CulturăLiteradura

Literadura nr. 12 (7)

Ottilia ARDELEANU

Doar iubirea te poate face să taci pe
nerăsuflate

Nictofob de Emanuel Pătrăscioiu

În 2016, la editura Minela, București, apare
volumul de poezie Nictofob, al tânărului
poet Emanuel Pătrăscioiu, volum de 104
pagini, cu prezentarea critică a două poete,
Raluca Neagu și Claudia Minela, la finalul
cărții, și a profesorului și criticului Felix
Nicolau, pe coperta a patra. Întâmplarea face
să-mi parvină și să devin curioasă în a-l
parcurge. Surprinzător, volumul mă prinde!
Emanuel Pătrăscioiu scrie o poezie
mistic-religioasă cu referiri la Biblie și la
personaje biblice, dar totodată cu invazie de
cultură ocultă. Din prima poezie radiografiază
dualitatea lumii în care trăim, binele și răul
conviețuind și întrecându-se unul pe celălalt.
Nictofob pare să comunice clar și
răspicat tematica volumului în sine. Este un
crâmpei de poezie bine închegată, o poezie
documentată aș zice, dat fiind numărul mare
de termeni specifici.
Sunt un slujitor al lui Dumnezeu este
motto-ul cărții care ne și introduce în
atmosfera creată uniform și dens de tânărul
poet. Tot ce se întâmplă înlăuntrul cărții este
studiat, documentat, mărturisit. Poezia aceasta
este cumva, privită prin această prismă, o
poezie precisă, conformă cu învățăturile
biblice, poetul ne face cunoscute anumite
fapte, rugăciuni și pilde, un fel de rapoarte
personale asupra acestora, cu deznodământ și
interpretare în cheie personală, fără abateri de
la conținutul biblic. Dezvăluiri despre
Samyaza, Hilchia, Moloh și alții asemenea
trimit la cercetarea versetelor, la căutări și
lămuriri ale aspectelor și atestărilor
versificate. Referiri la versete și enunțuri
preluate și ajustate poetic. Asistăm, practic, la
o frântură de religie filtrată prin cugetul și
percepția personale: adevărat vă spun vouă/
țipătul unui șarpe (p. 18).
Despre viață și moarte, despre iubire
poetul vorbește transparent, asimilându-le așa
ca în versurile: viața e un trup cu formă de
nori/ interior transparent/ ce înțeapă
albastrul din vârful degetelor și pleacă/ în
umbra mea (p.19). Iată cum aici poetul vede
partea ușoară a vieții, plutind deasupra liniștit,
pe de altă parte efemeritatea ei și mohorârea,
având în vedere că e vorba de nori.
Transpuneri/ interpretări/ răstălmăciri
prezumptive apar pe alocuri: iad la iad cu
bucurie îngâna focul de nisip/ țipătul unui
șarpe (p. 18).
Emanuel Pătrăscioiu este o voce
autentică prin tema selectată, altfel decât ce
citesc zilnic: păcat de iad mi l-am dorit
întotdeauna/ dar nu m-a ascultat/ Ceea ce vă
povestesc nu e o greșeală; sau: carafele cu
vin sunt lumânări care își așteaptă/ flacăra/…
// nu vreau să mor/ ci să trăiesc din Tine/
leprosul (p.21).
Face un cult din relația cu Dumnezeu,
însoțindu-se cu universul, lumina.
Simbolistic, autorul introduce cifra 9 în loc de
pronumele personal nouă: ne va arăta 9
oamenilor/ că lumina dintre tălpi/ nu e ceea
ce doare la capăt de cui/ lumina dintre 2
tălpi (p. 23); cineva să dea piatra la o parte
de pe sufletul meu/ înviere (p.24).
Cartea este divizată în trei fascicule
diferite, de intensități inegale care totodată
sunt participative emoțional, fiecare cu lumina
și obscuritatea lui, într-o unitară conviețuire:
I. Legea. II. Tineri ca niște spaime, III.
Domnița în stacojiu, prima și ultima având și
motto-uri.
