De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (7)

ROMÂNIA TA

Un recent sondaj de opinie ne face cunoscut în zi de duminică faptul că românii au o părere prea bună despre ei, în timp ce străinii se uită la noi ca la ultimii cetățeni ai planetei După ce timp de șaisprezece ani toate mărimile așa-zise elitiste și-au ițit capetele de prin cotloanele pe unde-și făceau veacul într-un dolce farniente, ca să ne anunțe că tot ce-i românesc pute, de la Miorița la Mihai Eminescu, de la Mihai Viteazul la Mărășești ș.a.m.d., nu mai lipsea decât mintea perversă a unor sociologi care, din lipsă de alte preocupări mai serioase ca, de exemplu, cele ale colegilor lor de pe meridianele pe care le admiră cu atâta sârg, s-au gândit să le mai aplice o „copită” elitistă bieților români care, vorba poetului, abia-și mai trag sufletul „de-atâta străinătate”.
Și dacă tot îi preocupă pe ei părerea străinilor despre români, stau și mă întreb și eu, ca tot prostul, ce-ar fi dacă i-am întreba și noi pe sociologii din America, U.E și de aiurea, ce părere au despre sociologii români. Nu cred că un sondaj pe această temă ar face diferența între bietul Ion, cetățean de rând al unei Românii siluite cu premeditare și cinism, și multi stilatul și titratul sociolog dintr-o țară în care doctoratele se iau cu miile pe an…
Nu știu cu cât au fost plătiți acești indivizi ca să-și înjure neamul, din care vrând, nevrând, fac și ei parte. Nici ei și nici ziariștii care se cred obligați să le popularizeze și să le comenteze inepțiile. Marius Tucă, de exemplu, ne anunța pe Antena 1 că-și iubește țara de nu mai poate , dar ar vrea să le asigure un viitor copiilor săi în altă țară… Parșivenie de doi bani…
Trei lucruri ar trebui să afle acești mercenari jalnici, care cred că niciodată nu se va afla cine-i manevrează din spatele cortinei, ca pe Țăndărică și Mărioara prin iarmaroacele de altădată.
În primul rând ei ar trebui să știe că fiecare român își are țara lui, ascunsă undeva, în străfundul sufletului său, nu pusă pe tarabă declarativ în fața unui terchea-berchea, trei lei perechea, care s-a învârtit de-o diplomă la vreo facultate particulară, înțelegând apoi să se înroleze disciplinat în lungul șir al celor care-și folosesc umilele cunoștințe ca să-și denigreze neamul pentru un dolar găurit.
În al doilea rând, dacă tot au ținut să facă un asemenea sondaj, de ce stimații noștri specialiști nu au vrut să afle și părerea românilor aflați de ani de zile printre străini. Simplu, pentru că atunci răspunsurile celor intervievați le-ar fi dat peste cap intențiile ascunse cu care au plecat de la bun început.
În al treilea rând, pentru bruma lor de cultură, ar trebui ca măcar în al doisprezecelea ceas să afle și ei ce spunea un laureat al Premiului Nobel, marele scriitor francez Albert Camus, în „Caietele” sale: ,,Îți recunoști patria în clipa-n care-o pierzi.” Oricât ai fi de nemulțumit de țara ta, nu ai voie niciodată să uiți laptele supt la sânul mamei tale

