Spații culturale nr. 67 (7)

Cătălin ROJIȘTEANU

Poveste de femartie

Când era Gogu mai mic, mă-sa îl cam împingea de la țâță, poate și că era așa de pirpiriu și nehotărât, oricât insistau oamenii ăia din jur să-l răsfețe, să-l mângâie, să-i ostoiască foamea cu forța, adică să-l îndoape de-i curgea laptele pe tot botul și-i dădeau lacrimile atunci, că nu mai putea să respire și-l lua o silă perfidă, tamponată pe la lingurică și sila asta urca până la creierul lui deosebit de al multora și se înfigea acolo ca o ancoră de scoică naufragiată, dar tot socotesc că el habar n-avea pe atunci ce e aia o scoică, dar uite că altfel îl privea lumea dacă vorbea de lac sau de balta cea mare.
Încetase să se mai gândească la faptul că, odată, îl enervase cefăitul tuturor adulților și atunci își repeta că el o să fie mai atent. N-avea niciun rost.
Noroiul ăla medieval, culmea!, brr!, de sfârșit de an 1953, noroiul ăla, zic, nu avea nimic poetic în el, doar Tiță, vecinul, putea cânta la cinele ciucit pe lângă marginea hârdăului de douăzeci de vedre unde bolborosea boasca. Gogu se gândea că Tiță stă mereu pe ciuci pencă n-are betelie la nădragi și are o temere să nu îi piarză în mers.
-Ăăă, uite că trece popa pe uliță, muică, lasă pogodeala, întinde velințele alea curate și macatu’ ăl nou, hai că intră și la noi, haida, ghea, mam’mare, că ne prinde cu salteaua de paie goală în odaia mare și ne facem de baftă!
Vocea intrase printre ulucii de gard. Îhî, vocea lui Mirel, pocitul ăla cu ochii lui spălăciți, care dădea cu cataroaie după Gogu. Zicea Tiță că mă-sa lui Mirel avea frecuș între genunchi și nimenea nu mai știa dacă plodul avea sânge de neamț sau de rus, toți trăseseră la ea, ca la țintă sau ca între halte mai lungi în războiul al doilea.
Anul trecut tot cam așa pe vremea aia i s-a prăpădit mămica lui Gogu și de-aia Gogu nu prea halea bine începutul de iarnă, chiar dacă toți vecinii lui se primeneau, care după mintea lui. Nu, chiar nu se prăpădea de dorul mă-sii, doar că îl împungea un ghes rău ca o gheară în gât și așa își amintea de ăilalți, cum o întorceau pe mă-sa pe spate, opintindu-se când o spălau și-o curățau, așa moartă cum era și ziceau că uite acuma vede draga de ea cerul în sfârșit, de parcă mai conta sau dracu știe, că avea ochii ăia albaștri beliți de parcă o lovise pântecăraia, iar.
Noroi, noroi.
Rânise toată dimineața, trecuse pe sub pătul, dar dincolo de uluci, unde lua bătaie de la Tiță dacă trecea, da, așa, așa fuse, abia acolo dădu peste fierul ăla. Era, să zic, cam pe la vreo cinșpe pași în spatele căcăstorii, sub groapa unde ardea Marița crăcile și azvârlea vara-toamna cojile de lubeniță.
A frecat la drăcovenia aia vreo juma de oră sau poate și mai bine, până a ieșit arătarea aia din el.
*
-Dă-l dracu, bre, mai bine povestesc eu, că eu știu mai bine cum a fost.
Trecusem printre bulumaci, cu urechile ciulite după mersul fleoșcăit al lui Tiță, să nu mă cârpească cu joarda. Am dat peste jucăriile alea din pănuși de porumb, că-mi plăcea mătăsica aia pe care le-o punea Ilenuța păr la păpușile ei din ociog, din știuleți.
