Literadura nr. 12 (6)

Genovel-Florentin FRĂȚILĂ

TEZAURUL DE LA SINAIA
(din volumul premiat la Concursul Național
de literatură „Ion Slavici”-2018)

II
Stelele par scântei sărite pe cer din zecile
de focuri de tabără aprinse pe valea
largă a pârâului Pelișor. Sunt în toi
lucrările la construcția castelului Peleș,
viitoarea reședință de vară a domnitorului
Principatelor Române – Carol I. Numele
castelului este derivat din cel al firului de apă
care se însăilează jucăuș pe valea din partea
dreaptă a moșiei Sinaia.
Se terminase încă o zi de muncă și toți
lucrătorii s-au retras în tabăra înșirată de-a
lungul văii. Deși istoviți, se bucurau lângă
focurile în jurul cărora stau așezați. Mâncau,
beau, dar mai ales povesteau. De la fiecare,
răzbat ba povești, ba cântece și glume sau
chiar înjurături spuse într-o mulțime de limbi.
Astfel, toate grupurile acestea gălăgioase dau
impresia că sunt constructorii unui nou Turn
Babel.
Sunt greci și albanezi, care lucrează ca
pietrari în cariera de la Piatra Arsă. Sunt
italieni, zidari renumiți care știu să îmbine
perfect dantelăriile din piatră în zidurile din
cărămidă. Sunt unguri și nemți meșteri
dulgheri care pot transforma lemnul în
adevărate opere de artă. Sunt cehi și polonezi
cioplitori iscusiți de piatră, turci cărămidari,
țigani salahori dar și câțiva topografi englezi
precum și câțiva francezi care se ocupă de
proiectare. Bineînțeles, cei mai mulți sunt
românii care lucrează la terasamentele
fundației castelului.
Dirigintele acestui vast șantier este
Johannes Schultz, asistent al renumitului
arhitect Wilhelm von Doderer, profesor la
Universitatea din Viena. La recomandarea
acestuia, avea ca translator, pe timpul
vacanței, un student român, ardelean cu vechi
origini nobiliare, contele Ioan-Johann
Câlniceanu de Kelling. Cu toate că existau
anumite animozități ascunse, între asistentul
Schultz și acest student, dirigintele nu a avut
de ales. Aceste animozități erau pricinuite de
titlul nobiliar al acestuia din urmă, dar și de
faptul că era unul dintre studenții favoriți al
profesorului von Doderer. Însă, exista și o
pricină mult mai adâncă.
Contele transilvan era însoțit de Horia
Mureșan, prietenul său din copilărie, fost
coleg de bancă la școala germană. Acesta era
român neaoș și studia teologia la Seminarul
Ortodox din Sibiu.
După îndelungi insistențe, la focul lor
venise șeful de șantier, arhitectul austriac
Schultz. Contele primise un pachet de acasă și
îl invitase să mănânce cu ei. Tocmai serveau
palincă, esența aromelor din livezile
domeniului din Câlnic al părinților contelui de
Kelling. Acesta îl tot îmbia, în limba
germană, să mai bea încă un rând:
– Haideți, domnule diriginte, serviți cu
încredere, că este dublu-distilată!
Asistentul era deja roșu la față și
transpira abundent, după cele câteva păhărele
de tărie. Ticul său de a-și așeza când și când
ochelarii cu lentile mici și rotunde, a crescut
acum în frecvență. Devenise o idee mai jovial
și mai volubil față de cum îi era firea posacă.
Din acest motiv, contele încerca să aducă
discuția despre principele Carol I, primul
domnitor de origine germanică al
Principatelor Române.
– Herr Bauleiter, se zvonește că
săptămâna viitoare Majestatea-Sa va inspecta
șantierul…
– Pe mine nu mă interesează zvonurile.
Te asigur că eu nu dețin nicio informare
oficială în acest sens, domnule… conte!
Accentuase, de data aceasta mai mult ca
de obicei, cuvântul conte. Pe tânărul student
nu-l deranja deloc. Dimpotrivă, acest fapt îi
confirma că palinca de la tatăl său își făcuse
deja efectul.
