Literadura nr. 9 (5)

Dimineți de poezie la Casa Berarilor

18 august a adunat alături, poeți, scriitori
buzoieni la o sărbătoare a verii literare.
Alături de buzoieni a fost invitată de la
Ploiești poeta Camelia Iuliana Radu, de
curând membru al Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Bacău.
Gazdă a evenimentului și moderatoare,
scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, redactorul
șef al revistei Spații culturale, din Râmnicu
Sărat, a prezentat trilogia invitatei
Întredeschis, Dincolo de fugă, Vântul în
oglindă. Trilogia este numerotată de la 1 la
333, fiecare volum având 111 poezii. Camelia
Iuliana Radu, nu creează filosofii citadine.
Face parte dintr-o specie pe cale de
dispariție, specia poeților cărora le pasă de
lumea lor.
Autoarea a clasat trilogia într-o perioadă
„neagră” a existenței, a menționat și volumul
Norr, efect al experienței suedeze, Jucăm
Lenin, publicat la Editura Paralela 45. În
lucru are volumul Toluen, un proiect manifest
și protestatar împotriva poluării.
Un alt poet prezentat a fost Nicolae Pogonaru
prin volumul „Cartea cu femei” o reeditare
antologică. Aduce în poezie zâmbetele sumbre
din realitatea cotidiană: parvenitul, escrocul,
borfașul, prostituata. Prin ceea ce scrie își
formează cititorul (V.M. Tăicuțu).
Autorul a ținut să precizeze că aceasta este
doar prezentarea cărții, nu lansarea, ce va
avea loc la o dată ulterioară, și a citit poezia
Melancolie.
Tradițional deja, într-o atmosferă destinsă, nu
doar distinsă, a urmat Podiumul autorilor în
lectura personală a acestora. Ordinea în care
s-a citit a fost aceasta: Gheorghe Onea,
Gheorghe Oncioiu, Simona Maria Sima, Emil
Niculescu, Laurențiu Belizan, Elena
Plopeanu, Nicolai Tăicuțu, Tudor Cicu, Laura
Cosma, Stan Brebenel, Teo Cabel, Mihaela
Roxana Boboc, Mihai M. Macovei, Ioana
Sofineti, Lucian Mănăilescu, Petrache
Plopeanu, Nicolae Pogonaru, Gina Zaharia.
Teo Cabel

Trilogia poetei Camelia Iuliana Radu

Tradiționala poză pe scară

Camelia Iuliana Radu și Valeria Manta Tăicuțu

Hartă veche a Buzăului din interiorul Casei Berarilor

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (V)