Era ca o ciutură de-asta mai mică, ferecată la bot, am tot dat glodul lipit de pe ea și a sclipit de am zis că, gata, văd și eu cerul și nu prea aveam socoteala asta. A ieșit fumul ăla, semn că cineva făcea focul înăuntrul ei, un fel de pitic, zic și eu, dar a ieșit ditai muierea, altfel de muiere, nu ca Marița, nu, aia nu era îngrămădită la cap, nici gheboșată, nu mai văzusem așa muiere trupeșă. A, stai, mai și mirosea frumos de tot, uitai să zic, a nutreț proaspăt.
*
-Da, da, așa a fost, zic io cum era cu fumul, hă hă, hai că zic io.
*
-Taci, mă!
Popa Costel intrase deja la vecini în bătătură și vedea tot. Zice atunci cu avânt, dar fără vocea lui cântată: „Duhul lămpii, bă!, fir-ar mama lui a dracu, prinde-l și adă-l să vorbim toți cu el, nu te lăsa înduplecat să-l slobozi, orice ar fi!”, dar tot nu cuteza să se apropie, că ăilalți săreau gardurile ca după ce mâncau vârcolacii Luna și se înfigeau în șanțuri de frică să nu orbească. Erau toți cu fețele în noroi, să nu rămâie fără lumina ochilor.
„Io strig la el direct, să-mi zic dorințele, că mă scapă de calicie, morții ei de viață!” se auzea înfundat vocea lui Tiță.
Mă-sa mare a lui Mirel își ițea fota și opregele din căcăstoare: „Vezi, mă, careva, cercetați-l bine dacă are pe el vreo cruce invers sau vreun cap de mort, să știm cum îl luăm, dacă îl linciurim cu apă sfințită, hăi, da’ orișicum tot îl prindem și-l punem să ne rezolve pe toți dacă nu e vreun semn prea spurcat, așa zic!”
Fâs!
Femeia aia ca un fum mă mângâia pe cap, vorbea amestecat și foarte duios, nu știu ce zicea.
*
-Nu știe, domne, vă zic eu, era limba ălora, ruși, nemți, turci, tătari, cotropitori de-ăia, de toate, nu era lampă de-a noastră, era prea frumoasă și lucitoare, ne luase mințile la toți, de ne fierbeau creierii în tugă. Eu socot că doar un creier de neamț poate să îndese un ditai duhul într-o lampă prăpădită.
*
Fiecare ține minte ce poate. Eu și doar eu am dat de lampa aia și știu că nimic mai tulburător nu m-a răscolit așa. Aveam așa, un ghes, că pot să mă gândesc și eu, adică să am ca o dorință, ceva, muierea asta de fum mă înțelegea și dacă nu vorbeam, de fapt era mai bine așa, că mă privea drept în ochi. Mi-am zis și eu că vreau să trec cu bine iarna asta și ea a râs, m-a giugiulit nițel și m-a mușcat de ureche. Ei i-a plăcut, dar pe mine m-a cam durut și am mușcat-o și eu de gleznă, ce era să fac. Ehe, fix atunci s-a oțărât și ea la mine, dar eu am închis-o la loc, am ferecat-o în glod.
Se făcuse întuneric până una-alta, m-am culcat și am uitat. Dimineața aia grea a fost prima dintre toate celelalte dimineți rămase. Nici foame nu-mi mai era. Poate c-am visat. Ăilalți nu prea mai vorbeau despre asta, dar tot îi mai dibuiam cum trag cu ochii speriați spre groapa de gunoi.
„Hai, că a venit și luna lui februarie, mai avem o lună și ieșim din iarnă, vine urzica, untișorul și ouă juratele de găini iar!”
Tiță era vesel. Eu eram vesel.
*
Duha lămpii, așa muiere cum era, a fost de cuvânt.
Gogu a trecut bine iarna, chiar dacă era molicel pe picioare și încă pirpiriu, așa că l-au tăiat abia de Mărțișor. A ieșit ceva caltaboș, am băgat și carne la garniță. Bun.