Așternuseră pe un ștergar mare din
pânză cele primite: slană afumată, groasă de
trei degete, caș sărat de oi, pită, ceapă.
Bineînțeles, carnea de berbecuț la proțap,
pregătită de bucătarii taberei în decursul zilei,
al cărui fum le stârnise tuturor pofta și foamea
încă dinaintea terminării programului.
Austriacul luă o bucată de slană, dar după
grimasa pe care a făcut-o era clar că nu-i
plăcea. A mâncat doar caș și carne fragedă
după o coastă.
– Înclin să cred că elita Exclusiv Boema
se află în spatele numirii unui domnitor de
origini germanice în Țările Românești! spuse
contele, privind fix în ochii asistentului.
– Nu știu ce înclini dumneata, răspunse
acesta vădit iritat, dar eu merg la culcare.
Vă doresc noapte bună! spuse
ridicându-se brusc, fără să mai aștepte vreun
răspuns la urarea sa.
Contele se amuza copios, mai ales când
îl văzu pe diriginte mergând împleticit și îl
înghiontea ușor pe Horia să-l privească și el.
– Se pare că austriecii nu prea iubesc
palinca. Sau palinca nu prea iubește
austriecii? întrebă mustăcind când a văzut că
acesta s-a îndepărtat suficient.
– No, mie poți a-mi mai turna o pălincă,
că nu-s austriac, Herr Graf! se schimonosi
Horia, imitând în germană apelativul pentru
conte.
Au mai băut câte un rând, au mâncat
puțină slană, apoi au trecut la berbecuț. Horia,
deși pricepea nemțește, nu a înțeles reacția
șefului de șantier.
– No, dar ce-o plecat așe ca din pușcă,
Herr Bauleiter?
– Ei, e poveste lungă! spune contele.
Mai bine ai cânta ceva. Cântă acel cântec pe
care-l știi de la bunică-tu!
– Îi musai să și cânt, răspunse el sec. No,
rogu-te, spune ca să înțăleg și io, apoi ți-oi
cânta ce-ți voiește inimioara!
– Bănuiam că Schultz este membru al
Exclusiv Boema, iar reacția sa de mai
devreme îmi confirmă acest fapt. Ai auzit de
Exclusiv Boema, nu?
– Tăt de la tine, amu. Da` n-am habar
cum șade trebșoara aiasta! răspunde molcom
Horia, înfulecând dintr-o halcă de berbecuț.
Văzând cu ce poftă mănâncă tovarășul
său, contele își mai tăie o bucățică de
berbecuț. O mâncă direct cu mâna, mânjinduse
de seul unsuros. Se șterse apoi tacticos cu
un ștergar de pânză. Mai turnă câte o palincă,
și-i zise:
– Ca să înțelegi cum trebuie, încep cu
începutul!
Înainte de a povesti, contele mirosi
intens palinca. Brusc, în minte îi apăru câteva
flashuri cu serile petrecute la castelul din
Câlnic. Surâse o clipă, apoi luă o gură și
începu povestea:
– Când expansiunea Imperiului Otoman
amenința Europa, Sigismund de Luxemburg a
înființat Ordinul Dragonului.
– Dară, Sigizmund nu-i nume de ungur?
– Exact! Era regele Ungariei. Acest
ordin cavaleresc avea un scop strict militar.
După ce Imperiul Otoman a intrat în declin,
întâlnirile cavalerilor au încetat să mai aibă
doar caracter militar.
– Apăi și la ce se mai puneau laolaltă?
întreabă Horia cu umbră de dezamăgire în
glas.
– Unii să discute afaceri, iar alții despre
artă și filosofie!
– Tulai Doamne! Și zâci că unii
voroveau despre bănișori si aiălalți despre
baliverne, concluzionă Horia și trase o dușcă
zdravănă.
Contele, care aflase la Viena modul în
care este condusă lumea, începe să râdă:
– Dacă așa crezi tu, așa o fi fost! Sigur
este că Ordinul Dragonului s-a scindat.
– Ș-apăi, s-or despărțât unii de ăiălalți
după cum or vrut să-și facă apele.