Poezia acestui tânăr autor are o
semantică bogată și urmărește cronologic
drumul credinței și al păcătuirii. El caută
lumina în întuneric și oscilează permanent
între bine și rău, nereușind să se lase convins
de una dintre părți. Se dovedește un poet
matur care poartă lăuntric o luptă pentru
regăsirea și menținerea echilibrului existențial,
material și spiritual/ moral. Într-o altă
conjunctură este adus cititorul în Tineri ca
niște spaime. Poetul devine dintr-odată mai
uman, mai sigur pe el, incertitudinile și răul se
disipă într-un univers mai aproape de sine,
mai lin conturat. Aici mizăm pe o purificare
prin cuvânt. Lumina cade direct pe suflet,
desigur, prezența divinității făcându-se simțită
adesea: momentul cel mai plăcut al dimineții
este atunci/ când te văd făcând soarele pernă
și punându-l sub ureche ai puritatea unui
copil care caută oceanul în scoici/ și nisipul
în cărțile de colorat/ poveștile noastre de
dragoste sunt indiscutabil/ adevăruri/ nici
Descartes nu le-ar putea pune la îndoială/
lotus în brațele infinitului (p.27) – iată cum
lirismul coboară în mantia de cuvinte și
căldura sufletească a autorului se împrăștie
deasupra lumii.
Dacă primul capitol este mai degrabă
un subiect profetic, aici discursul se lăfăie în
atingeri spinoase ale existențialismului, se
încadrează în socio-uman. Viața și moartea nu
fac o dezbatere nouă, însă stilul concentrat,
dezinvolt, pe alocuri ironic dau o expresie
nouă, originală cotidianului peste care
patronează, ca un încurajator necesar și de
neînlocuit, iubirea.
Dacă primul fascicul a fost cumva
viață trecută prin principiile și simbolurile
biblice, acesta este aproape tratat jurnalistic,
cu detalii, ritualuri și personaje cunoscute:
familie, vecini etc.: Dumnezeu ne privește de
afară zâmbind! El nu se/ amestecă în certurile
noastre. Știe că rufele se/ spală în familie/
cocktail (p. 30). Iată că vorbim și de o
bucurie interioară, o sărbătoare a aducerilor
aminte traversată de aceleași sentimente
antagonice, o feerică trăire în trecut/ pinata
(p.33)
Posedat de demonii scrisului, poetul
întrevede o apocalipsă interioară de care se va
teme în poezia sa cu tematică predominant
religioasă. Dezlipirea de cerințele unui drum
curat în viață se face cu greutate.
Poezia din acest capitol merge pe
titluri scurte și marchează anumite lucruri din
rutina, vicisitudinile vieții și modul
dezorganizat ori inuman de a trăi, la fel de
originale în sensuri: acum sunt o imitație a
pumnilor mei/ originalul stă în brațele tale/
imitație (p. 36); doi tineri se sărutau în parc/
erau de față peturile și coșurile de gunoi/
plastic (p. 37).
Cu siguranță acest capitol plusează
dragostea: timpul ne îngrămădea sărutările în
aceeași iubire/ te făceam dragoste nopți la
rând/ îți scriu (p.38).
Uneori, poezia lui Em se scrie cu
pumnul strâns de revoltă, de indignare, de
suferință, iar în toată această priveliște
alarmantă, un soi de inocență necuvântătoare
apare să rezolve încă o problemă a vieții: a
fost prima bucată de carne ce m-a devorat/ de
la reavoință încoace/ doar evoluționismul lam
învățat pe bucăți/ nici măcar pumnul care
lega generațiile nu îi era/străin/… //mama era
sub noroi/ făcea florile să răsară/ inocența
(p. 43).
Fiecare poem al autorului de față are
un finiș pilduitor, răscolitor, meditativ,
amplificând emoția transmisă.
