Literadura nr. 11 (1)

Editorial

Prof. dr. Mihaela BURLACU
Data şi locul naşterii: 25.03.1980, Buzău.
Profesor titular de limba şi literatura română –
limba engleză.
Studii: Doctorat, Şcoala Doctorală de Studii
Filologice, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi (finalizat cu teza „Monica
Lovinescu, vocea exilului românesc”);
Masterat, „Management Educaţional şi
Integrare Europeană”, Universitatea „Petrol şi
Gaze” Ploieşti;
Masterat, „Studii Culturale Româneşti în
Context European”, Universitatea „Petrol şi
Gaze”, Ploieşti
Volume: Emil Cioran. Silogismele maladiilor,
Ed Alpha MDN, Buzău, 2007;
Succesul în educaţie: Pedepse vs. Recompense,
Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2009;
Monica Lovinescu. O voce a exilului românesc,
Editura Institutul European, Iași, 2014.

Problema cunoașterii în domeniul criticii literare

Critica literară a devenit în timp o
disciplină preocupată de sensibilitatea
artistică, o modalitate de a cunoaște
emoția prin judecăți mai mult sau mai puțin
obiective. Ea este ordonată de istoria literară
ce cronologizează evenimentele artistice.
Există două istorii: una a faptelor materiale
evidente, din care iese o operă, istoria lumii,
și alta a fenomenelor fictive dintr-o operă a
căror realitate estetică trebuie dovedită, istoria
literaturii. Foarte multe persoane citesc pentru
a se informa, pentru a învăța, pentru a
răspunde unor cereri și se îndepărtează de
plăcerea lecturii. Cititorii avizați însă, pentru a
citi din plăcere, sunt constrânși să renunțe la
plăcerea estetică, normată de cunoaștere.
Critica este asemănătoare creației, iar criticul
deține dispoziție creatoare: interpretarea se
face la nivel mental, cognitiv, așadar cuvântul
original străin și impersonal se transformă
într-un cuvânt original propriu, un fel de
identificare pînă la absolut cu scriitorul.
Fiecare dintre noi simte că a ajuns să
cunoască ceva din momentul în care găsește
un tipar logic, un punct de plecare, acel
„aaaaaa!, despre asta e vorba”. Definiția
oricărui fenomen se face prin indicarea
genului proxim, adică a elementelor ce
constituie domeniul major din care s-a extras
fenomenul, și a diferenței specifice care
explică unicitatea. Cu alte cuvinte, pentru a
cunoaște un lucru, trebuie să cunoaștem atât
vecinătatea lui și domeniul din care face parte,
cât și elemente străine, fără nicio legătură. Un
exemplu: literele a și b. Fiecare se scrie într-un
anumit fel, respectând convenții bine
stabilite. Dacă le văd scrise, știu care e a și
care e b, prin diferențiere. Prin asociere, știu
că amândouă sunt litere. Tot astfel în istoria
literaturii: știu ce e romantismul, știu ce e și
simbolismul. Știu cine-i Eminescu, să
presupunem că nu am cunoștințe despre
Bacovia. Pot însă să apelez la cunoștințele
despre simbolism și să evidențiez câteva
trăsături ale autorului, tot astfel cum îl pot
compara cu Eminescu (toată lumea știe cine-i
Eminescu…). Iată un mod scolastic, pueril, de
a rezolva o cerință. Dar ca să poți face așa
ceva, trebuie să ai informații conexe, să
cunoști domeniul de lucru. G. Călinescu se
întreabă dacă istoria este o știință în stare de a
formula raporturile necesare avându-i în
vedere subiectivitatea și concluzionează că
istoria literară este o știință cu legi inefabile și
sinteză epică. Nu este singurul. Începând cu a
doua jumătate a secolului nouăsprezece,
intelectualii au lăudat caracterul științific al
criticii literare. Structuralismul, psihanaliza,
semiotica, organicitatea dinamică, formula
tematistă, relativismul estetic au încercat să
demonstreze că fac știință, nu artă. Începând
cu 1947, discuțiile pe tema autonomiei
esteticului sau a creației critice devin
prohibite. „Metoda nouă în artă“, respectiv
realismul-socialist, are un cu totul alt profil,
stabilit pe coordonate agresive. Revenirea la
modelul criticii estetice interbelice începe să
se contureze mai pregnant după 1965, prin
recucerirea dimensiunii creatoare, prin
abordarea modelului critic călinescian. Alex
Ștefănescu remarcă faptul că „nimic nu a mai
rămas din arsenalul de metode critice care iau
entuziasmat pe criticii literari din perioada
postbelică. Critica literară spre care se tinde
acum, în lume, este lapidară și exclamativă,
de aceeași factură cu publicitatea. (Mesaj
către tineri: redescoperiți literatura!, Editura
Curtea Veche, București, 2015, p.56).
Domnia sa se întreabă ce altceva este critica
literară, dacă nu este tot o literatură și
subliniază fără echivoc: critica literară nu
este o știință. Un critic, spune Alex
Ștefănescu, nu poate identifica o relație
cauză-efect în creația literară tocmai pentru că
în acest domeniu nu există reguli, nu există
definiții științifice. Eu cred că istoria literară
și critica țin de talent disciplină și emoție în
egală măsură.
Biografia, ineditul, adevărul istoric sunt
necesare oricărui istoric și rămân un
instrument pentru istoricul literar talentat care
ajunge să descopere elemente inedite. Un
critic, fără pregătirea științifică necesară, nu
va pricepe concepția despre lume și viață a
unui scriitor, nu va reuși să sublinieze ideile
poetice, nu va putea interpreta mesajul
textului. Cunoașterea temeinică a istoriei și a
criticii literare la nivel teoretic și practic stă la
originea creației criticului. Nu poate face
evaluări cine cunoaște un singur traseu
interpretativ, o singură metodă de comprehensiune
a textului. Însă pregătirea temeinică
și abilitatea înnăscută de a desluși înțelesuri
ascunse nu sunt suficiente. Aici se cere
invocată și emoția provocată de operele de
artă. Plăcerea de a consuma un produs cultural
nu se învață, ci alcătuiește vocația criticului.
Deși arta nu poate fi explicată, criticul îi poate
comunica emoția. În concluzie, trebuie să
înțelegem critica literară ca pe o formă
independentă de creație, capabilă să transpună
impresia cu mijloace literare potrivite și într-un
stil artistic clar.