– Întocmai! Afaceriștii au format
Ordinul Piramidal și au migrat spre Bavaria,
iar urmașii lui Pythagoras au format Ordinul
Sferei sau, cum îi spunem acum, Ordinul
Armoniei.
– Ș-apăi exclusiviștii ăia de care l-ai
întrebat pe Schultz?
– Aceia sunt afaceriștii. Nu ai auzit de
marea bancă Exclusiv Boema?
– Apăi, sigur că am auzit, că eram de
față când l-ai întrebat mai devreme.
Contele începe să râdă cu poftă, dându-și
seama că vechiul său prieten era complet
neștiutor.
– Hai să îți spun direct ca să pricepi și
tu. Schultz este din Ordinul Piramidal, iar eu,
de curând, sunt cavaler al Ordinului
Armoniei!
– No, păi mă, apăi numai amu am băgat
și io la cap di ce sunteți voi ca mârtanu cu
chițcanu!
Au început să râdă amândoi din toți
rărunchii.
– Amu, că m-ai luminat, ce ziceai tu să-ți
doinesc?
Horia, deși student la teologie, iubea și
cânta muzică populară cu așa foc, încât în
fiecare seară veneau chiar și străinii să îl
asculte.
– Cântecul acela fain al bunicului tău!
Contele lăsă paharul jos și mai aruncă
vreo două vreascuri spre a înteți focul. S-au
aprins imediat, trosnind și răspândind în jur o
rafală de scântei. Dregându-și vocea cu încă o
gură de palincă, Horia începe să cânte de
răsuna valea:
„Foaie verde fir mohor
Toată lumea are dor
Și mai greu, și mai ușor.
Numai dorulețul meu
E ca pământul de greu!
Doru` meu unde se lasă
Lasă inimioara arsă!”
Încet, încet, toți vecinii lor au tăcut, iar
unii chiar s-au apropiat să-l asculte precum
făceau seară de seară. Contele deveni
melancolic. Stătea așezat turcește, cu fața spre
foc, frecându-și involuntar palmele de
genunchi. Flăcările dansau aruncând lumini
jucăușe peste umbrele nopții. Ochii lui Horea
reflectau licărul focului, ca și când dorul
despre care cânta s-ar fi materializat în
pupilele lui dilatate.
– Spune-mi frate Horia, ce este pentru
tine dorul?
– Apăi, ce să fie dorul! E tânjirea inimii
după iubire. Tu n-ai ascultat doina?
– Ba da, am ascultat-o! Dar am vrut sămi
zici tu ca să am motiv să te mai cinstesc cu
o palincă, amu înainte de culcare, râse
contele, turnând încă un rând.
Focurile se stingeau unul câte unul și în
același ritm se stingea și zarva. În final,
liniștea a cuprins zarea până dincolo de stelele
care și-au căpătat acum strălucirea deplină.
Arareori, schelălăitul ascuțit al vreunei jivine
a pădurii tăia scurt această tăcere, sporindu-i
valențele metafizice. Oricum, cei din tabără
dormeau duși. A doua zi, urma să o ia de la
capăt cu lucrul, dis de dimineață.
Ca de fiecare dată, după masa de prânz,
dirigintele de șantier Schultz dormea fix o
oră, cu precizia unui ceas elvețian, timp în
care contele și Horia hoinăreau prin
împrejurimi. Amuzându-se de o întâmplare
petrecută demult, în timpul școlii primare,
mergeau spre marginea pădurii în care
coniferele se amestecau alandala cu foioasele.
Era o scurtătură spre mânăstirea Sinaia, aflată
un pic mai sus. De când lucrau pe șantier,
starețul acesteia le devenise prieten. Această
parte a carierei fusese abandonată din cauza
pietrelor calcaroase.
Urcând pe pietre pentru a intra în
pădure, la un moment dat, sub greutatea
voinicului Horia, o astfel de piatră se
desprinde alunecând. În urma căderii ei, se
căscă gura unei cavități cu pereții perfect
șlefuiți. Contele, care mergea în urma lui s-a
oprit brusc. Privind înăuntru și-a dat seama
că este intrarea într-o încăpere. În mijlocul
acesteia se afla un corp paralelipipedic, cu o
înălțime care-i ajungea aproape de piept. Cu
mare efort, abia a putut să articuleze cu voce
sugrumată:
– Mureșanee!