Din tot mai îndepărtata mea studenție
îmi amintesc cum odată, aflându-ne
mai mulți la o masă (cei pe care
criticii de mai târziu aveau să ne arondeze
„Generației ʼ60”) la cofetăria „Albina”, unde
ne strângeam cei de la Filologie, de la Teatru
și de la Arte plastice, Gheorghe Pituț, după ce
unul dintre noi povestise o întâmplare, i s-a
adresat așa:
„Bătrâne scri-o! Că dacă nu o scrii tu, n-o mai
scrie nimeni și se pierde!”
Amintindu-mi aici, acel moment, mă gândesc
că, până la urmă, dacă nu voi povesti eu unele
întâmplări legate de anii școlarității la Liceul
(azi Colegiu) „B.P. Hașdeu” din Buzău s-ar
putea să nu mai povestească nimeni.
În toamna lui 1961, când reveneam în Buzău
după o absență de un an, orașul nu-mi era
tocmai străin, chit că pe vremea când eram
elev la școala pedagogică ieșeam destul de rar
– și cu bilet de voie- rigorile vieții de internat
oprindu-mi eventualele porniri de a cunoaște
mai îndeaproape ritmul și locurile urbei.
Dar acum, în septembrie 1961 veneam prin
transfer de la liceul din Pătârlagele și nu se
mai punea problema locuirii la internat,
fiindcă între timp părinții mei, forțați de
împrejurări (împrejurările însemnând inevitabila
colectivizare, când li se lua pământul și
când, practic cordonul ombilical care îi lega
de sat era tăiat) au mai apucat să vândă casa
lor și pe cea a bunicii de la Lera și cu banii
obținuți pe ele au cumpărat o alta destul de
modestă, pe strada I.C. Frimu (azi Oltului)
pentru a ne asigura nouă, celor trei copii un
viitor cât de cât onorabil, înscriindu-ne la
școli din Buzău, unde știe toată lumea, se
făcea carte serioasă și, prin urmare, se creau
condiții și pentru realizarea noastră într-o
profesie.
Prin ceața amintirii mă văd venind de la
școală în acea casă lipsită și de elementara
sobă de teracotă, încălzindu-mă alături de ai
mei în jurul unui godin alimentat în iernile
geroase cu cărbuni (așa zisele brichete)
cumpărați de la un depozit de la fosta gară
Drăgaica. De la casa noastră, aflată în
vecinătatea fabricii de Mase Plastice (toată
lumea o cunoștea sub numele de „Chimica”)
și până la liceul la care ajunsesem proaspăt
elev străbăteam aproape toată strada
Transilvaniei pe jos, treceam pe lângă Palatul
Comunal și apoi pe Bulevardul Gării mă
îndreptam spre școală. Iarnă-vară străbăteam
acest drum de două ori pe zi, iar azi, când îmi
amintesc de iernile de atunci încă mă mai
cuprind fiori și încă mai simt vâjâindu-mi pe
sub pulpanele pardesiului din buret, vântul
neiertător venit din câmpie. Problema
transportului cu vreun mijloc de locomoție nu
se punea. Cred că pe atunci nu existau
autobuze de legătură între cartiere.
Părinții, cărora va trebui să le fim
recunoscători (eu și cele două surori mai mici)
toată viața, făceau eforturi supraomenești (de
care noi copiii nu prea ne dădeam seama
atunci) să avem un trai cât de cât omenesc. Pe
mama, săraca, fără o calificare anume o văd și
acum răsturnând balastul pe un șantier, iar pe
tata încă îl mai zăresc cum își lua pachețelul
de merinde, cum se urca pe bicicletă și pleca
la Vernești sau mai departe, la Țintești sau în
alte locuri unde era nevoie de munca lui de
tehnician veterinar, el neacceptând nici în
ruptul capului să devină „doctor de câine și de
pisici”, singurii de care, eventual, ar fi avut
nevoie orășenii. Poetul Stelian Grigore își
mai amintește și azi de întâlnirile cu tatăl meu
la Țintești și-mi povestește uneori cu
nostalgie despre acele zile.
Liceul „B.P. Hașdeu” s-a bucurat dintotdeauna
de un mare prestigiu atât în județul Buzău cât
și în toată țara. Am scris undeva cum unii
candidați la admitere în facultățile din
București, din Iași, Cluj și din alte orașe îi
uimeau prin pregătire pe profesorii
examinatori, aceștia având numai cuvinte de
laudă despre profesorii buzoieni, unii dintre ei
foști colegi, pe vremuri, ai universităților
despre care este vorba.
Nu pot spune că intrarea la „Hașdeu” m-ar fi
speriat, dar ceva emoții tot mi-a dat; și cum să
nu-ți dea de vreme ce aici predau profesori
unul și unul, majoritatea aproape intrați în
legendă pentru exigența și talentul lor
didactic. Mai erau apoi noii mei colegi, tot
tipi subțiri, majoritatea orășeni și, prin
urmare, bine cotați în relațiile cu ceilalți elevi.
Nu era vorba de vreun handicap și totuși…
Am fost, fără îndoială, un norocos că am
urmat cursurile acelui liceu și mai ales în acea
perioadă în care de la catedre mai oficiau
dascăli pe care aș fi tentat să-i numesc „de
modă veche”, dar în sens de prețuire pentru
metodele lor pedagogice și nicidecum pentru
că ar fi fost depășiți în vreun fel de timp și
cerințele epocii. Cu vremea, de-a lungul mai
multor decenii, această părere mi s-a
consolidat și mai puternic în minte și în suflet
fiindcă am asociat-o multelor promoții de
succes ale acelor profesori și, numelor, nu
puține, celor care au dus faima școlii în țară
și peste hotarele ei în mai toate domeniile – de
la știință până la sport, de la disciplinele
umaniste până la cele mai noi ramuri și
domenii ale vieții sociale.
De aceea (și nu numai de aceea) nu voi
conteni niciodată să vorbesc și să scriu cu
recunoștință nemăsurată despre această școală
care a dat oameni de excepție pe toate
planurile.
Prin bunăvoința și amabilitatea colegilor de la
„Literadura” o voi face începând cu numărul
viitor, pentru a nu monopoliza acum spațiul
atât de necesar afirmării talentelor literare
buzoiene și nu numai buzoiene.
15 august 2018

