Propoziții pretențioase – Arșini
La o țintuire de privire pe fiecare chip dintre cele trei, medic, babă de dat în bobi sau ființă de pe altă planetă ar fi diagnosticat cazurile incurabile. ,,Băieți, mai lăsați băutura, femeile și mai dați și voi roată patului, că nu vă văd bine!”
Asupra acestei situații să cântărim. Galbeni, slabi ca ogarii. ,,Cântă de-și rup plămânii, trag ca pe șantier.” Ia să fi numărat scrumierele-conserve de pate de ficat și conținutul. Trei ore și pachetul de tutun per cap de persoană. În loc să ne arămim bunătate de obraze cu aer curat de primăvară-vară, am ales să le ștergem coloritul inhalând tutunul de Top, tratat cu indiferența inovației industriei tabacului, nearomându-l, neasigurând fumătorului o minimă decență la pipat, înzestrându-l cu filtru de hârtie. Otravă. Pe ,,gustul” nostru și potența lui Dan M. de-al furniza în cantități mari. De debit. Iar când îți astupă zgomotul tobelor, chitarei și orgilor auzul, nici nu simți răutatea țigărilor proaste. Multe să fie, rock, frate!
Ne-am asumat asidui acest rol ,,ingrat” de a duce mai departe obiceiurile nărăvite ale vârstei, în limita a ce înțelegeam noi exces, mărturisesc fără urmă de modestie că puteam concura orice fumător de carieră, exersând de la egal la egal cântul și inspirarea fumului până la ,,muc”. Rar treceam în situațiile de criză la măsuri drastice, reciclând resturile, învățasem în armată cum, pe cilindrul de Bucegi, cu acul, boldul sau orice îndeplinea condițiile bățoșeniei și subțirimii. Eram, deci, trei mici asiați, ahtiați după cele două până la leșin.
Coexistența funcționa la maxim, trecerea de la o casă la alta întărâtase spiritele. Adică doar unul să vină cu piese? Doar unul să prepună peste chitară, clape și tobe compoziții? Și celălalt. Din idee în idee, din vers în vers, din….
Regret anul acela, sincer. Regret destule, secundele toate, infernul de zgomote căruia îi căutam valențele sublimului. Astăzi. Și mâine. Fiindcă ieri deja a trecut și a lăsat o urmă pe cât de plăcută, pe atât de dureroasă. Nu mă-ntreb ce-ar fi fost dacă și 1990 era tot un 1989, realizez că dintr-un braț de surcele te aprinzi și arzi aproape o clipită. Din câteva note poți naște doar o iluzie. Și noi atâtea știam. Nedumeriți? Vouă mă adresez. N-ar trebui. Desprinderea de conformismul învățăturii muzicale, referire directă la mine, a fost cea mai bună soluție, scoaterea combinațiilor perfecte din pălăria lui ar fi ucis imediat orice ,,inovație”. M-am golit de uzanțe, fără să uit totuși să cânt, și m-am transformat peste noapte în amator. Departe gândul că numai așa mă puteam asorta trupei. Eram un puști care făcuse armata, cântase prin liceu, în școala generală, un nimeni. Rămăsesem în memoria câtorva profesori, colegi, fiecare cu părerea lui, apreciabilă diferit. Bun, nu atât de bun, superficial, puteai mai mult…. Ca mine nimeni. Iar cu băieții chestiunea era tranșată deja. Doar cântăm. Atenți, neatenți, bine și dezastruos, împiedicați și îndârjiți, admirați și invidiați, ore după serviciu, duminica.
