Spații culturale nr. 65 (5)
Teodor DUME
Faţă în faţă cu mine
azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
cât sunt eu
ceea ce înseamnă
că fac parte din lumea
lucrurilor ce încă respiră
azi voi învăţa cât
să dau vieţii
cât morţii şi cât să
las lui Dumnezeu
apoi
mai am de făcut
un singur drum
unul singur
poarta o voi lăsa întredeschisă
să intre toţi rătăciţii pământului
şi când moartea
mă va căuta pe acasă
eu
voi fi departe
departe
departe…
Între mine şi cer e o umbră
nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt
uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata
prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă
nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă
aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea
şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp
Lacrima morții, poate o altă viață
Când și moartea lăcrimează
se stinge un suflet
înghețul din lacrima ei salvează
începutul unui alt început
doar umbra rămâne reală
atât de reală
încât
începe să respire
din adânc
Tristeţi târzii
iubesc femeile triste
iubesc-ul acesta are ceva comun cu
toţi oamenii pe care i-am iubit o singură dată
aşa cum iubeşti prima ploaie prima zăpadă
prima dragoste făcută la capăt de linie un capăt
uneori interminabil cu multe secrete şi arome de parfum
oricum nu mai contează
cândva respiram unul din celălalt şi visam
un şir lung de copii
dar poate că
lumea asta
n-a fost decât în
amintirea unui chip
respir acum din mine puţin câte puţin şi
urmăresc urmele tale neatinse de umbră
şi din când în când mă uit
la tot ce-a mai rămas –
un anotimp ploios cu mult frig
voi înnopta în el strigându-te
Decembrie se repetă
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
Tăcere, se moare
nimeni nu vrea să moară chiar dacă
mâinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric
tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă
nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei
dar înainte de toate se moare
tăcere
Când umbrele trec strada
la fiecare colţ de stradă
sunt umbre
cu ochii închişi
traversează strada
e aceeaşi aglomeraţie
de ieri
am impresia că trec
dintr-un trecut într-altul
îmi refac drumul
în gând
intru în istoria gesturilor
pe care
tata le-a făcut
dialoghez cu mine însumi deşi
pare ciudat
am impresia că
mă aşteaptă la capăt de zi
nu
azi nu voi traversa…
Nicolae SILADE
miniepistole
31
ferice de cel ce află împăcare în inima sa şi liniştire
pentru sufletul
său ferice de cel care neîncetat se caută şi ferice de cel
ce găseşte
căci el se va bucura şi se va minuna şi stăpân va fi el
peste toate şi
împărăţia cerurilor va fi împărăţia sa. i-am zis sufletului
meu: fii calm
şi taci şi aşteaptă oamenii pământului se duc în
împărăţia pământului
ca nişte umbre se duc în împărăţia umbrelor şi veacul
acesta va trece
veacul ce vine va trece ca nişte clipe vor trece mileniile
fii calm şi taci
şi aşteaptă însufleţit de miracolul ce întrupează cuvântul
însufleţit de
cuvântul ce naşte miracole. şi a zis sufletul meu către
mine: ferice de
cel ce puritatea găzduieşte ferice de cel ce ocoleşte
răutatea şi lângă
izvorul apelor se aşează şi de lumina lumii se lasă purtat
pe căile sale
el este ca roua din zori şi ca adierea de seară a vântului
el este ca un
pom roditor în pustie ca o oază în deşert şi ca o casă zidită pe stâncă el este stânca şi pâinea şi vinul şi calea
adevărul şi viaţa veşnică este
32
să nu spui că nu-ţi place să stai seara pe balcon să
asculţi
cântarea de greieri a nopţii de august cu laptopul stins şi
toate
gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când
luna trece
imperială pe deasupra platanului şi platanul înalt cât
şapte vieţi
de om aruncă o frunză la picioarele tale să nu spui că
nu-ţi place
să priveşti o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie
din lume
goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se
dezbracă
de frumuseţea ei de tinereţea ei să nu spui că nu-ţi place
s-o faci
frumoasă şi tânără frumoasă şi tânără iar când timpul
se-ntoarce
şi nemărginirea se-adună într-un cuvânt să nu spui că
nu-ţi place
să dormi pe balcon înfăşurat în stele în raze de lună în
simfonii
de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face
ziuă
să nu spui că nu-ţi place să te trezeşti într-o viaţă nouă
sub soarele nou să nu spui că nu-ţi place să fii
33
să te trezeşti să priveşti un răsărit de soare ca şi cum ai
privi
începutul să te trezeşti să priveşti în oglindă un răsărit
de soare
ca şi cum ai privi propria viaţă întoarsă să te trezeşti să
priveşti
soarele urcând printre blocuri să te trezeşti să priveşti
dâra de
lumină din ferestre şi surâsul primei femei întâlnite să te
trezeşti
să asculţi liniştea din primele ore să te trezeşti să asculţi
forfota
păsărilor din platani şi zgomotul maşinilor din parcare
să te trezeşti
să cânţi astăzi e ziua mea şi să fie chiar ziua ta să te
trezeşti să-i
trezeşti pe cei care vin să te trezeşti să miroşi o cafea
aburindă
să te trezeşti să guşti din dulcele clipei să te trezeşti să te
pipăi şi
să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să
te trezeşti
să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi aminteşti
să te înalţi
la cer să te trezeşti să porneşti pe propriul tău drum să te
trezeşti
să trăieşti propria viaţă să te trezeşti să iubeşti
trezeşte-te
34
când eram mai tânăr locuiam în bucureşti pe 13
septembrie şi
lucram la itb floreasca şi visam să devin un mare
taximetrist pe
o dacia 1300 sport. locuiam la o doamnă care avea
optzecişişase
de ani şi pretindea că este nepoata lui octavian goga.
nu-mi cerea
chirie nu-mi cerea decât să stau la taclale cu ea în timpul
meu liber.
nicolae îmi zicea mergi jos la alimentara şi cumpără-ţi
vin şi ţigări şi
cafea şi vino să mai stăm de vorbă am atâtea să-ţi spun.
dar eu eram
tânăr tânăr nu aveam chef de taclale şi gândul mai
mereu îmi zbura
la fetiţele dulci din bucureşti. pe care le plimbam cu
taxiul în imaginaţia
mea. şi timpul meu liber se risipea pe vin pe ţigări şi
cafea. n-am rezistat
să stau acolo nici măcar cât a rezistat guvernul goga la
putere. după ce
am plecat ceauşescu a dărâmat 13 septembrie şi 14
septembrie şi toate
zilele românilor până la revoluţie. plus visul meu de
mare taximetrist
acum îngropat undeva între grand hotel marriott şi casa
poporului
35
de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa de ani
buni
îţi tot spun te iubesc dar absenţa ta e mai puternică decât
prezenţa mea absenţa ta doare şi tulbură şi-mi întunecă
existenţa şi nu găsesc acele cuvinte magice care să facă
prezenţa ta mai prezentă decât absenţa ştiu că undeva
în această lume existenţa ta e strălucitoare mai
strălucitoare
ca soarele ştiu că ai şi tu soarele tău dar luminează-mă
tu
cu prezenţa ta cu surâsul tău cu privirea ta ştiu că
undeva
în această lume cineva se bucură de toate acestea cineva
chiar acum te îmbrăţişează şi te sărută şi te iubeşte în
timp
ce eu adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile
şi
visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu
nesfârşit
ştiu că într-o zi vei veni vei citi toate acestea vei
înţelege
şi vei zâmbi iar zâmbetul tău îmi va lumina absenţa
36
conectat de-a pururi la reţeaua wi-fi îţi scriu ca şi cum
mi-aş scrie
mie însumi lungi scrisori de dragoste pe iphone pe
laptop pe calc
pe tabletă în locaţii cu semnal excelent cum ar fi la
serviciu acasă
cafenea bistro şi trebuie să recunosc îmi plac notificările
de genul
conectat la reţeaua silade la dallmayr kaffee la bistro de
l’arte la
actualitatea (e ceva să fii conectat la actualitate adică să
trăieşti în
prezent nu în trecut nu în viitor) dar mie mie cel mai
mult îmi place
să fiu conectat la reţeaua silade adică la mine însumi
pentru că eu
când mă conectez la mine însumi devin liber devin
puternic devin
şi atunci încep să îţi scriu despre devenire despre
fiinţare (sper că
ai remarcat asta în postările mele anterioare) şi în timp
ce îţi scriu
simt că exist mă simt veşnic precum munţii de la băile
herculane
stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureşul
dunărea
dacă vrei cât despre dragoste în ea m-am înveşnicit de