Despre sine, poetul scrie cu tristețe
uneori, apatie alteori, în orice caz este sincer
cu sine și cu lumea exterioară: sunt primul
homunculus care și-a căutat rădăcinile/ în
fața nevăzută a planetelor/ miceliu (p. 48);
sunt ceea ce mângâi/ atunci când florile se
satură de ușile trântite,/ ceea ce muști/ atunci
când gloanțele sunt confuze./ ceea ce guști/
atunci când extazul devine inflamabil:/ ceea
ce te consumă/ atunci când sângele
reacționează/ la bătăile inimii/ ecce homo (p.
47).
Dar, nici de ea nu uită și poate că cel
mai frumos o spune în poezia ex abrupto (p.
50): semeni cu infinitul. O declarație de iubire
autentică și parabolică o întâlnim în versurile:
nu te poți elibera de mizerabilionul din ochii
mei/ te privește cum numai un îndrăgostit știe
să o facă/deformată/ conturându-mă precum
lumina întunericul/ parabolă (p. 52).
Și această parte a doua inserează
printre metafore ale iubirii, zâmbete,
seninătăți, o serie de cuvinte grele, tulburi,
apăsătoare: obscur, ajunase, nihilism, burtă
goală, tragedie, rău, violență, umbre,
depresii, iritație, plâns, neglorie – cu
remember stănescian, sânge, gloanțe etc.
Stări antagonice de calitate, reflecții
ale unei lumi amare, imagini plastice: pe
obrazul tău/ cad stelele unei lumi amare/ e
din ce în ce mai frig (p. 63). Tot despre
amarul vieții în moartea la nevoie se
cunoaște (p. 64). Dualitatea este prezentă:
sărăcia-bogăția.
Antidepresivele din capitolul al doilea
sunt, desigur, visele mai ales, idilele, jocul dea
ceva frumos, benefic. Expunerile,
discursurile sunt firești, limpezi, luminoase,
necăutate.
Domnița în stacojiu cu un motto ales
din Cartea minciunilor de Aliester Crowley:
Nu e nevoie să înțelegi, e suficient doar să
adori – este cel de-al treilea fascicol poetic al
cărții, alcătuit din 24 de poeme ocupante de
jumătăți de filă, prima poezie, carmin roșu,
fiind cea mai senzuală dintre toate din acest
capitol care amplifică la extrem sentimentul
de iubire, el devenind carnal și obsesiv, care
transformă totul în poezie: vreau să te fac să
roșești… lasă-mă să te fac poezie/ roșu
carmin (p. 68). Iubirea devine animalică, de
neținut în lanț. Iubirea este atât de intensă
încât plouă cu tine/ nu știu (p. 74). Poetul
acesta tânăr este un suflet sufocat de lavă
(p.76): de îmi vei tăia limba/ vei vedea că
iubirea va crește la loc/ ca o coadă de reptilă/
sunt o hydră care își caută cântecul/ între
coapsele tale.
Uneori, poetul este foarte aproape de
cuceririle sale, alteori dezarmează: ești o
cuceritoare greu de cucerit/ știu (p. 78);
parcă și reflexiile au forma unor îmbrățișări
tragice/ 23:00 (p. 79); felul în care mă
obsedezi nu poate fi omenesc/ te sun mereu
la oră fixă (p. 81); sunt o prăpastie de foc/
din tălpile tale ies aburi dulci pe care îi
înghit/ iubirea mea ia formă de cuțit/ te sun
mereu la oră fixă (p. 81).
Metaforele lui Emanuel Pătrăscioiu
sunt de o tandrețe irezistibilă: aburi de gutui
coapte îți ies din piept/ tânjesc (p. 83); doare
al dracului de tare momentul/ când îngerii din
tine se transformă în piatră/ când ai numai
lacrimi în formă de femeie pe obraz/ și ți se
reproșează că iese sânge/ cum se cade (p.
84); voiam să fac din săruturile tale/ niște
exerciții de psihanaliză/ contemplă focul (p.
86); țipăm atunci când iubirea ne stă în gât/
răvașe sanscrite (p. 89); în crudul unei
căpițe de fân/ te desfac în două vise/ amantă
și soție/ 8(uz) & naiv (p. 90).