DILIMANJARO

Pe zi ce trece atmosfera planetei Pământ se încinge tot mai tare: la propriu și la figurat.
Efectul de seră provocat de pierderea stratului de ozon și de acumularea în atmosferă a tot felul de reziduuri, ciudatul fenomen El Nino, dispariția definitivă a unor specii din floră și faună, apariția pe firmamentul sistemului nostru solar a unei noi planete, Planeta X, evoluând pe o orbită excentrică și necunoscută de lumea modernă, dar (culmea!) consemnată pe tăblițele de lut ale sumerienilor cu mii de ani în urmă – toate acestea și multe altele dezechilibrează spiritul uman până dincolo de limitele suportabilului.
Nimic din tot ce ni s-a spus că reprezintă îndeobște bazele civilizației omenești nu mai stă în picioare. Unii înregistrează pe bandă audio sau video voci sau imagini din lumea morților, în timp ce mii de preoți catolici, rabini, evrei și pastori baptiști se reunesc în SUA pentru a comunica lumii întregi că li s-a arătat dracu-n persoană pentru a le transmite cum va arăta lumea în viitor. în tot acest timp, conducătorii lumii, cumulând sub steagul unei democrații de fațadă (ce se mai vrea și falnic) puteri discreționare, mai mari chiar și decât ale regilor și împăraților de altădată, par a fi cuprinși de frisoane dintre cele mai sinistre. Unul își spală rufele de familie cu rachete și bombardiere de ultimul tip împotriva unui mic popor din Balcani, celălalt, cu inima în pioneze și cu mâna tremurândă pe butonul nuclear, se agață cu disperare de Putere clătinându-se periculos pe covorul roșu prezidențial. Alții, mai mici, mârâie provocator către cei mai mari, după care ucid pe capete pe toți cei care li se împotrivesc: femei, copii, bătrâni, la grămadă.
Sub pretextul unor urgențe inexistente în fapt, nimeni nu mai dă seamă nimănui, nici chiar atunci când este prins cu mâța-n sac.
Deasupra tuturor, ca într-un tragic film cu Charlie Chaplin, secretarul general ONU când se lamentează că nu are bani ca să intervină în toată această harababură, când predică cu jumătate de gură, strâns cu ușa de mai marii planetei, tot felul de enormități de parcă ar avea orbul găinilor.
În tot acest context, lugubru prin pericolul uriaș la care este supusă întreaga suflare de pe planetă, noi, românii, sufocați sub maldărul propriilor noastre minciuni din ultimii ani, de la terorismul fără teroriști din 1989 la corupția fără corupți, politica fără politicieni, reforme fără reformați s.c.l., mergând pe principiul „Hoțul neprins e negustor cinstit!”, continuăm să ne furăm căciula singuri văitându-ne apoi în fața lumii întregi că o ducem din rău in mal rău și că pentru tot ce ni se întâmplă „Mortu-i vinovat!”
Dacă în Istoria lumii, începând cu acel vestit Homo Sapines acum 200000-300000 ani, săritul de pe fix, ar fi prezentat ca cea mai înaltă culme a nebuniei într-o epocă anume, atunci acea epocă ar fi ca aceea în care trăim noi astăzi.
În amintirea Imului unde a apărut, se pare, primul exemplar uman pe Pământ, ea s-ar putea numi cu un singur cuvânt: DILIMANJARO.
Ce să mai vorbim, umor trist….

PAMFIL SEICARU ȘI VRANCEA

Istoria impresionantului monument al Victoriei de la Tișița, monument care marchează și azi intrarea în câmpul de luptă de la Mărășești ,a început, se pare, în ziua în care s-a aflat întrecere prin acest loc marele ziarist Pamfil Șeicaru, probabil în chiar ziua de 6 august 1933 când, ca în fiecare an, se comemora Ziua Bătăliei de la Mărășești, la care directorul ziarului „Curentul” va fi luat pentru și în calitatea sa de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.
Glasul de temut al gazetarului nepereche din Sărindar se face auzit într-o scrisoare adresata prefectului județului Putna, scrisoare datată 12 septembrie 1933 și pe care acesta consemnează drept răspuns doar câteva cuvinte cuminți: „Se aprobă cu mulțumiri”.
„Domnule Prefect, tună marele om de condei, toate amintirile războiului s-au simțit batjocorite, toată ființa mea românească s-a simțit umilită văzând locul mântuitoarei încordări a nației – istoricul loc al bătăliei de la Mărășești, însemnat doar cu o inscripție pe o bucată de tablă de tinichea, agățată ridicol pe doi pari de lemn. Și cum indignarea nu este suficientă spre a îndrepta ceva, pentru a înlătura această rușine, văr rog să-mi îngăduiți a ridica pe a mea socoteală un monument al victoriei de la Mărășești, exact pe locul unde este astăzi inscripția, adică la iniei secția drumului Focșani-Mărășești cu drumul spre Soveja. Monumentul este executat de sculptorul O. Han și a fost dat la turnat în bronz”.
O lună mai târziu, prefectura județului Putna cumpără de la cetățeanul Cristea Daniel suprafața de 1155 m.p, „valoarea terenului revenind la suma de lei 5775″, iar dezvelirea monumentului va avea loc la 20 septembrie 1934, când, în prezența regelui și a mareșalilor Prezan și Averescu, după ce a luat cuvântul, Pamfil Seicaru „predă Monumentul Prefecturii și Ministerului Apărării Naționale” în timp ce prefectul Vasile Țiroiu, inspirat , spune: „Vor trece anii ca valurile râului și, în mijlocul ogoarelor, acest monument va străjui mereu viața de pace și înfrățire pe care ne-au asigurat-o luptătorii de la 1917.”
Fără să vrei, te întrebi astăzi de ce a fost nevoie ca atât amar de vreme nobilul gest al acestui ziarist de geniu să fie ascuns cu-atâta grijă.
Poate că a venit timpul ca ziariștii români să repare acum această nedreptate și să consemneze pe soclul statuii Victoriei de la Tișița numele celui ce a înfăptuit această danie de suflet, legându-l, astfel, pentru totdeauna de legendara istorie a Vrancei.