Silvia Ioana SOFINETI

cogito ergo sum

acum e momentul cel mai bun să scrii o poezie.
nu gândești, doar respiri
inspiri vers, expiri vers
la mijloc cezură.
te poticnești și inima îți sare o bătaie.
ușurința cu care aruncai cuvinte de parcă
ar fi fost cărți de joc a dispărut.
inspirația se cenzurează
deschizi branhiile
poate s-a schimbat mediul în care respiri
plămânii se umplu de cuvinte care
se pitesc în alveole și nu mai vor să iasă de acolo.

Mihai MERTICARU

RONDELUL UNOR PRESUPUNERI

Iadu-i aproape, raiul e departe,
Ambii se străduiesc să ne adune
Când inima ți se face tăciune
Și încă un pas mai facem spre moarte.

Aștepți, nu știi ce-aștepți, poate o minune,
Să vină Dante, prin Infern, să ne poarte,
Că iadu-i aproape, raiu-i departe,
Ambii se străduiesc să ne-adune.

Adevăr de minciună, greu se desparte,
Constați uneori cu amărăciune
Când disperarea încet te răpune
Și omu-i gata s-ajungă pe Marte

Și iadu-i aproape, raiu-i departe.

RONDELUL STRĂBUNILOR

Străbun al meu din imemorabile vremi,
Cufundat în beznă vâscoasă de catran,
Căzut de ciumă, oftică sau iatagan,
De ce vrei acuma, la tine, să mă chemi?

Din abisul atâtor ani, de ce-mi
Tot faci semne și-mi strigi numele în van,
Străbun al meu din imemorabile vremi,
Cufundat în beznă vâscoasă de catran.

Om bun, de ce plângi sub brazdă și blestemi
Din tot sufletul tău înnegurat de țăran?
Stai liniștit, că n-ai niciun motiv să te temi
Că voi lăsa să-ți calce glia vreun dușman,

Străbun al meu din imemorabile vremi.

RONDELUL VREMII TRECĂTOARE

Moara vremii rumegă rugină
Între două sloiuri mari de gheață,
Pe o pajiște numită viață,
Abur dintr-o suflare divină.

Grădina degeaba este plină,
Promițătoare ca o dimineață,
Moara vremii rumegă rugină
Între două sloiuri mari de gheață.

Nu întreba cine e de vină
Că praf se face tot ce e verdeață,
O soartă mai mult decât haină
Transformă totul în scrum și ceață.

Moara vremii rumegă rugină.

Nicolae Dan FRUNTELATĂ

Poeme cu dragoste

Dragoste din flori

Mândra nenii, fată dragă
ți-am adus o saxifragă
și-o passifloră de-argint
un boboc de horsemint
o medillină buimacă
dintr-o țară mai săracă
și-o heliconia tristă
să crezi că nici nu există
te-am împodobit cu ele
fată vrăjită de iele
am văzut cum trecu veacul
până a-nflorit zambacul
și sălbatic și impur
a luat foc iarba din jur
și pe rug dansa ideea
ca floarea de calathea
Mândra nenii, fată dragă
eu te-am iubit viața-ntreagă

Romanţă la trenul de şase

Nu veni, iubita mea, nu veni
cu trenul de şase
e prea multă vară în oraş
sunt prea multe vorbe rămase
s-ar putea să nu te recunosc
s-ar putea să-mi fie prea dor de tine
să te aştept într-un câmp de trifoi
unde nu sunt ceasuri nici şine
mai rămâi acolo unde eşti
două veacuri luni şi înc-o noapte
lasă-mi dreptul să te mai visez
până la trenul de şapte
eu n-am plopi să-i număr
număr stâlpi de beton
şi-mi ies doar cu soţ înainte
se aprind stopuri roşii când vreau să alerg
printre îndoieli şi printre cuvinte
prea mulţi vor să mă înveţe ceva
prea mulţi vor să-mi vâre frica în oase
mai aşteaptă puţin, mai lasă-mă să te aştept
nu veni, iubita mea, nu veni
cu trenul de şase.

Orient

Orientalii aceştia sunt de tot ciudaţi
te pot ucide cu un sunet
ori gândindu-se intens la tine
nu-i iubi, prinţesa mea, nu le vorbi
rămâi în nordul translucid mai bine
şi nu visa, căci sângele în vis
poate porni invers către izvoare
şi-aduce amintirile-napoi
ca pe-o otravă, ca pe-o disperare
deci, nu veni la mine-n Orient
statuie fii, pe nordice coline
de moarte, însă, nu te pot feri
eu – ordin tainic de îndrăgostiţi –
cu adorare mă gândesc la tine

Elegie la Bucuresci

Pune-un lăutar pe capră
și-un moscal de bicigaș
vreau să văd iar Bucurescii
să hălădui prin oraș
s-amiros Oborul verde
Podul Mogoșoaiei naș
la Caimata să văd fete
să hălădui prin oraș
Doamne, ce destin turcit
chisnovat și elegant
suferind ca o romanță
cu aromă de Levant
Iată, dar, caleașca vremii
Vlașca-ntr-un poștalion
Dă-mi, Măria ta, firmanul
să mă-nalț într-un amvon
și să cânt nebun maneaua
Marelui aed Anton
O, bolnav sunt de lungoarea
viersului autohton
Bucurescii au paloarea
unui veac pierdut, aton
Mână caii, bicigaș
Vreau să văd iar înserarea
Cum coboară pe oraș…

Scrisoare către tine

E-atât de frig, mor păsări în eter,
Oraşul s-a făcut o căprioară,
Lovind cu botul stâlpi sticloşi de ger.
Mi-e trist şi dor. Şi nu întâia oară.

Ca o egretă sufletul plecă
Spre ţări mai calde, câte vor mai fi,
În golul lui zăpada înnoptează
Castele albe, umbre fumurii.

Urcă spre pleoapa cu bătaie verde
O oboseală ca un semn uitat.
Eu poate-aş fi doar pavăza căldurii
Sau şi mai simplu, margine la pat.

Mi-e dor şi trist, cobor dintr-o zăpadă,
Cum dintr-un turn străin şi cristalin.
Stai ghemuită la un pod de vise
Iar eu, în veghea celor ce nu vin.

Cântar de dragoste

De frumoasă ce era
când s-a așezat pe iarbă
a luat foc iarba sub ea
De frumoasă ce era
sărea cămașa pe ea
și sânii îi dezvelea
De frumoasă ce erai
n-aveai loc în niciun rai
Te văzui, ardeai ca macul
amiroseai ca zambacul
și te-am iubit viața toată
eu, băiat și tu, o fată
din zarea Levantului
din pădurea Rastului
din decindea dunăreană
floare albă, obligeană

Mi-e dor de noi

Şi toate umbrele verii
s-au spălat în ploi
acolo, în Sudul fantastic al câmpiei,
la Siliştea crucilor unor învăţători bătrâni,
bolnavi de dorul nostru chiar şi azi
când iarba Dunării le înfloreşte pe gură
Acolo, iubito, îmi e dor de noi
alergam pe un câmp, părul tău flutura
ca un steag al vântului neînvins
ochii tăi luminau albastru-azuriu
istoria acelei ţări vrăjite
Mulţumim, Doamne, că nu ne-ai ferit
de iubire şi de alte ispite
Dimineaţa ne spăla tălpile, roua urca
până pe buzele tale cereşti
luate de nu mai ştiu unde, din locuri
sârbeşti ori poate aromâneşti
Iată, spuneam, de aici începe
ţinutul barbarilor, dinspre Hunia
vin călăreţii negri ai lui Attila, poate
s-or întâlni cu o legiune iudaică
vor scăpa jumătate, vor muri jumătate
Iată, de acolo vin însângeraţi prinţii sârbi
tăiaţi pe Câmpia Mierlelor, atunci şi acum
noi făceam istoria, lumina mea,
să pară o poveste, să pară un drum
Ce tineri şi ce departe eram
când toate umbrele verii se spălau în ploi
mi-e dor ca unui cuţit de rana pe care a făcut-o
mi-e dor, iubita mea,
mi-e dor de noi