Horia nu a auzit și continuă să urce
molcom spre pădure. Contele, gâtuit de
emoție, își adună puterile și reuși să strige:
– Mureșaneee!!!
De această dată Horia l-a auzit și
imediat și-a dat seama că ceva serios s-a
întâmplat. Știa că numai în cazuri deosebite
contele îi spunea pe numele de familie. Cum,
de altfel, un asemenea caz era și acum când
amândoi priveau muți acel corp compact.
Contele începu să-l desprăfuiască în grabă.
Erau tăblițe de aur, așezate ordonat unele
peste altele, având două mărimi. Unele mici,
pătratice, cu o latură de cam zece centimetri
iar celelalte dreptunghiulare, de aproximativ
trei ori mai mari. Erau sute de astfel de tăblițe
cu texte scrise cu majuscule grecești, însoțite
de imagini care înfățișau chipuri și diverse
schițe sau simboluri. Știa de la starețul
mânăstirii că în această zonă fusese cândva un
renumit templu dacic.
Deasupra acestui bloc paralelipipedic,
alcătuit din tăblițe, exact pe mijloc, erau
așezate ordonat, trei a câte trei alte tăblițe,
mult mai strălucitoare și mai mari.
– Sunt din aur Mureșane! articulă
contele, lac de sudoare și cu inima la gât.
– Apăi, chiar așe par! zise Horia calm de
parcă privea o grămadă de cărămidă,
nicidecum un tezaur de asemenea dimensiuni.
Contele le privi atent și a realizat că cele
nouă tăblițe de deasupra sunt diferite.
– Astea de sus îs altfel! Îs și mai mari, și
mai strălucitoare, și scrise mult mai îngrijit.
Stai aci, mă duc să le ascund! Tot mi-e teamă
ca nu cumva Carol să fie din elita Exclusiv
Boema! îi spuse pripit contele.
– No, că iacă oi sta, că nu-i grabă, îi
răspunde Horia ca lovit în cap.
– Ba chiar îi grabă, Mureșane! Ba chiar
îi grabă!
Tremurând din toate încheieturile,
Contele le așeză, cu gesturi precipitate, unele
peste altele. Încearcă să le ia pe toate nouă,
dar nu le putu cuprinde cu mâinile. Mai
încearcă o dată și nu reușește să cuprindă
decât șase. Le înșfăcă și începu să urce
bezmetic spre marginea pădurii. Aluneca întruna
și provoca căderi de pietre pe povârniș. În
cele din urmă, a reușit să intre în pădure. Aici
le bagă, aproape aruncându-le, în scorbura
unui copac bătrân întâlnit în cale. Un clinchet
de aur pur, răsună în găoacea copacului.
Smulge, la fel de agitat, înțepându-se în
palme, smocuri de iarbă pe care le pune peste
tăblițe. Se împiedică apoi de un ciot uscat.
Cade în mâini, dar se ridică imediat cu tot cu
acel ciot pe care îl pune în dreptul scorburii.
Oftă ușurat, chiar dacă palmele îl usturau și îi
sângerau. Inima îi spărgea coșul pieptului.
Plin de praf și de transpirație, coboară dându-și
drumul pe povârnișul pe unde urcase,
iscând o mică avalanșă de pietre.
Câțiva albanezi, care se odihneau
tolăniți undeva la dreapta lor, dar ceva mai în
spate, au observat că cei doi sunt agitați.
Văzându-l pe conte cum alunecă pe povârniș,
stârnind pietrele puhoi după el, au crezut că a
căzut și au venit în grabă să vadă ce a pățit. În
nici zece minute, în tabăra cosmopolită era o
hărmălaie de nedescris. Albanezii au alertat
ceilalți lucrători strigând cuvinte pe care cei
doi nu le înțelegeau, dar cu siguranță, spuneau
că s-a găsit o comoară. S-au adunat din toate
națiile câte erau în tabără, vorbind toți
deodată. Agitați și curioși, încercau să ajungă
cât mai aproape de misterioasa încăpere.
