseseră să-l apelez „nenea”, deși eu nu-mi
doream asta, deoarece toți străinii ne întrebau
dacă suntem gemeni, iar el ținea prea adesea
și-n orice loc, mai ales printre puștanii de-o
seamă cu noi, să-și arate, prin forța pumnului
sau, mai rar, prin vocea ridicată, cine e șefu’?
La drept vorbind, lui nenea i-ar fi plăcut să-l
strig „nenică”, așa cum făceau ceilalți copii cu
frații lor – apelativul „bădiță” fiind pentru un
frate mult mai mare –, însă eu, sesizând
oportunitatea de a scăpa de această umilință,
continuam să-l irit cu acest „nenea”, pe care
știam să-l fac foarte distonant, poate-poate o
să le ceară părinților dezlegarea ca eu să-l
strig numai pe numele primit în cristelniță.
Deocamdată, nesupravegheat, m-am îmbrăcat
repede, deși cred că îmbrăcat am dormit, am
mâncat, de-a-n picioare, mămăliga și laptele
din castronul de tablă din aluminiu și-am
pornit după vacă. Marțolea mă aștepta la vad,
parcă neîndurându-se să treacă prin apa
tulbure și rece dacă nu era cu folos. Văzând că
are pod de vorbe mute, placidă și-a continuat
drumul. Lăsând ulițele în urmă, cu multe case
încă dormitând, am ajuns pe țarină.
Democratic, la bifurcația drumeagului, i-am
dat ei posibilitatea să-și aleagă locul unde
voia să pască.
Aveam să regret amarnic deschiderea mea.
Dețineam doar două pârloage luate, cu doi-trei
poli, în arendă, în acest scop – La Cruce
și La Albu –, noi fiind printre puținii
gospodari care-și mai cultivau pământul, și
nu-l lăsam înspre înierbare ca să devină
pârloagă, ci îl țineam blană, cum i se spune
prin partea locului unei suprafețe arabile.
Dacă până La Cruce, proprietate aflată
aproape de șaua dealului – dealul fiind coada
unei dumbrăvi generoase –, am mormolocit în
urma vacii, ca să ajung la bucata arendată
trebuia să o strecor, în viteză, pe hatul îngust
de trei palme, dintre niște blăni. Și tare aprigi
mai erau gospodarii dacă le mejeleai munca!
Însă pe megieșii mei estivali parcă i-a scos
nichipercea din timpanul lui stâng să nu-i mai
frece nicovala și scărița cu arcușul fără sacâz,
chiar dacă asta le-a fost învoiala. Păi, erau
așa: sub noi se întindea Ceafăncur – la acesta
nici să te uiți spre domeniile lui nu era bine,
dar aveam noroc de hatul abrupt și înalt de-un
stat de om, pe care vaca nu-l prea încerca de
teamă să nu-și luxeze vreun picior; deasupra,
cu un hat micuț, cât un prag de casă, tolănea
pricăjită pârloaga Mucioaiei – asta, și dacă
trecea un bondar de la noi la ea, ne spurca
avan cu apa în care au fost spălați trei morți
zăcuți o iarnă în șopron, unși cu prapur de
porc; tot deasupra, în dreapta, seculariza
Gafița lu’ Birică – ei, primăvara, tata îi cerea
pârloaga în arendă, pe trei-patru șiștare cu
lapte, dar păs de voia, pentru ca vara, după ce
seceta îi topea iarba, să-și pună a obidă
mâinile în brâul mlădiu, de văduvă tinerică,
mignonă, și să-mi dea dezlegare să-i devastez
păiuga aurie, chiar de pe amândouă pârloagele
dacă m-ar fi dus capul, căci de fiecare dată
când trecea pe acolo, legănându-se ca într-un
hamac selenar, se așeza mai sub pleoapa
gardului, mă chema lângă ea, mă privea galeș
în ochi și, în timp ce se lăsa să alunece pe
catrință, dezvelindu-și genunchii mult, tot mai
mult, îmi zicea că știe ea ce i-aș face unei fete
de-ar fi cu mine, și cât de des i-aș băga mâna
sub rochiță ori în sân, după muguri, dar eu
negam grăbit, făcând fețe, fețe… pe atunci nu
știam de ce îi spuneau flăcăii „Gafița –
garofiță-de-prund”; ei bine, ca o răzbunare
mârșavă a sorții, la capetele pârloagei noastre,
ceva mai mică decât un teren de handbal,
aveam același megieș cu apucături de jder
turbat – Coțu –, dar și aici plutea puțin noroc
fiindcă în partea dreaptă însăilase un gard,
năvodul necazurilor pândind doar din stânga.