În final, aș vrea să spun că această
carte este o sfântă treime care veghează
asupra actului creativ: afectivitatea divină
dublată de asumare a propriilor păcate,
existențialismul într-o perioadă de viață
neîmplinită în care poetul aproape că se
regăsește, cu lipsurile și tarele morale ale
prezentului, și iubirea ca duh care înalță
deasupra iadului uman care se declanșează în
fiecare clipă, altfel.
Dar, totodată, cele trei semnificații
devin o triadă poetică: păcat-umilință-adorare,
ca și când orice muritor trebuie să
treacă mai întâi printr-un iad universal ca să
ajungă la raiul personal!
Aș mai adăuga că acest volum
construit pe păcat are un ascendent în iubire,
indiferent de zodia în care a venit în lume.
Poetul acesta promite. Nictofob este
convingător. O noapte mare, amplă de creație
pe fundalul patimilor interioare de care se va
salva la final printr-o enormă iubire, imensă,
adresată persoanei adorate și, în același timp,
pentru poezie!


Traian Gh. CRISTEA

ECOUL RĂDĂCINILOR ADÂNCI

Când ai fericitul prilej să te-ntâlneşti
cu poezia, tresari, te frămânţi, simţi o
vibraţie interioară pe care n-o poţi
explica lesne. Astfel de trăiri emoţionale m-au
cutreierat în timpul lecturii volumului
„Vitregii suportabile”, semnat de Nicolai
Tăicuţu (EDITGRAPH, Bz, 2019).
Nefiind critic literar, nu-mi permit să
mă aventurez în a formula aprecieri de
valoare în formulări pompoase. Căci azi mai
se practică, din păcate, cronici literare –
discursuri devenite veritabile ridicări în slavă
prin înşiruiri de cuvinte, presărate cu
superlative care îndepărtează cititorul de
substanţa, mesajul pieselor lirice.
În prezentele note de
lectură, invit cititorul să-şi
îndrepte atenţia asupra volumului
urmărind cu prioritate relaţia
poetului cu sine însuşi şi,
simultan, cu lumea exterioară. Cu
surprindere, va descoperi un flux
liric, original, generator de emoții
estetice.
Cartea se deschide cu
poemul „stări previzibile” –
sinteză lirică prin care se
conturează semnificaţia titlului.
Admirabil este înfăţişat ciclul existenţial
al poetului la capătul căruia se afirmă : …în
domeniul acesta în care-mi învârt/ acele
ceasului meu biologic/ vitregii ale naturii
suport/ şi ele pe mine.
Volumul se structurează în trei părţi, trei
cicluri cu titluri sugestive: ,,stihuri de sub o
aripă căzătoare”, ,,întomnare la masa de
scris”, „ticluirea unei scrisori de adio datate
spre amânare”. Important de subliniat este
faptul că în cuprinsul poemelor din fiecare
parte, lectorul poate recepta frământarea eului
liric într-un proces continuu al autodefinirii
prin intermediul „vitregiilor” unei existenţe
spirituale convulsionate de permanente
transformări.
Primul ciclu are ca centru de greutate
întoarcerea la matcă, prilej de evocare
aureolată a figurii tatălui, mamei şi mediului
familial. În poemul ,,ilegal pe sensul normal”,
monologul liric este impresionant prin originalitatea
cu care se conturează universul
paradisiac al devenirii sub aripa părinţilor,
alături de frate: am trăit prin tine, tată, ilegal
am trăit/ şi nu mi-a păsat de prezenţa
poliţistului de la intersecţie// am trăit prin
tine, mamă, ilegal am trăit (…)
Rememorarea obiectelor şi elementelor
cu care poetul a fost în contact în timpul
evoluţiei se face printr-o enumeraţie care
conferă secvenţei descriptive dinamism,
naturaleţe. Vieţuirea poetului printre „flori ale
grădinii”, printre „maşini ale străzii”, pe
„trecerea de pietoni între culorile semaforului”,
este alertă, e o vieţuire fără temere, cu
elan şi îndrăzneală, când era situat într-un
atunci însufleţit de suflu tineresc.