mult
37
să ai o casă la ţară cum avea alecsandri la mirceşti să-ţi
cânte greierii
noaptea şi cocoşii în zori de zi să leneveşti pe caniculă
în camera de la
stradă ce binecuvântare să te cuprindă în sfârşit liniştea şi visarea să te
legene ca-ntr-un hamac iar strada să fie pustie cum e
acum când paşii
trecătorilor nu se mai aud poate doar în memorie
precum ropotele cailor
de altădată sau zgomotul tractoarelor de mai ieri să nu
treacă nimeni pe
stradă nici bărbaţi la semănat nici femei la cules să nu
treacă nici timpul
să-ţi imaginezi că tot ce-ţi imaginezi există deja precum
aceste cuvinte
în care s-a liniştit toată neliniştea lumii din care s-a ivit
un nou început
să vină în cele din urmă ploaia să vină cu tunete şi
fulgere şi rupere de
nori cu fete dansând goale pe câmp cu şiroaie de ape în
jur ce bucurie
ce descărcare într-un weekend de vară la ţară într-o ţară
de deasupra
de ţări de oceane de râuri de mări şi mai departe unde
doar imaginaţia
ta fabulează creează între hotarele unui mare şi unic şi
liniştitor adevăr
38
niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o
carte bună
mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu
le poţi separa
sunt dătătoare de viaţă amândouă amândouă sunt izvor
de iubire şi de
înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună
ehei o femeie
frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu
citesc toate
femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi
misterul da
qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi
spune cineva
şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e
viaţă iar
cel ce iubeşte ştie şi cel ce ştie iubeşte am aflat asta din
cărţile bune
din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot recitesc şi
tot misterioasă
rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac
dragoste cu
cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască
din nou să îmi
spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor
de exemplu
căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că
dragostea
39
încă mai aud motorul aeroplanului survolând marea
mediterană marea
egee marea roşie marea moartă încă mai văd norii în
care mă ascundeam
şi cerul albastru în care deveneam invizibil şi câmpiile
nesfârşite şi munţii
înzăpeziţi pe deasupra cărora am trecut cum trece timpul
prin ore şi încă
mai simt aerul proaspăt al înălţimilor pe care nu le-a
atins nimeni şi încă
mai gust din alcoolul tare al zicerii: ştim că nu ştim
nimic şi încă aterizez
pe o plajă pustie din grecia antică din grecia marilor
înţelepţi pe o insulă
despre care nu a auzit nimeni nimic încă mai văd mă
revăd mângâindu-ţi
chipul şi pulpele şi partea de jos a amforei care eşti dar
aici intervine
iubirea da dragostea fără de care nu există nimic mi-a
luat mult timp
să înţeleg că dragostea nu poate fi înţeleasă şi iată că îmi
amintesc de
tine îmi amintesc de mine îmi amintesc că sunt îmi
amintesc că eşti
şi chiar eşti şi chiar sunt sunt cel din amintirea ta eşti
cea din amintirea mea
nimic nu dispare de tot totul se transformă precum
iubim cum gândim
40
să locuieşti într-un apartament cu două camere cu două
balcoane
ca şi cum ai locui în propriul tău cer luminat de propriul
tău soare
hrănit din propriul tău pământ şi te-ai scălda în toate
apele lumii
în toate oceanele în toate mările în toate fluviile în toate
râurile
până la ultima picătură căci ale tale sunt toate ale tale al
tău
este totul totul este şi totul vine din tot şi toate pleacă în
toate
totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol o să
vezi o să crezi şi te vei minuna vei privi împrejur şi
împrejurul
va fi al tău cât vezi cu ochii vei privi înăuntru şi vei
vedea totul
ca-n palmă cu ochii închişi vei vedea şi dragostea
ce-nvăluie
totul dragostea din care totul se naşte vei privi înlăuntrul
tău
şi te vei vedea pe tine însuţi şi te vei bucura şi te vei
minuna
căci al tău este totul totul este totul vine din tot şi toate
pleacă
în toate totul este geneză şi apocalipsă şi învierea un
miracol