Aniversări
La mulți ani!

Ianuarie
1-Ștefania Oproescu
2- Mihai Sălcuțan
4-Mircea Tănase
8-Gheorghe Iova
8- Mioara Neagu
16-Alexandru Gaiță
17-Marcela Chiriță
18-Ion Gătej
19-Gabriel Peneș
20-Valeria Manta-Tăicuțu
24-Gheorghe Oncioiu
24-Gheorghe Petcu
25-Dumitru Ursu
28- Grigore Leaua

Februarie
4-Dumitru Dănăilă
4-Denisa Comănescu
5-Nicolai Tăicuțu
7-Spiridon Râmniceanu
7-Mihai Marius Mâncu
8-Iulian Teodor Fetcu
8-Mihai M.Macovei
8-Manuela Camelia Sava
11-Ovidiu Cameliu Petrescu
12-Dan Puric
19-Liviu Ioan Stoiciu
21-Dan Gabriel Onțeluș
22-Maria Monalisa Pleșea
27- Ana Maria P. Androne

Martie
2-Girel Barbu
4-Aurelian Mareș
9-Ștefan Dima Zărnești
12-Costel Suditu
18-Casian Crăciun
22-Elena Radu
23-Daniela Șontică
25-Mihael Burlacu
30-Cătălin Adrian Țânțăreanu

Diana Dobriţa BÎLEA

Născută la data de 6 august 1967, în
localitatea Gârliciu, județul Constanţa.
Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi
Ştiinţele Comunicării, secţia Jurnalism.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Activitatea literară:
Redactor la revistele Vatra veche şi 13 Plus;
Realizatorul rubricii permanente Breviar
editorial al revistei Pro Saeculum;
Colaborări (cu eseu, proză, poezie şi cronică
literară) la mai multe reviste de cultură
naţionale: Luceafărul, Ex Ponto, Acolada,
Poezia, Nord literar, Conta, Ateneu, Rotonda
valahă, Spaţii culturale, Plumb, Actualitatea
literară, InterArtes, Helis, Oglinda literară,
Boema, Agora etc.
Volume publicate:
Iubirea urcă muntele, Editura Europolis,
2004; reeditat la Editura Ex Ponto, 2015,
roman.
Îngerul Linei, Editura Ex Ponto, 2016;
reeditat la Editura Editgraph, 2018, roman;
Dragoste şi război, Editura Tipo Moldova,
2016; reeditat la Editura Ex Ponto, 2016,
roman;
Omul dintre două lumi, Editura Ex Ponto,
2017, roman;
Impresii de călătorie în lumea cărţilor,
Editura Ex Ponto, 2018, critică literară;
De ce iubim?, Editura Ex-Ponto, 2015,
roman;
Pentru volumele scrise are multe cronici și
premii.