În finalul traseul ideatic, aceasta
dobândeşte accent poetic deosebit
prin enunţ concluziv: şi nu mi-a
păsat de prezenţa poliţistului de la
intersecţie/ pentru că, oricum,
pentru mine, ilegal, el acolo
stătea. (ibidem)
Chiar dacă sufletul părinţilor
s-a înălţat la cer, spiritul lor a
rămas viu şi constituie, alături de
Atotputernicul, o columnă de
lumină: sub lumina privirii tale,
Doamne,/ am fost şi voi fi în
spiritul tău:/ ţinut de mâna mamei/ sprijinit de
umărul tatălui/ alături de prietenul meu
ioanid! (,,căderi în rugă spre-nălţare”)
Deşi în crepuscul, fiinţa poetului este
luminată de iubirea revigorantă, sentiment
din care se-adapă întruparea poemelor. Stau
mărturie versurile: sub mângâierea ta/ pielea
crepusculului cade-n delir// poemul atât
aşteaptă/ */ sub mângâierea ta/ ca şi când
fiinţă nu ai fi// …poemul/ îşi caută design-ul
(,,trei într-una – mângâiere”) Cu adevărat
aceste poeme emoţionează şi cuceresc
lectorul. Ar fi nedrept să nu amintesc şi alte
poeme din acest ciclu, care atrag atenţia prin
încărcătura lor reflexivă: ,,poetul redă viaţă
zidului; ,,joc deschis la ambele capete”;
,,indiscreţie”, ,,prins în chingă logică”; ,,sub
aburii aceluiaşi copac”; ,,de simplu la vârsta
mea”; ,,sunt eu…”
Următorul ciclu de versuri intitulat
,,întomnare la masa de scris” lărgeşte
orizontul imaginarului poetic. De-acum se
deschid larg porţile microuniversului rustic cu
care poetul respiră simbiotic din punct de
vedere spiritual, de când s-a născut: desculţ/
de la naştere/ încoace şi-ncolo/ nicolai t se
află (fiinţă şi spirit fiind)/ la pas prin câmpie.
(,,stihuri desue-te niciodată caduce”)
Nu pot şti dacă liricul nicolai t a intuit
sau nu conflictul dintre eul, supra-eul şi
sinele uman, însă eul liric din creaţiile
prezentului volum probează excelent că, în
creațiile sale, există un echilibru relativ între
cele trei instanţe ceea ce conferă versurilor
atmosfera de acceptare a legilor firii. Fluxul
de sentimente, senzaţii include amintiri care
certifică o solidă corespondenţă între sine şi
sat. Imaginea copilăriei respiră atâta puritate
graţie unor imagini poetice pătrunzătoare;
doar un exemplu: şi iarba imaşului îşi
expunea/ razei de lună, rădăcinile.
Confesiunea lirică nu-i numai nostalgică, are
şi pregnanţă meditativă: nicolai t/ copil
pribeag fiind/ duce un cârd de umbre mici/ cu
luminozitate redusă/ la păscut. (,,la păscut pe
lună plină”)
Printre motivele cheie cu care putem
deschide uşile luminii tainice ale poemelor se
află biserica şi fântâna (puţurile satului),
încrustate în istoria locului, simboluri
încărcate de semnificaţii. Dacă toate sunt
supuse trecerii şi lângă ele au răsărit altele nu
mai au darul de a potoli setea ca în vremea
acelui „atunci”, căci din ele „nu se mai bea /
aceeaşi apă bună/ ca a copilăriei mele.”
(,,despre devenirea apei”)
Poemele se succed firesc, precum într-un
film al întoarcerii fiului călător simţind
subtila chemare din lăuntrul aşezării natale.
Aşezare la pieptul căreia s-a înălţat în lumină.
Reîntoarcerea temporară în sat îi dăruiește fiului
imagini sumbre. Pierderea fiinţelor dragi a
lăsat în urmă un oftat al pustiului. Câmpia
lăcrimează nearată, imaşul verde este sărutat
de câţiva miei şi aceia destinaţi sacrificării,
fiindcă tata şi mama au plecat. Imaginea
satului respiră tristeţe, e dezolantă: câmpul
meu nearat/ câmpul meu erodat/ e din ce în ce
mai mic/ mi-e din ce în ce mai puţin
(,,persistenţa locului şi rodul aridităţii”)
Fluxul de experienţe şi amintiri în care
s-a sculptat măreţia satului de atunci a
determinat conflictul poetului cu trecerea care
generază schimbarea la capătul căreia se află
trecerea în altă ipostază existenţială. Şi în
această parte a volumului poetul se
autodefineşte discret, cu fior, parcă numai de
el ştiut, prin destăinuirea trăirilor. Dar acest
proces are loc numai prin raportare la locul de
baştină: în tăcerea mea / retor sunt pentru
piatra din temelia casei/ în tăcerea mea/ retor
sunt pentru iarba de pe aleile grădinii/ în
tăcerea mea retor/ sunt pentru apa din fântâna
ridicată de mine” (,,în-scris”)
Poemele respiră alternativ tristeţe şi
acel sentiment al vitalităţii izvorât dintr-o
relaţie biunivocă dintre eul liric şi natură. Iată
o secvenţă dintr-o nouă ipostază a existenţei
sinelui, străbătut de bucuria vieţuirii prin
renaştere: pe sub movila bătrînă/ firav pârâu
mă strecuram// semeaţă movila bătrână/
umbră-mi dădea// pe sub reperul geodezic plopul/
firav pârâu mă strecuram // semeţ
plopul/ umbră-mi dădea//…
Strofa finală sugerează beatitudinea
poetului: pe sub cerul coclit şi un soare de
lumină topit/ firav pârâu mă strecuram/ în
iaz/ răcoare vieţii să dau (,,în câmpie ca
pârâu răsfirat”) Şi cine n-ar fi convins că
elementele cu încărcătură simbolică intrinsecă
sunt statuate în cetatea conştiinţei artistului,
să citească versurile: să nu mă uitaţi/ a fost pe
cale să spună/ sau mai bine uitaţi-mă/ pe
aceeaşi cale a spus/ o fântână părăsită
secată/ din câmpie/ în timp ce plugul
tractorului/ cu tăietura adâncă/ se apropia şi/
chiar trecea peste ea (,,c’est fini”)
Ce a însemnat, ce înseamnă pentru
nicolai t – poetul – satul se poate constata
dintr-un poem care se află în finalul acestui
ciclu, din care cităm: patria mea mă îngăduie
încă/ în drumul meu coborâtor spre sud-est/
spre marea cea mare și neagră/ să mai adăst
la o fântână/ la umbra unei sălcii (,,poezie
pur şi simplu”)
Versurile care încheie volumul sunt
incluse în grupajul cu titlul „ticluirea unei
scrisori de adio datate spre amânare” Este
un cumul de reverberaţii în care esenţele
structurii spirituale, specifice eului liric, sunt
transfigurate şi redate în stihuri fără fard
stilistic, fără eshibiţii neomoderniste de
faţadă. Acum introspecţia poetului este dictată
de luciditatea cu care se analizează trăiri,
stări, rezonanţe pe parcursul derulării
existenţei telurice. Unele poeme au caracter
sentenţios, altele respiră aerul unei nostalgii
amare, purtând pecetea unei reflexivităţi
sapienţiale. Obsesia satului nu este părăsită;
biseria, simbol sacru al credinţei, dăinuie
peste timp, conferind satului sens; nicolai t se
simte parte integrantă din acest tot care se
dezvoltă vertical. Meditaţia îşi ordonează
instrumentele, dislocă stăvilarul cugetărilor şi
conturează cu penelul remomorării imagini în
timp şi spaţiu: în mijloc biserica/ înconjurată
de case şi uliţe/ ce duc, unindu-se, la fântână/
ce duc, răsfirându-se, la câmp/ ce duc, de
oriunde, la cimitir Cuvântul cheie – cimitir,
cu caracter emblematic, declanşează finalul
care se oferă decodificării, nu chiar oricui: şi
tot pe aici/ oamenii satului : nicolai t I/
nicolai t II şi III şi IV şi/ sute de nicolai t/
trebăluind/ trebăluind (,,acelaşi nicolai t omul
satului”)
Discursul confesiv îşi trage seva din
rememorări, din experienţe și din aburii
sensibilități aparte. Câmpia personificată
comunică, dă sfaturi fostului adolescent.