Respir ușurat și aproape mă felicit cu voce
tare că Marțolea nu a șterpelit niciun păpușoi
când am trecut printre blănile lui Șperlă,
Ceafăncur și Samsoilă, dar ceva al naibii de
concret mă aducea, cu o ușurință afurisită, la
realitate – frigul! După cum spuneam la
început, fusese o perioadă cu ploi lungi și
extrem de reci, iar acum, ca un zapciu nebun,
un vânt polar biciuia subțire dinspre nord-vest,
brumărindu-mi până și aortele, făcându-mă
să trimit firman cătrănit paltonașului și
căciulii pe care le-am lăsat acasă, în cuier.
„Așa pleci?” m-a întrebat mama când a văzut
că ies pe poartă. Abia acum înțelegeam rostul
întrebării. Am căutat adăpostul unei tufe de
măceș. Evazivă, aceasta îmi ajungea doar
până la șale. Pielea mă strângea dureros, ca o
opincă uitată pe sobă. Urmăresc, pentru
câteva clipe, felul în care Marțolea păștea
sistematic și cu poftă de iac supărat iarba
tânără, bogată și zemoasă. Hotărăsc să mă
cuibăresc discret la rădăcina măceșului.
Pământul era rece și mai umed decât mă
așteptam. Totuși, la nivelul ierbii, nu se mai
simțea așa tare biciul vântului, iar căldura
soarelui trecea de pulovărul subțirel, din lână
saină, până la cămășuță. Subtil, starea de
mulțumire se instala.
Trăind în natură, dinspre partea ei nu ar
trebui să mai ai revelații, sau, în orice caz, nu
unele care să te uimească peste măsură. Cu
toate acestea, de-ar fi să mă nasc încă o dată,
tot nu cred că o să mai văd un cer atât de
senin. Profunzimea lui mă fascina până la
teamă. Din când în când, niște vapori de apă –
aveam să descopăr cu o uluire de nestăpânit –
reușeau să se coaguleze pe furiș, formând
caiere dezlânate. Cu o furie nevăzută, curenții
de aer de înaltă altitudine mi le lua la rost și le
spulbera cu aceeași tenacitate. Victorios, de
parcă participam cu ceva la această luptă, am
început să număr în gând: un nor, doi nori,
trei nori, patru oi, cinci oi, șase oi, șapte oi…
clopoțelul de la gâtul vacii sună liniștitor
lângă tâmpla mea… soarele încălzește… opt
oi, nouă oi… clopoțelul sună, soarele
dogorește… zece oi… unșpe oi… unșpe mii de
oi… clopoțelul… clopoțelul… unde e
clopoțelul? Parcă era prin preajmă… Parcă
era… Cât timp mi-a luat să deschid ochii, tot
atât mi-a luat pentru a ajunge în picioare și a
scana blănile lui Samsoilă, Șperlă și
Ceafăncur. De Gafița și Mucioaia chiar nu-mi
păsa în acea clipă. Dar de Coțu? Nu! Nu!
Nu… De un catrilion de ori, nu!… Căzusem în
mijlocul celui mai mare ambuteiaj existențial
imaginat vreodată – Marțolea hrăpănea
păpușoii jderului turbat. Nu doi. Nu zece. Nu
douăzeci. Bărbierise peste o treime din blană.
Ca să nu fac paguba și mai mare, o scot
binișor și o aduc, vorbindu-i calm, în mijlocul
pârloagei mele. Smulg un smoc de iarbă și
înfund clopoțelul ca să nu mai sune și să
atragă astfel atenția vreunui eventual trecător
pe drumul de dincolo de Ceafăncur, drum care
ducea în satul vecin. Marțolea știa că îmi
greșise tăios. Ca s-o liniștesc, îi mângâi crupa.
Răzbunarea avea să fie cruntă, însă trebuia să
mai aștepte. Năucit, mă întorc la locul unde
parcă un singur lup căsăpise nouăzeci și nouă
de mioare gestante. Ce era de făcut? Fără
nicio justificare aparentă, logică – dezastrul
fiind vizibil și de pe capra Carului Mare –,
plângând de frică, de furie, dar și de milă, mă
apuc să acopăr urmele vacii. Păpușoii,
semănați manual, primiseră prima prașilă.
Erau cam cât un stilou de mari. Din cei
mâncați de Marțolea mai rămăseseră unu-doi
centimetri de tulpină. În vârful mușuroiului
lor păreau niște cetăți țărănești în ruină, uitate
de toți, chiar și de turiști. „Ce vacă, bre?
Coropișnițele au mâncat păpușoii! Cum, ele
rod numai rădăcini?! Atunci, or fi fost
rățișoarele… A… astea trăiesc numai la șes, la
căldură? Să știi c-au fost lăcustele! Ai auzit și
matale, din gura popii, de molimele ce s-au
abătut asupra Egiptului. De ce nu au atacat și
blana lu’ Ceafăncur sau Șperlă? Păi, ce, Țara
Sfântă ori Fenicia au fost molimate? Doar
Egiptul faraonilor celor haini… Nu bre, matale
nu ești faraon!… Și nici hain nu ești.” Of, mi-era
greu să-l conving pe Coțu din coșmarurile
mele, darmite pe adevăratul Coțu… Mă duc la
Marțolea, îi fac vârful cozii covrig la mine în
palmă și accelerez. Alunec în viteză printre
blăni, ca un fachir pe covorul său fermecat pe
străzile nopților cu stele din Bagdad. Puteam,
ca și până atunci, să folosesc varga pe post de
pedală de accelerație, dar ca să intimidez vaca
să nu întindă botul spre vreo blană trebuia să
fac și zarvă, or tocmai asta urmăream – șapte
sate să poată jura că eu nu am fost pe acolo, în
acea zi, căci în următoarele opt zile și
scarabeul de pe cer, cel care face luna
rotundă, putea jura. Mama observase și ea că
Marțolea, în ultimul timp, îi venea cam
flămândă în grajd și mă tot întreba pe unde o
port, însă când s-a întors din sat măscărită de
Coțu, cum că l-am nenorocit cu jumătate de
blană și că o să ne ia vaca să ne-o ducă la obor
– oborul era un fel de arest preventiv pentru
vite, unde, musai, trebuia să plătești o
cauțiune pentru eliberare condiționată – mi-a
impus ferm să o duc La Cruce. Nu aveam
cum s-o descânt cu spermanțet rânced pe
mama, în loc de mir vrednic de Sfântul
Dumitru Izvoditorul, căci din temelia din dos
a casei noastre izvora muntele. Dacă te urcai
în fundul grădinii și priveai peste casă, aveai
sub ochi tot dealul țarinei. Aman, cu pingele
groase de plumb, în dimineața aceea urcam,
ca osânditul spre o ghilotină ruginită, la
cuibul împrejmuit cu vipere aspre, având
grijă, încă de la bifurcație, să înfund
clopoțelul cu iarbă. De cum am ajuns în
pârloagă, m-am dus – rază de laser – să
cercetez molima marțoliană. Ciocnire de
atomi grei – abia se mai putea face
diferențierea dintre păpușoii palisați și ceilalți.
Doar dacă analizai de aproape frunzele de la
baza tulpinii le vedeai vârfușoarele cicatrizate.
O ploicică netezise și mai mult urmele de
copite. E adevărat că dacă te uitai atent spre
centrul blănii, observai o oarecare falie. Însă
cine ar fi cutezat să caute cu geana până
acolo? Chiar și așa, speranța mea era ca
Marțolea să se sature cât mai repede, pe urmă
să mă retrag strategic în pârloaga de La Albu
și să aștept cuminte ceasul de mers acasă.