A opta zi a săptămânii
Fragment din romanul în lucru

Dacă printre aceşti (ne)cunoscuţi se
află şi el, Galateu? Dacă vocea e
chiar a lui? Voi vrea să rămân în
lumea sa ori voi alege să mă întorc acasă?”
Zâmbi amar. Pe lângă faptul că n-ar fi
ştiut cum s-ar fi putut întoarce la fosta viaţă,
singura, probabil, pentru care avea să
răspundă în faţa lui Dumnezeu, recunoştea că
ceea ce i se oferea acum o tenta şi o umplea
de o mare curiozitate. Roti ochii în jur. Deşi
sentimentul de déjà vu persista, confortul
casei o stingherea. Se gândi că obiectele de
artă prezente cam peste tot costaseră o avere,
de unde îi rezulta că nu ducea lipsă de bani.
Dacă nu câştiga foarte bine din meseria de
designer, atunci însemna că mai avea o sursă
generoasă de venit. Nu putea s-o identifice
acum, oricât ar fi căutat cu privirea în jur.
Fără să-şi dea seama, lăsându-se purtată de fel
de fel de gânduri şi supoziţii, se pomeni în
faţa aragazului preparându-şi un ceai. Ştiuse
exact unde să caute plantele preferate, unde să
găsească mierea, în care raft al frigiderului
ţinea lămâile. Abia când înţelese acest lucru
începu să pună la îndoială faptul că era Agnes
cea grasă şi nu femeia sofisticată pe care i-o
arătau oglinda, casa aceea, mesajele de pe
telefon şi toate celelalte.
„Sufăr de amnezie? se întrebă. O fi
vreo boală, o tulburare de personalitate, ceva
de genul ăsta?”
Vru să creadă această variantă, dar
toate celulele se răscoliră în ea şi sângele îi
urcă cu turbată repeziciune în tâmple,
ameninţând să rupă o venă şi să ţâşnească
afară. Nu, ea se simţea Agnes cea grasă, chiar
dacă nu semăna cu ea. Poate doar la înălţime.
Poate şi la culoarea ochilor. Părul scurt şi
blond-satinat din prezent era vopsit proaspăt,
nu-şi dădea seama care ar fi putut să fie
culoarea lui naturală. Avusese dintotdeauna o
dantură frumoasă, normală, şi aşa era şi acum.
Mult prea comună ca să poată trage vreo
concluzie. Nu avusese aluniţe şi nu le
descoperi nici pe acest corp frumos. Însă o
dezechilibră din nou un mic tatuaj pe umărul
stâng, o stea, nu ştia ce simbolizează. Căută
fotografii prin casă, dar, în afară de albumele
în care ea fusese, clar, protagonista unor
şedinţe foto strict profesionale, nu mai găsi
altceva.
„Părinţii noii Agnes!” găsi o altă cale
de a-şi cerceta un posibil trecut.
Se repezi la cartea de identitate să
vadă ce nume purtau aceştia şi nu mică îi fu
mirarea să descopere că purtau aceleaşi nume
ca şi părinţii cărora îşi amintea că le spusese
mamă şi tată. Sleită dintr-o dată de puteri, îşi
lăsă trupul să cadă în primul fotoliu ivit în
cale.
„Nu pot fi atâtea coincidenţe! îşi spuse
clătinând aproape convulsiv din capul devenit
dintr-o dată prea uşor, ca şi când n-ar mai fi
fost al ei. Mâine dimineaţă merg la azil să
vorbesc cu… Agnes. Doar întâlnirea cu ea
poate să dezlege enigma. Dacă aflu că nu sunt
ea, poate că îmi va fi mai uşor să-mi cercetez
trecutul”.
Înviorată de această perspectivă, se
ridică, îşi bău ceaiul încercând să-şi alunge
din minte orice gând, concentrându-se pe
gustul bun al licorii. După aceea făcu un duş
prelung, dezmierdându-se cu două uleiuri
despre care gândea că îi menţinuseră acea
piele frumoasă şi catifelată. Dormitorul o
aştepta cu un pat imens, de formă uşor ovală.
Nişte trandafiri mari şi roşii, parfumaţi parcă,