Păianjenul premonitor îşi ţese pânza între
cumpăna fântânii/ şi turla bisericii/ în satul
meu nepieritor/ din cartea cu poeme. De ce
oare, ce se va întâmpla oare? Surpriză. Sunt
semne că poetului i s-a pregătit aşternut,
spune el pentru somnul meu vertical. Este
capătul de linie al trecerii existenţei
vremelnice.
O caracteristică a „poetului câmpiei”
este împletirea a două elemente opuse:
amărăciunea premoniţiei instalării în
crepuscul şi asumarea amărăciunii însingurării
izvortă uneori din miezul senectuţii.
Totuşi, tinerii reiau ciclul existenţial,
lumea merge înainte și după trecerea noastră.
Tabloul poetic realizat cu măiestrie îl înfăţişează
pe vârstnicul consătean îndreptându-se
către crâşmă, moment în care se întâlneşte cu
tinerii fii ai locului duşi/ din ce în ce mai mult
înapoi spre copilărie; îl salută cu veneraţie,
apoi fiecare îşi „vede de-ale lui”. Reacţia
celui în etate este alunecarea pe panta
meditaţiei : „ei sunt cei care m-au locuit
cândva”. Concis, dar cu naturaleţe, este
surprins procesul declanşat: cu ţoiul în mână/
mă aşez la un colţ de masă stingher// nevoit
sunt şi de astă dată/ să-mi beau raţia de ţuică/
singur (,,cu stinghereală scriu”) Un ultim
oftat, pricinuit de plecarea din cuib –
despărțirea de sat – este încrustat în imaginea
tristă a fântânii bătrâne; urma sandalei
tânărului dislocat a fost acoperită de troscotul
care freamătă totuși. Întoarcerea acasă într-un
atunci stă sub semnul tristeţii, al zbuciumului
interior: acum, la întoarcere/ fântâna e
bătrână (…)/ iar troscotul crescut în urma
sandalelor mele/ freamătă simplu/ freamătă
totuși… (,,bătrână fântână”) Apăsarea vârstei
a treia este simțită cu resemnare la capătă
drumului. Lucid, poetul știe ce va urma; nu-i
rămâne totuși decât împlinirea datoriei sacre:
alergătorul de cursă lungă trebuie să înmâneze
ștafeta urmașilor. O face cu seninătate prin
cuvinte adânci având rezonanțe testamentare.
Îndemnurile sunt senine și profunde: urcă pe
creasta zorilor/ încordează-ți arcul/ și țintește
partea nevăzută a lunii (,,roua și îndemnul
din vis) sau adresarea de a continua cu
obstinație drumul către atingerea țelului: ai
dat un pas înapoi -/ și ce dezordine se iscă/ și
câtă convulsie/ în aerul care se bulucește/
spre locul gol lăsat de pasul tău -/ și nu-ți dai
seama că/ precum oile în râpă cad/ una după
alta/ crepuscularele-ți trăiri donquijotești!
(,,pe contrasens înainte”)
Nu uită nicolai t să dea rostire
jurământului către lumina rostirii, ca un gong
final: la ceas de seară/ am convenit cu
poemul// ca eu să nu îl termin niciodată/ iar
el pe mine/ nici atât (,,vorbind despre
moarte”)
Ce s-ar mai putea spune rămâne în
seama cititorilor interesați. În ceea ce mă
privește, nu pot să nu socot această carte
sobră o nobilă reușită care onorează climatul
liricii actuale. Timpul va confirma sau infirma
cele spuse mai sus.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share