Înțelegându-mi parcă temerile, Marțolea
mânca făcând spume verzi la gură.
Prevăzător, îi stăteam în preajmă, tot cu ochii
pe drumeagul pe care ar fi venit Coțu, gata să
păstrez un perimetru înfoiat față de acesta, iar
de-ar fi vrut să-mi ducă vaca la obor eram
hotărât să o ațin spre casă, de la distanță, cu
pietre și porunci, și-n cazul în care nu
reușeam, câteva dintre pietre puteau zbârnâi și
pe la picioarele jderului. Dar soarele urca
blând pe cer, burdihanul dospea senin și cu
spor, iar eu începeam să mă relaxez. La un
moment dat, Marțolea se oprește cu gura plină
de iarbă și privește spre mine ca spre o
călăuză stelară, căzută de pe o cometă.
– Ce te uiți așa? Ce, n-ai mai văzut un om
de știință? Iată-mă-s în toată splendoarea.
– Om de știință la pizda mă-tii, mă! Nu ești
în stare să păzești o vacă și te dai om de
știință?!
Cât auzeam eu vorbele acestea, de parcă
eram cu capul în clopotul mare al catedralei
din Köln, în timpul chemării păcătoșilor întru
duhovnicire, un vârf de arac îmi fulgerase de
două ori, pe orizontală, fesele slăbănoage. Să
fug? Până mă depărtam, tot mai încasam
patru-cinci araci. Să stau? Furia jderului era
nemăsurată și inepuizabilă:
– Nu eu, bre. Nenea! găsesc instantaneu
soluția salvatoare, fără să am mustrări de
conștiință căci, la urma urmei, la câtă bătaie
luam, gratis, de la nenea…
– Nen-tu, zici?! Las’ că-l prind io…
– Și cu mine ce-ai avut? o fac eu pe
piranha, deși eram solitar și, desigur, vinovat.
– Ai uitat câți păpușoi mi-ai stricat acu’
anu’?!
Dacă tăceam, mucenic rămâneam. Coțu
plecă de lângă mine, mustăcind. Neîndoios, îi
mai rămăseseră rânduri de sudălmi și movile
de furie. Se opri, încurcat, pe hatul său. Nici
el nu mai era sigur până unde Marțolea mea
făcuse din păpușoii lui acronime…
Pe cât posibil, eu și nenea pășteam vaca
alternativ, iar când nu ne înțelegeam asupra
acestui aspect, mama ne trimitea pe amândoi,
așa că rar eram în dezacord. La vreo trei zile,
după ce a legat-o pe Marțolea de stănoaga din
grajd, nenea a intrat în casă smiorcăindu-se.
Având aerul unui înger trecut, cu bursă de
merit, în ceata serafimilor, tatonez terenul:
– Ce-ai pățit, băi, nenea?
– Taaaaaci! se isteriză el către mine, apoi,
se adresă mamei imperativ: Dacă îmi mai zice
„nenea”, îl omooor!
– Gata. De azi înainte, fără „nenea”!
Jubilând în sinea mea pentru această
victorie, ascult lamentările vădit exagerate –
ce, eu am zis măcar „pâs” cuiva despre fesele
mele vărgate? – și analizez cele patru urme
concrete de arac de pe spinarea lui.
– Io-te, ce mi-a făcut Coțu. M-am dus fuga
să văd dacă cireșu’ lu’ Troju are cireșe… Vaca
a luat trei frunze… Atât!
– Îuuu!… Chișu-i ochii lui de porc bătrân…
Am trecut alaltăieri pe-acolo și n-am văzut un
păpușoi mâncat, da’ el mă curpenește-n sat cu
hamei nebun cum că Marțolica noastră i-a
ferfelit juma de blană… Păi, nu dau eu cu
crucea de el, duminică, în piață?…
Credeți-mă, Coțu încă nu știa cu cine s-a
pus…
Din volumul în lucru „Durere de dinți”