Balada unei tristeți

Eram atât de tineri şi de proşti
când mai credeam în stelele lactee
mai tremuram iubindu-ne în vis
şi ne mai lumina câte-o idee
Nu, fata mea, eu nu mai ştiu să beau
din vinul ce ne-a ameţit iubirea
eu uit, nu văd, n-aud, sunt foarte trist
că n-am putut să-ţi dau nemărginirea
că n-am putut să te păzesc de timp
şi n-am putut să te feresc de moarte
când însumi, poate, primul am murit
şi tu oricum ai mai rămas departe

Aratul

Femeie, pune masa,
scoate pâinea din ţest,
taie puiul cel negru
azi vreau să merg la arat
Omule, stăpâne
se-ntâmplă-n vorbele tale
o nebunie ori o uitare
azi nu e ieri, nu e mâine, nu e
nice un rost a arare
noi n-avem plug, vită de jug
pământul nostru câmpie nu are
Femeie, îţi spun, s-au trezit
în mine cuvintele rare
rup în memorie brazda adâncă
nu mă trezi, pune masa
pierde-mă, lasă-mă visului meu,
naşte-mă încă.

Romanița Maria ȘTENȚEL

Povești din călătorii…

Plec la orice drum cu o convingere anume: călătorind, întinerești puțin, adică te încarci cu energii noi, ale locurilor și ale oamenilor, trăiești mai intens totul… deci nu e ca în binecunoscutul aforism: „partir c`est mourir un peu”, chiar deloc!
În luna lui Cuptor, am pornit agale, de la Mânăstirea Agapia – o oază de clorofilă și răcoare – urcând pe o potecă asfaltată, până la capătul ei, unde o poartă era deschisă larg și mă informa: „Aici este casa memorială Alexandru Vlahuță”. Am privit în urmă și am văzut un mic grup de tineri turiști, dornici și ei să vadă unde a viețuit odinioară autorul cărții „România pitorească”. Acum, vara, era o plăcere să ajungi aici, dar cu zeci de ani în urmă, pelerinii veniseră, cu trenul mai întâi, până la Târgu-Neamț, ori la Piatra Neamț, de unde erau luați cu rapida-cursă, numită pe atunci „Diligență”, aduși aici, pe delușorul unde îi primea jovial bădia, scriitorul și tovarășul lor de condei, Alexandru Vlahuță, gazda casei:
„Poftiți, boieri Dumneavoastră, vă aștept, cu voie bună în pridvor, cu ceva cafeluțe și un șerbet, cu apă bună, re-ce-re-ce, de la izvor!”
Așa erau întâmpinați, vară de vară, până toamna târziu, oaspeții, fețe-de-vază, mulțumiți de ospitalitate, de convorbirile prietenești, care aveau loc aici, despre literatură, schimburi de idei privind arta scrisului, al lor și al colegilor de breaslă, poeți, arhitecți, muzicieni, pictori, aflați mereu în preajma bădiei Alexandru, o gazdă perfectă. Căci, vedeți dumneavoastră, în multe fotografii din casă i-am văzut pe acei oaspeți dragi: George Coșbuc, Cella Delavrancea, I.L. Caragiale, ori Barbu Ștefănescu Delavrancea, și chiar pictorul, deja faimos, Nicolae Grigorescu. Au fost primiți cu bucurie în cerdacul unde aveau loc adevărate cenacluri literare, și alte personalități: B. Petriceicu Hasdeu, Ioan Slavici, Al. Philippide, Radu Rosetti, Paul Bujor.
Dovada trecerii lor pe aici sunt numeroasele vitrine unde se găsesc pagini de manuscrise din operele oaspeților dragi ai lui Al. Vlahuță, alte documente și chiar scrisori ale acestuia către prieteni. Cu totul deosebită este scrisoarea adresată fiicei, Margareta… Mimilica, cum o alinta tatăl, dornic să-i dea sfaturi, bune îndemnuri pentru viața ce o aștepta pe copila de 17 ani…