Elisabeta DRĂGHICI

De-ale timpului

suspină timpul, scurt,
descătușându-se de amintiri
își smiardă o mică întâmplare
din pragul unei dimineți

își caută cuvinte noi
să se așeze la taifas
cu trei femei

jucându-se, el le-a trecut pe rând,
pe buze, câte un zâmbet
mirosind a mare,
a briză nouă și a frumusețe
și-n ochi le-a pus luciri de soare
clădind prin ele, fără grabă,
trei noi cetăți

suspină timpul, scurt,
iubind, deodată, trei femei.

În urma ta

îți număr pașii,
privind în urma pantofilor purtând piciorul
gol
și parc-aș vrea să le cunosc trecutul
(pare-a fi trist!)
clădit în lumi necunoscute mie.

te-ndepărtezi… și nu am nici un gând
să te ajung, să te întreb și să-ți zâmbesc
absorb, privind, tăcuta-ți siluetă
și-ți construiesc istoria, imaginar,
te-nvălui în mister și te păstrez
așa cum vreau.

Înainte de a pleca

te-agăți de-o clipă de melancolie
de-un sunet clar al corzii de chitară
de-o așteptare în singurătate
și de un vers ce-n ritm își caută substanța.
o oră doar mai ai de măsurat
și-apoi te vei porni la drum.

Tudor CICU

Secvențial

Sunt și poeți ale căror texte ne dau
impresia că împărtășesc și chiar
epuizează tot ce plăsmuiesc în câteva
versuri „secvențiale”. Putem exemplifica, aici,
cu „poeme de întâmpinare” în care cititorul o
află, întoarsă acasă („cu inima clopot”), pe
Carmen Tania Grigore cu volumul
„Secvențial” (ed. Teocora, 2017) unde, ca în
acele secvențe cinematografice, o va regăsi,
„vinovată am hoinărit prin vise”, cu iubirea,
viața, așteptarea, tristețea ploii și trăirile ei;
aceste „flash-uri autumnale” ce revin în
poezie ori de câte ori nu mai vede la orizont
„calea întrebărilor”. Intuiește cititorul, din
limpezimea versurilor secvențiale, vasta
posibilitate a acestei interpolări a propriei
ființe? Pentru că, spațiul fulgerat cu urechea
apropiată de scoica unor lucruri teribile fac, ca
„distanța/ dintre trădări” și „respirația ta/
precipitată/ (când)/ zile și nopți/ am ținut la
piept/ un cuțit/ care-mi incita/ imaginația” să
ne pună dinainte o punte a suspinelor din
„carnea în care/ am copilărit/ fără intenții de/
îndrăgostire”. Desprinsă „de toate confesiunile”,
când „atâtea clopote bat în tâmple/
încât nu mai știm/ dacă suntem/ îndemnați la
rugăciune/ sau avertizați de destin” și unde, în
„pusee tânguitoare/ sentimentele cer/
referendum”, faptele intervin foarte puțin în
viața omului, dar îl găsesc de-a lungul,
anevoiosul și încâlcitul vis al vieții. Când
iubirea e visul din care s-a trezit cu „fragi
sălbatici pe buze”, ori presimțirea că „s-ar
putea stârni/ un lied/ dacă mi-ai atinge
trupul”, cu siguranță că putem citi și o „ars
poetica”: „desfaci zăvoare de oase/ transformi
neliniști în/ bucurii fundamentale/ culegi
singurătatea/ din trupul împuținat/ apoi
deschizi cerul/prin care trecem îmbujorați/
legați/ de un vers”, alături de alte metafore ce
dă proiecția ființei poetice în raport cu lumea
pe care o investighează. Astfel își stinge
„foamea” după acea lume apusă, iar lumea
unor „aprinse amintiri” cu care ne-am
intersectat în adolescență, ca și cum „am
rămas/ uitați/ între vârste”. Cu „înțelesuri
târzii… deasupra lumii/ (unde)/luna își caută/
ochiul scăpat/ în măruntaiele scrisului”.