o îmbiau către lenjeria mătăsoasă.
„Nu mi-am băgat telefonul la
încărcat!” îşi aminti brusc.
Ezită. Oboseala şi chemarea
aşternuturilor învinseră însă. Înainte de a
stinge lumina, privirea îi căzu pe una dintre
perne. Avea senzaţia că, sub aceasta, se afla
ascuns ceva. Curioasă, râzând totuşi în sinea
ei pentru că se încredea în ceea ce nu putea să
fie o amintire, ridică perna. Se miră să
descopere o hârtie împăturită în patru. O
desfăcu şi citi: „Cucereşte-l, Agnes! Ţi s-a dat
o şansă”. Caligrafia aparţinea, fără doar şi
poate, acelei Agnes de dinainte de foc. Când
mirarea aceasta se mai diminuă, se gândi la
mesajul din bileţel. Zâmbi derutată şi tristă.
„Înseamnă că nici aici n-o duc bine din
punct de vedere sentimental, îşi zise. El nu e
cucerit încă”.
Vru să mai citească o dată bileţelul,
dar renunţă în ultima clipă. Pentru că îşi dorea
să destrame vraja acelei întâmplări care nu se
mai sfârşea, rupse hârtia şi aruncă rămăşiţele
pe jos.
– Eu pot să cuceresc pe cine vreau! se
auzi rostind cu voce tare, deşi nu era sigură că
îşi recunoscuse glasul.
Preferă să se lase în voia frumoasei
Agnes pentru că îi convenea mai mult modul
acesteia de a vedea lucrurile. Era hotărâtă să
înveţe de la ea. Stinse lumina întrebându-se
totuşi dacă în ziua următoare avea să se mai
trezească în aceeaşi piele. Simţea, fără să
înţeleagă câtuşi de puţin de ce, că acest lucru
depindea de ea. Ca şi când doar mintea ei
avea puterea de a-i schimba destinul, ca un
Dumnezeu personal. Păstră această senzaţie în
fiinţa ei până ce adormi, ajutată şi de lumina
ce venea, discret, din mai multe unghere ale
camerei, fără să pară a fi fost produsul unor
corpuri de iluminat.
Zorii zilei nu-i aduseră nicio
schimbare. Spre marea ei mulţumire,
descoperi, întâmplător, o mapă cu desene, pe
care scria Toamnă-Iarnă. Scoase desenele şi
le privi unul câte unul. Cunoştea fiecare
model, nu era sigură pe toate detaliile, dar îşi
amintea că ea le făcuse, pe unele dintre ele
chiar sub privirile mai mult decât admirative
ale mamei sale. Amintirea fiinţei dragi făcu să
i se înroureze ochii. În aceeaşi clipă, privirea
îi căzu pe un permis de conducere. Faptul că
era pe numele ei o binedispuse. Ea nu ştia să
conducă şi nu avusese niciodată ambiţia să
facă şcoala de şoferi, dar coborî în garaj şi
văzu o maşină roşie. Când se urcă la volan, nu
mai avu nicio îndoială că o mai condusese şi
altă dată.
Opri în faţa azilului, care îi trezi brusc
un gust amar. La gândul că avea s-o
întâlnească pe Agnes, totuşi, o încercară mari
emoţii. Nu ştia ce avea să-i spună şi nici dacă
ar fi putut s-o convingă de faptul că ele erau,
într-un fel pe care nu şi-l explica, una şi
aceeaşi. Îl salută pe Raul, băiatul de la pază,
şi-l întrebă dacă Agnes ajunsese la serviciu.
– Nu cred că-i aici, răspunse tânărul strângând
des pleoapele. Ştiu că a ieşit, n-am văzut dacă
s-a întors.
– Mulţumesc, zise ea şi vru să meargă
mai departe, dar se răzgândi în ultimul
moment. Măi Raul, să ştii că ticul ăsta al tău
se poate rezolva. Să mergi la un psiholog, da?
Băiatul rămase ca prostit, dar revenindu-şi
repede, întrebă:
– De unde ştiţi cum mă cheamă?
– Scrie pe chestia aia pe care o porţi
atârnată la gât, prostănacule, răspunse şi trecu
pe lângă el râzând.
Raul îşi privi legitimaţia. În ziua
aceea, ca niciodată, o pusese cu partea albă în
sus, aşa că necunoscuta n-ar fi putut să-i
citească numele. Descumpănit, întrebându-se
de unde îl cunoştea totuşi, o urmări cum se
îndrepta ţintă, subţire şi mai elegantă decât
orice femeie din câte văzuse el vreodată, spre
biroul şefului.
Spre marea sa nemulţumire, Agnes cea
frumoasă află de la manager că cealaltă Agnes
nu putea fi găsită în ziua aceea la azil. Era
învoită pentru treburi personale.
[…]
„O să merg totuşi la cimitir, îşi zise,
sper ca măcar mama să mă recunoască”.
La mormântul mamei sale se înfăţişă
umilă, cu lacrimi mari şiroindu-i pe obraji. I
se părea dureros de nefiresc să-şi caute mama
într-un cimitir şi să n-o găsească nici măcar
într-o fotografie veche. Îngenunche în faţa
crucii, neştiind ce altceva să mai facă. Încet-încet,
se linişti. Îi făceau bine razele blânde
ale soarelui mângâindu-i faţa, gâtul şi braţele.
Ţinea ochii închişi, dar în spatele pleoapelor
nu era întuneric. O parte din lumina astrului
solar trecea dincolo, deschizând în ea uşi
neştiute, pătrunzându-i în ungherele unde
ascunsese frica, grijile şi absurdul prezentului.
Poate această relaxare adâncă, poate poziţia
ori poate dorinţa de a se întoarce la adevărata
sa fiinţă o făcu să se clatine ca o pendulă.
Observă, stupefiată, că trupul, gândurile şi
simţămintele îi alunecau la dreapta şi la
stânga fără ca ea să facă un minim efort în
acest sens. Şi mai surprinsă fu să constate că
realitatea din partea dreaptă era cu totul alta
decât cea din partea stângă. Dacă în dreapta
ştia că era în pielea sofisticatei Agnes, când
ajungea în stânga, lumea ei se schimba.
Revenea fosta Agnes, cea grasă, cea miloasă,
cea lipsită de noroc. Când se obişnui cu cele
două realităţi, cea care se credea a fi noua
Agnes se concentră să înţeleagă ce se
întâmpla. Trase concluzia că ambele Agnes
aveau în comun nu doar amintirile şi viaţa de
până atunci, dar şi o parte din corp, chiar dacă
nu-şi putea explica în ce fel. Se bucura că
descoperise această linie dintre ele şi începu
să spere că într-o zi va învăţa s-o anihileze.
Deschise ochii şi zâmbetul ei larg trimise spre
cer pete de culoare pline de optimism.
– Mulţumesc, mamă dragă, şopti. Nu ştiu de
ce cred că tu eşti în spatele a ceea ce se
petrece. Ai dat foc casei pentru că nu-ţi plăcea
viaţa mea… Şi m-ai trimis în lume.
Îşi aminti cuvintele ei: „Fugi de-aici, Agnes,
lasă-ne în plata Domnului! Pleacă, vezi de
tinereţea ta! Trăieşte aşa cum îţi place ţie!
Dacă nu pleci de bunăvoie, o să te gonesc eu
din casă”.
Riscase de două ori: viaţa sa şi un
cămin pentru fiică. Curajul disperatului care
crede cu toată inima că nu mai există altă cale
şi că nu mai are nimic de pierdut. Ce reuşise
să obţină până acum? Conservatoarea Agnes
îşi instalase mătuşile la azil şi, constrânsă de
situaţie, hotărâse să se mute şi ea acolo. În
aceste condiţii, nu putea să pună punct
abuzurilor sexuale ale managerului.
Dimpotrivă. Dar ea, cea de acum, ce rost avea
pe pământ? Cum putea ea s-o ajute pe biata
Agnes?
Încercă să intre din nou în starea care
o împingea spre pendulare, dar nu-i reuşi. Se
ridică. Dintr-o fotografie ce patrona o cruce
de alături, o femeie tânără îi ocolea privirile şi
se uita departe în zare, cu îngrijorare pe chip,
ca şi când ar fi căutat ceva sau pe cineva drag.

Distribuie: