De-ai noștri! – Livia Teodorescu – Manual de muzică pentru clasa a V-a Secundară (2)
Liturghia noastră bisericească cunoaște mai multe axioane.
Pe lângă „Cuvine-se cu adevărat” sau axionul ce se cântă în toate Duminicile, mai sunt axioane ce se cântă la diferite sărbători.
„Îngerul a strigat” este axionul Paștelui.




II. Messa
Se numește ,,messa“ slujba principală din liturghia catolică.
Cea mai importantă parte din messă este „Missa Solemnis”, în care toate părțile sunt cântate de cor, cu sau fără soluri și cu acompaniament de orgă sau de instrumente.
Părțile cântate sunt: Kyrie eleison, Gloria in excelsis. Sanctus, Graduel urmat de Alleluia, Prosa sau Sequența, Credo, Ofertoriul, Pater noster și Agnus Dei.
Cea mai veche compoziție completă a unei messe pe muzică datează din sec. XIV-lea, publicată sub titlul de ,,messa de Toumai”, care reprezintă unul din primele monumente ale artei armonice. Tot secolului al XIV-lea aparține messa, pe 4 voci mixte, de Guillaume de Machaut. La jumătatea secolului al 15-lea repertoriul se mărește ou repeziciune, trecând printr’o perioadă înfloritoare, în care arta polifonică își atinge perfecțiunea, compunându-se bucăți pentru 4, 5, 6 și 8 voci. Printre autorii cei mai cunoscuți cităm pe: Josquin Després, Orlandus Lassus și Palestrina, maestrul polifoniei vocale.
Succesorii lor introduseră acompaniamentul instrumental Messa cu coruri, în stil fugat, scrisă de J. S. Bach. este o capodoperă; nici messele de Haydn și de Mozart nu se apropie de frumusețea sa. Messa care atinge însă maximum de emoțiune și putere, întrecând cadrele liturgice ca expresie a sentimentului religios, este messa de Beethoven.







Requiem
Sub numele de „requiem” se înțelege partea din messa destinată slujbei pentru morți – missa pro defunctis.
În messa inerților cântecele de bucurie se suprimă, înlocuindu-se cu cuvintele: „Dona eis requiem”.
Cele mai remarcabile slujbe ale morților au fost cele de Pierre de la Rue, Palestrina, Orlandus Lassus și Vittoria.
Mai târziu, requiemul se înclină spre stilul de concert și de operă.
Demn de citat este requiemul de Cavalli, scris pentru propriul său serviciu funebru și cel de Jommelli, cu acompaniament de orchestră; cea mai celebră lucrare scrisă pe acest text este requiemul de Mozart.
A făcut mare vâlvă requiemul de Verdi, care a fost executat în concert pe cele mai multe scene italiene.
Tot în acest gen se remarcă și compozițiile lui Saint-Saens și Fauré.


Coral
Se numește „coral” un cântec religios armonizat, care se execută cu sau fără acompaniament de orchestră.
Coralul a fost introdus in biserica catolică de Papa Grigorie al VII-lea, iar în biserica protestantă de Luther.
La început coralul se cânta în cor, la unison; cel mai frumos coral la unison a fost „Coralul lui Luther”, scris de Iohann Walter la anul 1530.
În curând compozitorii dădură acestui gen o nouă formă, armonizându-l pe 4 voci. Coralul astfel armonizat, ajunge la perfecțiune cu J. Sebastian Bach.
Se mai dă numele de ,,coral” și bucăților instrumentale cu caracter religios.
S’au scris și pentru orgă 3 coraluri, adevărate capodopere, de către Cezar Frank.

Motetul
Motetul era la început un mic „chanson”, cu text popu¬lar, la care se adăoga o parte pentru tenor, cu text latin, împrumutat din repertoriul liturgic.
După unii autori, motetul era un cântec pe mai multe voci, cu cuvinte deosebite pentru fiecare parte, producând un ansamblu armonic.
Odată cu progresul artei polifoniei vocale, „micul chanson” și-a creat o formă specială de compoziție religioasă, oare s’a introdus în slujba bisericii catolice.
Autorii cei mai însemnați ai motetului au fost Josquin Després și Palestrina, care perfecționează motetul ducându-l la apogeu.
În a II-a jumătate a sec. XVI-lea, au fost publicate la Nürenberg sub numele de „Thesaurus Musicus”, multe colecțiuni de motete, în care se găsesc cele mai prețioase studii ale repertoriului de motete din acea epocă.
Sub Ludovic XIV-lea, se inaugurează motetul cu cor mare pentru capela regală, care echivalează ca proporții cu cantatul bisericesc al Germanilor, scris pe 4 până la 8 voci și cu acompaniament de orchestră. Pentru bisericile modeste, se scria de către muzicieni și „micul motet”, pe o singură voce.
Motete moderne au fost publicate în Franța de „Schola cantorum“, scrise în mare parte de Dubois.
În liturghia catolică se întrebuințează motetul la Sf. Cuminicătură, procesiuni, etc.
În limbagiul obicinuit termenul de „motet” a fost întins și la unele bucăți din cântarea liturgică ce nu sunt motete, dar cari se execută ad libitum, în aceleași împrejurări ca și motetele propriu zise.