Semantica luminii

Mergând către spirit, în lumina
poemelor sale, Mihaela Meravei
„aleargă” pentru a-și croi din
libertatea de a visa un templu în poezie.
„Semantica luminii” (ed. Ex Ponto, 2016) e
cartea cea mai dragă din toate câte le-a trimis
în lumină. În căutarea luminii, poeta acestor
incantații lirice invocă legătura dintre
sentimente și trăiri ca pe un dans pur al
„cuvintelor… / (ce) /se fărămițează și mai mult
în fața trăirilor/pe când sentimentele/ se ridică
deasupra munților de tăceri”, iar „omul mic ca
și cuvintele/ rămâne prizonier între gratiile
viselor”. Cel care visează toate acestea dintr-o
singură privire, vede întregul proces cosmic
urcând niște trepte, ca într-un coridor, prin
cele patru cicluri:1) tainiță din lumină: cu
poeme dedicate primelor sentimente descifrate
în trăiri prizoniere; 2) vremea mieilor:
cu poeme desprinse din emoțiile pe care ți le
poate da poezia, undeva „la o margine de
mare”; 3) litanii verzi: un ciclu izvorât din
iubirea care „s-a așternut la picioarele
noastre”; 4) iar cumințenia omului: poeziei
încarcerate în vastitatea timpului „care-ți
îmbracă existența în zalele singurătății”. Poate
e singura poetă care se roagă la țărmul mării,
ca într-un templu: „…să tac ori/ să mă retrag
în mine ca într-o biserică/ până devin eu
însămi poezie”. Iubirea, această „lume
neînțeles de tulburătoare” vine, când și când,
pe nepregătite: „s-a iscat din senin/ un vânt
violet care a ridicat/ toate nostalgiile/ la rang
de poveste”. Visele sunt „rătăcite păsări” ce se
sparg „în cioburi de răsuflarea țărmului”, iar
când sentimentele „țiuie lumina când trece
peste culmi”, poeta oscilează între teama că
„înlăuntrul timpului nostru ninge a uitare” și
încrederea că „ar rămâne totuși o urmă pe ape/
ca o amintire/ a tot ce a însemnat clipa”.
Obsesia luminii cuprinde totul: privirea,
auzul, sentimentele, gândul… Și de ce nu? –
„atingând un cer mai sus de al nouălea”, unde
„poeziile sunt cu adevărat fericite”.