ULTIMUL PREȚ

Inflamarea naționalismului ca ideologie a națiunii-stat devine pe zi ce trece un fenomen planetar și un subiect din ce în ce mai fierbinte. Analiștii săi se împart astăzi în două categorii: cei care susțin că globalizarea afacerilor și finanțelor impune tuturor țărilor să abandoneze o parte din suveranitatea lor națională (nu se spune cât sau până unde) și să permită intruziuni economice și culturale străine în propriul lor spațiu de viață uneori milenar, iar pe de altă parte cei care, ultra-naționaliști, nu acceptă în ruptul capului să renunțe la patriotism, la drapelul și însemnele statale, la independența patriei lor.
Primii îi consideră pe ultimii caraghioși, când nu-i califică de-a dreptul înapoiați.
Dincolo de argumentele pur teoretice aruncate în joc și de unii și de alții, în timp ce naționaliștii își cântă imnurile sacre și flutură tot mai insistent steagurile în vânt, internaționaliștii strâng șurubul în planul afacerilor și al marii finanțe mondiale în acordurile „Odei bucuriei” lui Beethoven care, dacă ar fi știut la ce va fi folosită , sigur n-ar mai fi compus-o, el însuși fiind la vremea lui un mare naționalist (vezi confruntarea lui cu Napoleon după ce acesta cucerise Viena).
În istoria lumii asemenea tentative de batjocorire a popoarelor au mai existat. Cel puțin de la Iisus încoace, Imperiul roman, Imperiu turc, Imperiul britanic, Imperiul spaniol, Imperiul habsburgic, Imperiul țarist, Napoleon, Hitler sau Stalin au tot încercat cu bani, arme și tot felul de orori să stăpânească țări și popoare. Și n-au învins.
Poate mai mult decât alții, noi, românii, am gustat de multe ori din pâinea asta amară, pentru că de multe am dus noi lipsă în lunga noastră istorie, dar de trădători care au uitat laptele supt de la mama lor și și-au vândut neamul pe arginți buni uzurpatorilor, niciodată.
Nu se opune nimeni dezvoltării civilizației umane, dar, oricât de mari se vor dovedi miracolele științei și tehnicii în viitor, nu înțeleg de ce este nevoie pentru ca în schimbul lor să renunțăm la noi înșine, la drapel și la imnul nostru național. E un preț prea mare!
Toate neamurile de pe Pământ sunt lăsate de la Dumnezeu , iar imnul nostru este sacru pentru că a fost inspirat din înseși cuvintele apostolului Pavel, apostolul iubirii de oameni, așa cum sunt ele înscrise în Biblie la pagina 1331: „Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos”.
Poate că tocmai asta explică rezistența noastră față de megalomaniile imperiale trecute, prezente sau viitoare.

SINGURI ÎN HAOS

După opinia autorizată a unui reputat gânditor american, pentru a beneficia de un mediu psihologic sănătos pentru noi și copiii noștri, „trebuie să luăm aminte la trei nevoi fundamentale ale oricărui individ: de comunitate, de structură și de sens”.
Îmi imaginez că stăpânii de astăzi ai lumii cunosc aceste trei nevoi comune miliardelor de oameni care populează în prezent Planeta.
Și, totuși, pe zi ce trece noi, românii, ne simțim tot mai singuri. Peste tot domnește lipsa de ordine, care atrage după sine senzația că nimic nu mai are sens.
Trecând peste explicațiile de tot soiul pe care ni le dau zilnic la televizor fel de fel de indivizi „atoateștiutori”, contraziși ulterior la minut de realitatea imediată, trăim permanent cu gustul amar al gândului că suntem trădați. Trădați de comunitatea în care trăim și în care nu ne mai găsim locul, când bem până la fund paharul singurătății, trădați de întreprinderea sau instituția în care am lucrat și în care, după o viață de om, nu mai avem voie să punem piciorul pentru că a fost „restructurată”, trădați de autoritățile care, invocând indiferente legea, te trimit la plimbare fără să te vadă, ca și când ai fi făcut din sticlă sau un biet animal de pripas, nu un om viu ca și ei.
Te simți trădai, în sfârșit, chiar de tine, când încet- încet ajungi să nu mai fii nici măcar TU ÎNSUȚI și nu te mai recunoști nici în propriile tale fapte.
Privind în jurul tău, abia atunci spectacolul lumii îți apare ca un haos în care viața ta nu contează, pentru că tu însuți nu mai faci parte dintr-o structură ordonată, inteligibilă, ci te miști doar, neputincios și inutil , într-un spațiu și un timp oarecare, care nu-ți mai aparțin.
Pentru ca să existe, lumea în care trăim trebuie să ne aparțină tuturor, mari sau mici. Iar pentru asta ea trebuie să merite înainte de toate respectul, atașamentul și loialitatea noastră.
Iată un adevăr esențial la care ar trebui să mediteze toți politicienii noștri, foști, actuali sau viitori, fără excepții.

CU ȘI FĂRĂ POLITICĂ

Pe la începutul secolului XX, pe vremea României Mari, un indian susținea sus și tare că România va juca în viitor un rol important în devenirea lumii. Pe măsură ce sfintele noastre elite naționale ne tot scuipau de pe micul ecran în emisiuni ca cele intitulate „Fără prejudecăți” sau „Rușinea de a fi român”, au mai apărut și alții care au afirmat rolul mesianic ce i-ar reveni României pe planetă într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
Nu știu dacă s-a gândit la toate acestea domnul președinte Emil Constantinescu atunci când în avion, la întoarcerea sa din India, îi vorbea Monei Nicolici de la Antena 1 despre fericirea supușilor săi de-acasă, aduși la sapă de lemn nu de nemți, nu de turci, nu de ruși, ci de propriii lor aleși.
Ce știu, însă, cu certitudine, e că nu mai cred că omul e un zoon politikon, cum spuneau vechii greci, adică o ființă politică. Dacă la asta mai adăugăm și faptul că termenul de partid este tot de origine antică (latinescul pars-partis), aș zice că oamenii din ziua de azi ar trebui să se întrebe dacă nu cumva ideea de politică în înțelesul ei originar nu e deja perimată.
Și, în fond, ce ne-ar costa să ne închipuim cum ar fi lumea de azi fără politică?
Păi, înainte de toate ar dispărea partidele politice, o dată cu ele, toți cei care trăiesc bine mersi fără să produc a nimic „nici cu gândul, nici cu fapta”, vorba aceea.
Apoi ar dispărea guvernele, parlamentele de tot felul, cu tot cu bugetele aferente, umflate cu pompa din buzunarele celor inculți și necăjiți.
Cel mai mult ar avea de pierdut mass-media: ziarele, televiziunea, radioul și, evident, gura lumii, care nu ar mai pierde vremea cu fel de fel de vorbe de clacă pe care, oricum, nu le mai ia nimeni în seamă.
Și, astfel, nemaiexistând partide, interese politice etc., oamenii i-ar alege pe cei ce i-ar conduce numai după ce i-ar cunoaște bine, fără să țină seama de „efectele” electorale, ci după cât sunt de omenoși, de sinceri, pricepuți și harnici.
Singura problemă care s-ar pune este dacă cei care fac acum legea în lumea asta ar fi dispuși, după o vorbă veche, să-și dea singuri foc la bagaje.
Dacă nu, rămâne ca-n povestea unui moșneag care se lăuda în tren că are trei feciori și că pe unul l-a făcut constructor, iar pe-al doilea ofițer, ca să apere ce construia primul. „Și pe-al treilea?”, l-a întrebat o babă curioasă. „Apoi al treilea nici nu se pricepea la nimic și, pe deasupra, era și puturos. Așa că l-am făcut politician, maică!”

ARTA FĂRĂ PREJUDECĂȚI

Din punctul de vedere al unei posibile împărțirii oamenilor după atitudinea lor față de artă, este cât se poate de evident, fără a mai fi nevoie să o demonstrăm, că unii oameni sunt creatori de artă, alții meditează asupra fenomenului artistic, iar cei mai mulți sunt doar simpli iubitori de artă, dacă nu-i luăm în calcul și pe cei, foarte puțini, care sunt funciarmente lipsiți de orice interes față de artă, în genere.
În acest context, contribuția celor care meditează asupra artei, indiferent de genul artistic abordat, capătă o deosebită importanță dacă ținem seama de cât de mult ar avea de câștigat din discursul lor nu numai cei care vor să se regăsească afectiv și spiritual în opera de artă, dar chiar și artiștii înșiși, care nu o dată dau viață operelor lor doar sub un anume impuls interior imperativ, inexplicabil, lipsit de rațiune în sensul ei cotidian.
Iată de ce, pentru a-și îndeplini menirea, orice demers referitor la opera de artă trebuie să fie cât se poate de limpede, fără prețiozități și elitisme ieftine, de dicționar, pentru că, în esența sa, arta reprezintă un dar neprețuit pentru oricare spirit uman, chiar înainte ca acesta să se fi născut. îmi place să cred într-o anume umilință a operei de artă, care se înfățișează în fața oricărui om, fie el și om de rând (sau mai ales lui), pentru a-l invita să se înalțe împreună cu artistul de geniu la înălțimea marilor idealuri ale umanității dintotdeauna și de pretutindeni, în beneficiul tuturor celor care s-au născut, se nasc și se vor naște în viitor pe această planetă minunată ce ne-a fost dată.
Opera de artă se definește, astfel, ca acel spațiu de maximă generozitate umană, în limitele căruia pulsează în veșnicie însăși ființa sentimentului de iubire în toată splendoarea lui dumnezeiască. Pentru că orice operă artistică autentică izvorăște perpetuu din nevoia de iubire pentru această lume a noastră cu toate imperfecțiunile ei… Sau, poate, tocmai din cauza lor! Din această perspectivă, arta devine oglinda magică în care se reflectă însăși forța vieții.
În definitiv, chiar asta ar trebui să fie ceea ce pare demn de cunoaștere celui care contemplă opera de artă și se lasă pătruns de ea.

ECCE HOMO!

,,Iată omul!”, ar fi exclamat Pillat când l-a prezentat pe Iisus mulțimii, cu o cunună de spini pe cap și cu o trestie în mână drept sceptru.
Omul Pillat a crezut atunci că, descoperindu-l pe omul Iisus, cu asta scăpase de orice griji în ce privește toate vorbele auzite despre Iisus, vorbe ce-i fuseseră strecurate cu viclenie în minte de cei din jurul său.
Este inexplicabil cum de înaltul personaj roman nu aflase încă sau nu și-a amintit atunci maxima anticului filozof grec Democrit: „Omul este un mic univers.”
Și numai atât ar fi fost suficient să-l pună pe gânduri, dar, din nefericire, el a preferat să se mulțumească pur și simplu cu un raționament tipic pentru toți cei care au condus dintotdeauna omenirea spre catastrofă.
Retrăim în prezent, zilnic, sute și mii de scene similare celei petrecute atunci sub cerul Ierusalimului.
În ciuda faptului că omenirea de azi a primit nu numai nenumărate avertismente din vastul și generosul spațiu al culturii, avertismente care-i atrag atenția asupra necesității ca fiecare om să fie văzut și considerat ca o entitate deosebit de prețioasă pentru întregul ansamblu al vieții, așa-zișii noștri conducători, lideri sau cum vreți să-i mai numiți, privesc suferința umană exact ca inconștientul Pillat, limitându-se doar să constate existența ei.
Ei nu au înțeles și, se pare , nu se gândesc s-o facă nici în viitor, că „Fericit ori nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăiește decât pe jumătate când trăiește doar pentru el.” (Jacques Debile)
Valuri întregi de tomuri, milioane de pagini înnegrite cu sârg de tot felul de iluștri oportuniști, ne vorbesc zi de zi despre cât de minunată este omenii ea care a ajuns pe Lună, va ajunge pe Marte, pe sateliții lui Jupiter ori în miezul planetei. Toate merită cu prisosința să fie aruncate imediat la coșul de gunoi al istoriei atâta vreme cât un singur om de pe planetă zace înfrigurat, înfometat și singur în întunericul unei guri de canal, fără să știe nimeni de el, fără să-i pese nimănui de el.
Este uluitor cât de ușor, cât de repede au uitat cu toții adevărurile profunde, ivite din mințile geniale ale celor cărora ne place să le amintim numele când ne fandosim prin fel de fel de saloane lustruite:
„Adevărata știință și adevăratul studiu al omului este omul!” (Pierre Charon – 1609);
„Adevăratul studiu al omenirii este omul.” (Goethe 1809);
„Cea mai nobilă preocupare a omului este omul.” (Lessing) ș.a.m.d.
Nu sunt nici primul, nici ultimul care trebuie să conchidă că de milenii lumea este condusă spre un perpetuu și iminent dezastru când de unii, când de alții dintre cei care, cu o osârdie demnă de o cauză mai bună, repetă imperturbabili, generație după generație, teribila rătăcire a lui Pillat.
Și în tot acest timp, universul OM continua sa se zbată înnebunit de nesfârșite dureri șl imense suferințe între ghearele nemiloase ale acelei indolente șl mizerabile neputințe căreia-i place (culmea!) să fie numită Putere.
Jalnică ipostază a nebuniei care dintotdeauna și-a fost, își este și își va fi pe veci suficientă sieși.

GENERAȚIE DEMISĂ

Un mare gânditor englez al secolului XX-lea , Herbert Read, afirma cândva că amenințarea războiului atomic „a corupt credința noastră în însăși viața”. Într-adevăr, existența unei arme care poate pune sub semnul întrebării însăși continuitatea vieții pe Planetă, compromite implicit și iremediabil chiar sensul fundamental al vieții pe Pământ. Acesta trebuie să fi fost, probabil, și motivul pentru care Bill Clinton a ezitat atunci când trebuia să aprobe acel megaproiect cunoscut sub numele de Războiul Stelelor, pe care, însă, cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună, s-a grăbit să-l parafeze, ulterior, urmașul său la Casa Albă.
Pierderea încrederii noastre în însăși esența vieții a avut, totuși, urmări catastrofale la scară planetară. O întreagă generație a fost aruncată pur și simplu într-o stare de nevroză generalizată, având drept consecință imediată creșterea violenței în proporții și în forme nemaiîntâlnite în istoria omenirii.
Războaie de tot felul, religioase ori de altă natură, intoleranța rasială, violența de limbaj, terorismul, dictaturile politice, manifestările tineretului furios, toate acestea nu reprezintă altceva decât spaima nevrotică a individului dominat de sentimentul de nesiguranță în care trăiește fiecare zi, fiecare noapte, fiecare clipă de viață.
Așa-zisa luptă dintre capitalism și comunism, care nu s-a încheiat și nu se va încheia niciodată, nu a fost și nu este nici astăzi decât o formă de mascare a adevăratului măcel colectiv, desfășurat la nivel planetar și care are ca unic punct de plecare impulsul violenței gratuite, al violenței de dragul violenței.
Generația umană a acestui trist și disperat început de Mileniu pare să se fi născut sub Steaua Armaghedonului.
Este o generație demisă din istorie!

AMENDAMENTUL EMINESCU

Iubirea de neam a unui politician iese cel mai bine în evidență atunci când contribuie la redactarea și amendarea legii fundamentale în stat – CONSTITUȚIA. Iată de ce mi s-a părut interesant să adăugăm la cele 233 de amendamente la actuala Constituție a României, încă unul – cel ce i-ar putea aparține celui dintâi dintre românii ce au viețuit și viețuiesc dintotdeauna pe acest pământ: Mihai Eminescu.
Ca și când ne-ar fi contemporan și ar fi asistat la tot ce ne-a fost să trăim cu toții în ultimii treisprezece ani, ziaristul Eminescu scria în „Timpul” din data de 27 februarie 1879: „Cu un cuvânt, individul în România prea e liber politicește și prea neliber economicește, iar îngrădirile economice sunt în cele mai multe cazuri „libertăți economice”.
În contextul aceleiași dezbateri aprinse, referitoare la Articolul 7 din Constituția României de atunci, Mihai Eminescu, un fervent apărător al muncii cinstite, creatoare de valori naționale, constata absurditatea teoriilor liberale impuse cu bâta unui popor adus la sapă de lemn: „Li s-au părut grele și jignitoare demagogilor noștri îngrădirile cu care munca națională se încurajase față cu concurența străină? Vor avea acum libertatea absolută de muncă și tranzacțiuni, teoria de om și om, de lupta pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic, învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără scrupule cu concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită sau pe cale piezișă. Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care se încheie socotelile liberalismului american în România. Nu ne facem nicio iluzie nici în privința rezultatului revizuirii, nici în privirea viitorului în genere”.
Nu rămâne decât să tragem linie și să recapitulăm tot ce se întâmplă chiar în aceste ultime zile din această lungă vară fierbinte, la propriu și la figurat: salariile celor ce muncesc nu pot fi majorate, dar cei ce sunt disponibilizați primesc zeci și zeci de salarii compensatorii pentru că mâine vor sta degeaba. În același timp, prețul la energia electrică, gaze naturale, telefon, benzină, motorină (adică tocmai acele prețuri care provoacă creșterea prețurilor la toate produsele și serviciile de pe piață), totuși vor fi majorate. Ultima bomboană de pe coliva națională trebuia pusă de BNR care a hotărât, tam-nesam, pun măsuri specifice să devalorizeze leul, ca să fim și mai săraci decât suntem.
Oricât te ai strădui, nu mai e nimic de înțeles!
Singura șansă care ne-a mai rămas n-o oferă tot gândirea genială a lui Eminescu; „Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinței Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocându-se probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede că voiește”.
În spiritul tuturor celor citate mai sus, viitoarea Constituție a României ar trebui să prevadă într-un articol separat și următoarele: „Spre binele națiunii, oricât de bine și mult ar munci, este interzis oricărui cetățean român să-și mai facă orice fel de iluzie cu privire la viitorul său și al urmașilor săi”.

OLIMPUL IDEALURILOR

În concertul actual al națiunilor Europei, o singură voce se aude foarte rar, cea a Greciei. Deși este țară membră a Uniunii Europene, deși face parte din NATO, deși pământul ei este călcat an de an de zeci, poate de sute de milioane de tot felul de străini din toate cele patru zări ale lumii, GRECIA TACE.
De ce, oare, tace Republica Elenă?
De ce tace țara lui Socrate, a lui Pericle, Platon, Eschil, Sofocle și Euripide, a lui Mikis Teodorakis, țara frumosului universal și a înțelepciunii care a pus la pământ imperiul Roman doar cu armele Adevărului și ale Democrației din care zice-se , s-au adăpat mai apoi, fie vorba între noi, și actualele așa-zisele state civilizate ale Europei?
De ce nu spune nimic astăzi, când Planeta noastră stă pe muchie de cuțit, țara lui Aristotel și a lui Alexandru Macedon, cel mai mare cuceritor al lumii, țara Pandorei a cărei cutie a fost deschisă iarăși (a câta oară?) la 11 septembrie 2001?
De ce a amuțit singura țară din lumea de azi ai căror preoți și călugări ortodocși au preferat să stea cu toții acasă decât s-o primească oficial, pe aeroportul din Atena, pe cea mai trufașă față bisericească a secolului XX?
De ce tace azi țara care trăiește de mii de ani sub semnul sfânt al Muntelui Athos, al acestui unic munte al lui Dumnezeu în vasta pustietate a unei Europe în care nimeni nu mai crede în nimic?
De ce nici o agenție de presă, nici un om politic marcant, nici un post de radio sau televiziune, nici un analist politic al lumii de azi nu se întreabă măcar o dată, o singură dată, de ce tace această țară care reprezintă cu sau fără voia noastră tot ce suntem azi, democrați și cetățeni ai statului de drept?
De unde muțenia acestui loc din Grecia noastră, a tuturora, de care nimănui nu-i este permis să facă abstracție – OLIMPUL IDEALURILOR, acest loc în care au sălășluit și vor sălășlui pe veci idealurile Europei de frumos, dreptate, cinste, credință, adevăr, generozitate și iubire?
Întrebări, dileme sau simplă prostie într-o lume în care calculatorul a început să țină loc și de învățătură de minte?

VICLENIILE LIMBAJULUI

Comunicarea dintre oameni a fost dintotdeauna compromisă de fețele ascunse ale caracterului uman, dar și de faptul că limbajul uman este aproximativ, legat îndeobște de modul particular în care fiecare dintre noi înțelege semnificațiile cuvintelor. Convenția și lipsa de rigoare domină copios așa-zisa forță a verbului, prin care pretindem că ne deosebim de celelalte viețuitoare ale planetei.
Când ANDRE MALRAUX afirma că secolul XXI va fi religios sau nu va exista, în mod paradoxal, în ciuda statutului său de mare scriitor, a „uitat” un mic, dar decisiv amănunt, reprezentat de chiar aceste latente viclenii ale limbajului.
Într-o discuție purtată cu un strălucit chirurg și eminent om de spirit, aveam să constatăm împreună că, de fapt, pentru a rămâne intactă, CREDINȚA nu are nevoie de cuvinte. Ba chiar mai mult de-atât: limbajul compromite CREDINȚA, conferindu-i uneori înțelesuri străine de sensul ei inițial.
Urmările acestei realități se văd astăzi, cu ochiul liber, pe toate continentele: secolul XXI pare a fi religios doar prin crimele comise în numele uneia sau alteia dintre divinitățile invocate. Există un singur limbaj lipsit de riscurile fanatismului contemporan, cel în care însăși DIVINITATEA s-a adresat oamenilor. Poate fi un limbaj al inimii, al sufletului, al spiritului universal, dar în nici un caz al termenilor de dicționar care ascund, abili, negocieri „subtile” sau tratate care au umplut lumea de gropi comune și oameni kamikaze.
Divinul nu poate fi invocat decât de tăcerea gândurilor și a faptelor bune.

JOACA DE-A DEMOCRAȚIA

Jocul este o componentă specifică a spiritului uman. El nu este, însă, benefic omului la orice vârstă și în orice situație.
În domeniile politic sau economii, de exemplu, el poate avea chiar și urmări catastrofale.
Pretutindeni în lume democrația a triumfat numai acolo unde a avut ca suport o puternică bază economică. O asemenea bază economică nu s-a putut realiza decât atunci când societatea respectivă s-a manifestat în unanimitate în favoarea unor principii economice ferme, pe care fiecare membru al societății nu numai că le-a admis, dar s-a angajat chiar să le apere cu orice preț. Așa se face că astăzi nu ne putem imagina un japonez, un englez sau un german care să acționeze altfel decât oricare conațional al său, indiferent de nivelul de pregătire, de vârstă, sex sau de propria experiență de viață.
Iată de ce cred că în acest moment decadent în care se zbate societatea românească de azi, a sosit clipa în care trebuie să spunem, ca să zic așa, adevărului pe nume.
Pentru că, înainte de a pune trecutul sub securea acuzării, trebuie să constatăm ca tocmai mentalitățile remanente de tip comunist sunt cele care duc de râpă azi așa-zisa economie de piață de la noi, tot așa cum altădată au adus comunismul la sapă de lemn.
Nicio economie din lume nu poate sta pe propriile picioare când muncitorul nu poate pleca de la locul de muncă până nu i se „lipește” ceva de mână (vestitul „țamțaram”, expresia nu-mi aparține) având ca motivație faptul că este prost plătit; când, în loc de producție, facem toți negustorie pe țigări sau alcool ori mijlocim fel de fel de daraveri chiar dacă habar n-avem despre ce-i vorba (nu contează, bani să iasă!); când cumpărătorul român preferă un produs străin numai pentru că nu-i românesc (lipsa de încredere a românilor în români e proverbială și nu face parte din scenarita cu care ne împroașcă TVR în fiecare seară, e o realitate repetată zilnic sub binecunoscuta deviză națională „Asta e!”); când proaspeții capitaliști români, câți au mai rămas după zecile de mii de falimente din ultimii ani, câștiga mai puțin decât ultimul birocrat care, însă, este plătii din impozitele celui dintâi (diferența stă în faptul că, în timp ce așa-zisul capitalist își riscă și pantalonii de pe el în afacerea în care s-a băgat, birocratul nu riscă nimic, decât cel mult o reclamație pe care oricum șeful n-o va lua în seamă).
Peste toate, însuși Statul „pune umărul” la propria sa demolare, pălindu-și proprii contribuabili în moalele capului cu o osârdie imposibil de înțeles, crescând constant, dar sigur, prețurile tocmai în acele sectoare de care-i e frică cel mai mult bietului cetățean de rând: combustibili, energie, impozite.
În domeniul urbanistic, în Anglia există o tradiție. Când se propune crearea unui parc nou, spațiul destinat acestuia este semănat în întregime cu vestitul gazon englezesc, după care o vreme este lăsat așa. Cetățenii englezi îl traversează după cum cred de cuviință. Exact direcțiile pe care se formează astfel cărările, primăria trasează apoi aleile definitive ale parcului respectiv.
Nu știu cum trebuie procedat în mod concret, dar cred că acest principiu englezesc ar trebui aplicat și în democrația noastră: înainte de a pune în aplicație elucubrațiile așa-zișilor noștri politicieni, să vedem mai întâi ce vrea într-adevăr românul de rând, adică pe unde vrea el să-și „croiască” drumurile spre viitor.
Altfel mă tem că rămâne valabilă replica dată de Mircea Dinescu pe vremea CPUN-ului unui reporter al TVR: „Ce vrei, dom’le? Ce vrei? Românii au compromis socialismul? Vor compromite și capitalismul!”

BANII SAU VIAȚA!

Dacă cineva ar dori să știe care sunt traseele bunăstării pe mapamond, n-ar avea altceva de făcut decât să delimiteze acele spații geografice pe care circulă cea mai mare cantitate de monedă de pe planetă. Ceva în genul Hong-Kong-ului unde, se spune, mirosul banilor se simte chiar și în aerul pe care-l respiri încă de când cobori pe aeroport.
Tot atât de ușor se pot trasa și spațiile geografice unde mizeria umană a ajuns la apogeu. Deloc surprinzător, se constată că pe aceste locuri circulă bani foarte puțini și ăștia cu valoare mică față de moneda pe care o găsești pe celălalt traseu, al bunăstării.
Cum constați, totodată, că media de viață a celor din țările în care se trăiește în mizerie este cu mult mai mică decât a celor ce trăiesc în țările bogate, fără să vrei trebuie să tragi concluzia aproape neverosimilă că aceste nenorocite de petice de hârtie înseamnă pur și simplu VIAȚĂ.
Bine, veți spune, și ce-i cu asta? Acest lucru îl știm încă de pe când eram copii, când citeam prin cărți și vedeam prin filme pe așa-zișii bandiți, haiduci, pirați sau hoți la drumul mare, care trăiau ca niște belferi de pe urma aceleiași arhicunoscute și unice replici: banii sau viața! Nimic nou sub soare. Decât doar că în zilele noastre amare s-a mai schimbat câte ceva pe ici, pe colo, și anume prin punctele esențiale.
În primul rând, banditul modern nu se mai deghizează. Apoi, nu le mai pândește la drumul mare. Ba dimpotrivă, bine instalat într-un birou de lux , nici măcar nu vrea să te primească în audiență, necum să mai stea de vorbă cu tine. De n-ar fi televiziunea sau presa scrisă, aproape că nici nu ai ști cine-i ăla. Și chiar dacă apuci să-i vezi mutra acră, tot nu rezolvi mare lucru. Rămâi doar uimit de parfumurile alese pe care le folosește, tenul sănătos și neapărat bronzat, țoalele-i de mare vedetă și mai ca automobilului său, păzit cu strășnicie de bodyguarzi mult mai bine îmbrăcați și hrăniți decât tine.
Drumul ciocoiului nou în România nu a fost deloc complicat, cum ar putea crede unii mai slabi de țâțână, vorba țăranului. El este un lung șir de găuri, care a început cu o gaură în steag și a continuat cu o gaură în capitalul întreprinderii X, una în buzunarele de la „Caritas”, „Gerald” ș.a., una la o bancă precum „Dacia Felix” (Halal fericire!), una la vamă, cu sau fără embargou ONU declarat, una chiar în bugetul statului etc.
Zilele trecute un specialist în domeniul monetar, pe care-l respect din mai multe motive, inclusiv cel profesional, îmi mărturisea că valoarea în lei a dolarului este mult mai mare decât cursul stabilit și că de-aia nu vin investitorii străini la noi.
De când am aflat asta, nu mă gândesc decât la două lucruri:
1. Dacă investitorul străin va veni totuși, în sfârșit, în România , va arbora oare steagul țării pe clădirea întreprinderii pe care o va cumpăra?
2. Și cum va fi steagul respectiv, cu gaură sau fără gaură?
Pentru că din vechime există o vorbă înțeleaptă de care nu putem să nu ținem seamă: la Roma te porți ca romanii! Mi-e groază numai la gândul că și steagul ăla ar putea fi găurit , chiar dacă n-ar fi vorba decât doar de o gaură mică, mică de tot.

Editura Rafet 2008
Editor: Constantin Marafet
Redactor: Marin Ifrim