Citesc gândurile tatălui iubitor, privind portretul fetei, realizat de Nicolae Grigorescu, în 1902, și sunt impresionată cu deosebire de aceste sfaturi-morale:
„Să trăiești, Mimilică dragă, să fii bună ca să poți fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiți!… mai ales să fii bună, căci aceasta este o virtute și o frumusețe pe care o percepi direct cu sufletul…”
Îmi îmbogățesc cunoștințele despre scriitorul Al. Vlahuță, aflu că a fost profesor de latină și română la Târgoviște și la Mânăstirea Dealu, și o vreme avocat pledant, tot la Târgoviște. El a fost absolvent al Facultății de drept din București.
Revin la vitrina unde se află scrisoarea-testament cu „învățăturile” lui Vlahuță către fiica sa:
„Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată… să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roșești…”
…Ce vremuri, Moncher, ce oameni, ce omenie, aici, sus, pe dealul care duce la „Casa memorială Alexandru Vlahuță”, unde am călătorit în această vară, încărcându-mă cu energii noi și gânduri senine…
…Seara, la Mânăstire, în pridvorul luminat, citeam o carte specială: „Hronicul și cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga. În aceste pagini am întâlnit o emoționantă relatare a poetului Blaga despre cum anume l-a cunoscut el pe Alexandru Vlahuță, la casa acestuia din București, dorindu-și această întâlnire, pentru că îi aprecia scrierile literare, deși la Academia Română nu-i aflase numele printre cele ale nemuritorilor, și nici adresa. Îndrumat totuși de un cetățean, el ajunge în strada Visarion, este primit de soția lui Vlahuță, care, cu respect pentru tânărul poet Blaga, îl duce în camera de suferință a soțului ei, iar cei doi se văd prima oară: „Suferindul, cu ochii mari sub stuf de sprâncene, îmi face semn să intru. M-a poftit să iau loc pe un scaun lângă dânsul și îmi spune: „Am primit volumașul dumitale, și ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite, îl țin sub pernă. Forma aceasta neobișnuită a versului, artificială la alții, dumitale îți vine bine, ca o mănușe pe mână”. Vlahuță vorbea calm, prin vinele lui curgea mai mult un moale murmur de înțelepciune decât sânge. Voia să afle vești despre atmosfera nouă din Ardeal, după suferințele din perioada războiului. Cunoști pe tinerii scriitori de la București – m-a întrebat și spunându-i că nu știu pe nimeni m-a poftit a doua zi la dejun, „am să invit vreo câțiva tineri, să vă cunoașteți”, mi-a spus, cu încântare, iar eu mulțumindu-i am plecat, să nu-l obosesc prea tare. A doua zi am cunoscut în casa lui o mulțime de tineri, mai puțin sfioși decât mine… Vlahuță se bucura că ne aflam la masa lui și ochii lui de cărbune ne îmbrățișau cu luciri bolnave. Junețea aducea veselie în acea casă, tinerii se întreceau cu glumele, iar când conversația șchiopăta, mai intervenea și amfitrionul, ca să lege firul, să dea plesne primăverii din preajmă. Nu l-am mai văzut pe urmă niciodată pe Vlahuță. În toamna aceluiași an el s-a stins”…
…A plecat la ceruri, în ziua de 19 nov. 1919… bucuros că l-a cunoscut pe un mare poet, pe Lucian Blaga.