Acum era chiar ca la Turnul Babel!
Horia, la fel de calm, masiv cât un urs
carpatin, s-a așezat în fața intrării. Prăfuit, cu
barba neagră răvășită, cu părul vâlvoi, părea
un om al cavernelor ce-și apără intrarea în
peșteră. Nu a mai lăsat pe nimeni să intre,
dându-se la o parte doar când a venit
dirigintele de șantier. Acesta era buimăcit și
de trezirea bruscă, dar mai ales de vederea
unui astfel de tezaur. Și-a dat seama că în
grabă și-a uitat ochelarii. Se frecă la ochi, apoi
se trase de obraz, probabil ca să își dea seama
dacă visează sau nu. Dezmeticindu-se, a dat
ordin să vină urgent primarul și jandarmii, iar
pe Horia l-a trimis după ochelari.
Contele complet uluit, prăfuit și cu
pantalonii rupți în genunchi, continua să stea
pe o piatră, scoțându-și spinii din palme. Încă
respira sacadat, iar inima îi bătea la fel de
tare. Abia acum, a înțeles spusele starețului
mânăstirii Sinaia: „Sfinxul este păzitorul
misterelor și comorilor dacice tăinuite aici, în
munții celor șapte izvoare de apă vie”.
Din acel moment, nimeni nu a mai avut
acces în acea încăpere ciudată. Intrarea a fost
păzită de jandarmi până când, urmare a
telegramei trimisă de către primar, a sosit de
urgență, chiar la fața locului, însuși principele
Carol I al României.

Concursul „Constantin Petcu” 2019

Pe 25 mai la Casa de Cultură a
Sindicatelor s-a încheiat prin premierea
participanților cea de-a XX-a ediție a
concursului pentru elevi și studenți
„Constantin Petcu”. Numărul ediției este o
mărturie clară a perenității acestui concurs ce
poartă numele unui mentor de cenaclu literar
și iubitor al poeziei. Dar acest concurs este
legat foarte mult de numele celui care s-a
implicat cu energii neobosite în realizarea sa,
scriitorul Marin Ifrim. Această ediție s-a
desfășurat în absența sa, scriitorul fiind ocupat
de acum, cred, cu organizarea de concursuri
în lumea literaturii de dincolo.
Casa de Cultură a Sindicatelor și-a exprimat
deschiderea de a continua acest concurs.
În urma jurizării au fost premiați următorii
elevi:
Au participat la eveniment Stelian Grigore,
Ovidiu Petrescu, președinte al asociației
„Renașterea Buzoiană”, Nicolae Pogonaru,
Mihai M. Macovei, Nistor Tănăsescu, Cornel
Diaconu, Ștefan Dima, Pr. Pripon Alexandru,
Mihaela Roxana Boboc, Irina Mirică, Mihaela
Gomoescu și părinți.
După acordarea premiilor, participanții la
concurs au citit din creația lor. Aplauzele
asistenței, deloc formale, au evidențiat
potențialul acestora de a aborda actul de
creație literar serios.
Laureații Concursului Județean de creație
literară pentru elevi „Constantin Petcu”
Premiul Casei de cultură a Sindicatelor
Buzău – Besnea Mădălina Mihaela, Școala
Gimnazială Pogonele – Țintești
Premiul Revistei „Cartelul metaforelor”
Buhnilă Denisa, Școala Gimnazială Pogonele
– Țintești
Premiul Asociației culturale „Renașterea
Buzoiană”- Sburlan Mădălina Valentina,
Școala Gimnazială Pogonele – Țintești
Premiul Revistei „Caietele de la Țintești”
Mănăilă Nicoleta Irina, Școala Gimnazială
Pogonele – Țintești
Premiul Revistei „Literadura”
Victoria Maria Pripon, Școala Gimnazială
„George Emil Palade”, Buzău
Premiul special oferit de poetul Mihai M.
Macovei – Maurer Stelian, Școala Gimnazială
nr. 1, Rm. Sărat
Premiul special oferit de poetul Ștefan Dima–Zărnești
– Bucur Alexandra, Liceul de Arte
„Margareta Sterian”

Distribuie: