De-ai noștri! – Dumitru Crăciun – Grâușor (1)
GRÂUȘOR
În pădure la Vâlcioaia
Hăt de vreme’n luna Mart’,
Când din țarcuri iese oaia,
Când zăpezile s’au spart;
Când puhoaiele, în vale,
Duc omătul supărat
Și vuiesc în a lor cale
Prin ogorul desfundat;
De sub creangă de tufane,
Unde raze cad pieziș,
Grâușorul în foltane
A țâșnit lâng’un agriș.
Ca să simtă raza sfântă,
Dă frunzișul cel uscat,
Spre lumină se avântă
Din pământul afânat.
Foaie lată, verde broatec,
Lob plăpând și luminos,
În ăst raiu primăvăratec
Grâușoru-i prea fălos.
Pe deasupra drept podoabă
Are-un clopoțel gălbui,
Prin codița lui cea slabă
Este jocul vântului.
Peste codru sur în parte
Trei sitari, în sbor ușor,
Se opresc pe-un ram aparte
Și zâmbesc la grâușor.
Ce n’ași da să-mi port figura,
Să fiu eu în locul lor,
Să văd iarăși tăietura,
Să mă’mbăt de grâușor.
DIMINEAȚĂ DE VARA ÎN SAT
Străbate zarea și vâlceaua
Un bucium gros din depărtări,
Copilu-și duce’n crâng vițeaua,
Pe lunci un abur ca pe mări.
Pe înnoptat, de dimineață,
Pornesc țăranii după trebi,
Când ziua se îngână’n ceață,
Dă spic în holde pela ierbi.
Cotețul svârle ușa’ngustă,
Ies pui de rațe și găini,
Năvală dau și-o trag de fustă,
În jurul bietei gospodini.
Alaiul îl conduc curcanii,
Sunt regi în neamul păsăresc;
Ascultă cloșca doar hultanii,
Pe sus, prin spațiul ceresc,
O babă moșmăie’n ogradă,
Stăpână peste tot acum;
Iar nepoțelul pune-o sgardă
Cățelului, ce dă la drum.
Stau amândoi pe prispa casei,
Ca vechi prieteni, scumpi amici…
La teică saltă glasul raței,
Prin apă’nnot rățuște mici.
Venit în sat după o clipă,
Îndată ce vei fi ajuns,
N’auzi cât glas de rândunică,
Tot satu-i în tăcere ascuns.
Din curți privind către ogoare
Vezi puncte tot pictate în alb,
Sunt hainele curate-floare,
Brăzdând ogorul cel cudalb.
(Publicat în Convorbiri Literare, Aprilie 1944).
FERICIȚI
Un copil și trei fetițe
Tipăresc pe drum,
Îndemnând cele oițe
Prin al ceții fum.
Rouă potolise praful,
Cerul e senin,
Dimineața-și ia taraful
Par’că mai din plin.
Drumul șerpuie prin lanuri
Verzi de păpușoi,
Sau livezi cu mândre hanuri
Pentru cintezoi.
Mielușeii rup în grabă
Firul de mohor,
Copilașii află treabă
Într’un cânt de dor…
AD HORATIUM POETAM
Annorum vae millia nunc fugere
Quando versu Lalagen cecenisti
Dulce ridentem Lalagen et verbo,
Flacce poeta!
Nam latine tu modulatus primo
Fidem, quam et Alcaios et Sappho quondam,
Centum saeclis nos dictitamus versum
Cari Horati.
Non et omnis tu periisti în Umbris,
Vives, vives usque adoratus filis,
Quibus Romae colies fuerunt gratae,
Gratus et Flaccus.
AMIAZA
(AD SIDUS)
Subt-o salcie pletoasă
Vesel curge-un râu,
Muncitorii de la coasă
Taie lan de grâu…
Apa’n clocotul amiezii
Șerpuie’n tufiș,
Pe la umbră saltă iezii
Venind din podiș.
Nicușor, în urma stânii,
Fluieră la oi,
Ducând iapa de căpăstru
Singur prin zăvoiu.
În zăduful de amiază
Oile merg ghem,
Pulberea le veștmântează,
Strănută și gem;
La prodișcă dau năvală
Alergând să bea,
Doar acuma se resfiră
Care și cum vrea…
Azorel pe lângă turmă
Sare drept în lac,
Și voios prin valuri scurmă,
Calcă apa’n tact.
Nicușor și altă gloată
Fac și ei la fel,
Nu le-ajunge lumea toată,
Se stropesc rebel.
Clocotul se potolește
La umbra de plop,
Copilașul ațipește
Răcorit de strop…
DRAGOSTEA DE SAT
(TRAD. CLAUDIANI, EPIG. II)
Ferice de țăranul,
Ce câmpul său iubit,
Copil și-acum în vârstă,
Nici când n’a părăsit.
Dă sprijinit în cârjă
Prin bătătură-acum
Și în aceeași casă
Socoate-al vremii drum.
Nu l-au târât necazuri
În vrăjmășii de loc,
Nici a gustat ca oaspe
Tratații în alt loc,
N’a tremurat pe mare
Ca simplu negustor,
Nici s’a’ngrozit de goarna,
Cu glas turburător.
Nepăsător în toate
Și de-un oraș vecin,
Se bucură de toate,
Ce doruri îi alin.
El șirul vremii știe
Nu după dregători,
Ci după fructul toamnei
Și-a primăverii flori.
Lui soarele-i răsare
Pe același ogor sfânt,
EI își măsoară ziua
Cu orizontu-i strâmt.
Chiar știe când stejarul
Era puiu mititel
Și-acum e falnic pomul
Și tot bătrân ca el.
Verona, lângă dânsul,
O crede’n depărtări,
Iar limpede Benacus
Pe malul Roșiei mări.
El are forță-n brațe
Și-i tare ca un brad,
Nici când nu-l lasă vlaga,
Iar forțele nu-i scad.
Alerge doar Hiberul
Pe drumul pustiit,
El are cale bună,
Iar moșul traiu tihnit.
VALEA OANII
(PRIETENULUI STAN CUCU)
Bate vântul frunza toamnii,
Tremur crengile’n gutuiu,
Un drumeț prin Valea Oanii,
Trece’n pasul calului.
Cărăruia este strâmtă,
Cât cu ochiu’ntrezărești,
În această vale sfântă,
De la Țifu la Dodești.
Călărețul se apleacă,
La tot pasul înainte,
Că-l atinge ba o cracă,
Ba din cătină vr’un ghimpe.
Din potecă se ridică,
Spre Apus și Răsărit,
Clinuri cu vie pitică
Și’un tăpșan înțelenit.
Pe tăpșan îi iarbă coaptă,
Priponit văd un vițel,
Mai pe coastă-i multă șoaptă,
De subt nuc latr’un cățel…
Ici o cramă din ostrețe
Cu’n stăpân mai gospodar,
Cu grădină, o mândrețe,
Și cu’n cal legat de par.
Subt cel nuc cu foaia lată
Și cu crengile’n pământ,
Trei copii, strânși, laolaltă,
Nu-și dau unul crezământ,
De minunea, ce aflară,
Atârnat ca și un fagul;
Un cuibar, uitat de-as’vară,
Măestrit de-un falnic gangur.
Din băcan și din mătasă
Împletise, cum el știe
Pe o cracă mai retrasă.
Casa lui cu fața’n vie,
Dup’un săciu în altă vie,
Cu butucii pe harac,
Doi micuți singuri se’mbie
Din harbuz cu miez de mac
Îmbrăcați în cămășuțe
Și încolo goi pistol,
Cu țărâna pe mânuțe
Și cu pântec rotogol;
Și-s mutroși nevoie mare!
De nu crezi că-s pui de om,
Ci vr’o mică arătare,
Răsărită lângă pom,
Au pe frunte mari șiroaie,
Prelungite pe obraz,
Drumuri scurte multe-droaie,
Boabe coapte de teras;
Și tabloul se încheie,
Cocoțată’n vârf de nas
C’o sămânță, ce scânteie
Ca un bob de ananas.
Dar sunt oameni de ispravă,
Tata i-a lăsat pândari
Și la mieii din otavă
Și la rodul din vlăstari.
Cărăbușii lângă dânșii,
Costumați în negru frac,
O bobiță duc în labe,
Pe un capăt de harac.
Calul bate din copită
Peste praful de pelin,
Din podgoria-aromită
De la buțile cu vin,
De pe dealul de subt soare
Și cu foșnet de stejar,
Vine-un șir de gri cocoare,
Cârâind un țipăt rar.
Și sburând în faptul toamnii
Într’un șir exact, perfect
Fâlfâind pe Valea Oanii,
Își arat’un viu regret.
Într’un prun cu frunza rară,
Cum privești la alți vecini,
Un butuc cu „delivară”
Își atârnă rozi-ciorchini;
Mâna dac’o ții în zare
Și te uiți spre Soare-Apune,
De aici, de pe cărare,
Vezi și struguri, vezi și prune…
Și’înțelegi că prunu’n vie
E și prun, e și harac.
Are foi liliachie
Boabe-aprinse ca de mac…
Lâng’un ulm cu vârfu’n stele
Este-un șipot curgător,
În șuvițe subțirele
Și-i mereu răcoritor.
Într’o urmă, ce lăsase
Un buhaiu la adăpat,
Stropi de apă s’adunase
Din izvor și din plouat;
Iar un broatec cât o pară
Răsărise’n apa lui
Și cânta cu-ochii-afară
Cânt sălbatic și tehui,
Dac’aude iarba’n foșnet,
Fluierat și pas de cal,
De îndată tace trăsnet
Subt o frunză de hardal…
Într’un hat cu vie noha
Și cu boabe de mărgean,
Stau la graiu, măsoară slova,
O fată c’un licean:
Dup’un an de’nvățătură,
Cu nevoi și gazde rele,
În această curătură
De butuci și porumbele.
Sorb acuma clipe sfinte,
Săpând numele pe nuc,
Însoțind cu jurăminte
Astă viață de haiduc;
Și vorbesc, furați de vraja,
Ce-i înconjur’pe-amândoi:
Nuc bătrân, ce ține straja
Peste vii, peste zăvoi;
Între știriți, la picioare,
Ei cunosc precum dormise,
Astă noapte pe răcoare,
Un șoldan, furat de vise.
De pe deal, văzând idila,
Smulge lanțul din țăruș
Și șăgalnic ca feștila,
Se apropie Lăbuș.
Gudurat își scaldă blana
Pe covorul de crăițe,
Adăpate sorbind hrana
Între ramura de vițe.
– „Ce noroc că toiul verii
Și o parte din Brumar,
Când roșesc în vie perii,
De liceu n’avem habar!…
– „Și ce rău, grăiește fata,
Deseori chiar la cules,
Când prin frunze râde sloata,
Noi spre târguri am purces”…
Soarele trecuse bolta
Peste dealul Făgădău
Și grăbit termină volta,
Să coboare’n negru hău.
Verzi stejari și tei cu frunze
S’alungesc pe firul văii
Și acopăr Valea Oanii…
Hăulesc prin vii flăcăii..
Ruginiu bate Apusul,
Peste codru, peste vii,
Toarnă vrajă de crepuscul
Lungind pomii arămii.
Cel drumeț din Valea Oanii
ÎI zărești pe cel’alt deal,
Deșirat prin via Doamnii
Chip superb și ideal…