Toamna de mir

De Constantin Fieraru, poetul coborâtor
„din neamul celui născut orb/ căruia i-a
dăruit vederea toamna/ la apele
Siloamului”, îl recomandă totalitatea
lucrurilor cognoscibile surprinse în propria
sensibilitate și viziune unitară asupra lumii. În
Toamna de mir (ed. Rafet, 2017), poetul
pare mai degrabă atras de strigătul borgesian
al omului pierdut în măreția miturilor decât de
alegoria greu de suportat în care se află
captiv, dar ține să-i sublinieze zbaterile
zadarnice din sufletul ”unde face ravagii/
gerul (care îți) trage fermoarele între pleoape
/za după za/ în fața splendorii ce stă să te-nghită”.
În această vastitate pustie și lipsă de
raționalitate a lumii, imaginile, ca niște
lespezi gravate, sunt scoase dintr-un labirint
apocaliptic în uriașe fresce picturale cu nuanțe
rembrandtiene. Menționăm: 1) „sufletul celui
în urma căruia flutură/ fâșii rupte din lumina
toamnei/…/ prin care se străvede/ verdele
îndepărtat al frunzei de gutui/…/ puiul de
pasăre ce refuză să iasă/ din gălbenușul
amurgului”. 2) „ochii păsării de noapte/ care
ocupă întreg ecranul” alături de moartea ce
pândește până și „nufărul galben care
adoarme/ înainte să te devore”. 3) „amurgul
fugit și el de la locul crimei” din „toamna (ce)
își încarcă tablourile pe/ fregate cu pânze
pictate/ și le scufundă departe departe sub/
terminațiile luminii”. 4)„chipul Maicii
Fecioare cu Pruncul/ înconjurată de mucenicii
ale căror oase/ încă se mai vindecau pe
stadioanele/ unde fuseseră sfârtecați”. Penelul
său liric surprinde, în metafore suprarealiste
(„peste care ninsoarea a adăugat coroane/
peste coroane”), strigătul omului pierdut între
atâtea „ferestre deschise” către mituri, ficțiuni
și lecturi diverse: lanul de floarea-soarelui
(dintre traversele căii ferate acoperind trupul
Anei Karenina), lanul de rapiță (revărsat peste
marginile sistemului solar), salcâmul (întors
în bărăgan din Orient și cu care poetul se
identifică), salcia (văzută în grația cu care
cădelnițează când revine crivățul siberian),
lanul de porumb etc.

Anotimpul iubirii

Nu știu câte păcate fundamentale îi sunt
permise omului, dar unui poet sau
scriitor, știu sigur că-i sunt permise
trei: 1. Să cânte iubirea și oamenii locului
unde s-a născut. 2. Să iubească viața cu
dramele, necazurile, miturile și legendele
locului. 3. Să împingă cu un pas mai încolo de
hotarele vieții sale, moartea. Ceea ce și face în
cartea sa de poezie intitulată Anotimpul
iubirii, (ed. Editgraph, 2018) Gheorghe Onea.
Credem că e cartea unui trubadur condamnat
să rămână prizonier canoanelor clasice și
fericirii înțelese ca pe un fapt estetic: „Iubita
mea, îți scriu/ din această iarnă/ în care lupii
flămânzi/ îngână depărtarea dintre stele”.
Acest poet coborât din munții Buzăului, unde
codrii de stejari se înfrățesc cu mestecenii („în
păduri de taină freamătă mestecenii”), scrie
simplu și clar precum e și susurul izvoarelor
de munte, iar durerile sale încolțesc precum
semințele unei substanțe metafizice,
acoperind deșertul acesta numit dorul de
viață: „Gândul mă îndreaptă spre un țărm de
mare/ ce îngroapă-n valuri zbuciumul
tristeții,/ barcagiu-mi face semne de plecare/
trist că părăsește malul tinereții” (Vârstă).
Când face dedicații poetice celor dragi lui
(Esenin, Labiș, George Băiculescu), înțelegi
de ce a fost ales să ducă întrebările lor mai
departe, acolo unde căutarea în apele grele ale
sensurilor e și viață-moarte-uimire-înțelegere,
ori toate la un loc. Poetul acesta, pentru care
„iubirea e o tristețe ciudată”, se joacă în
poezie „printre nori, de-a zarea”. Bag seamă,
în pulberea acestui drum, „lumina crudă-a
teilor plăpânzi” din poezia sa, ne va aminti că
nimeni nu poate trăi în afara poeziei: „Nu vă
mirați că iar mi-e seară,/ că iar mi-e dor, că
sunt tot viu,/ că mă gândesc a câta oară,/ la tot
ce n-am putut să fiu” (Mi-e seară). Există,
totuși, un optimism în poezia sa. Așadar, în
poezia lui, poveștile vor înflori din nou, chiar
dacă mai puțin cu happy end.