Spații culturale nr. 67 (6)
Nicolae MIHAI
Cântător de seară
în tihna amurgului
cântător de seară
trage după sine
bocetul umbrei
privirile
departe uitate
îmbrăţişează
cu tânguirea braţelor
cea mai rămas
din freamătul zilei
populat cu plictiselile
spiritului bizar
Cu ochii holbaţi
în faţa însinguratului suflet
întunericul rămâne cu ochii holbaţi
păsări nocturne îl însoţesc
dar zborul lor solitar se clatină
fără glas
la marginea frunţii răvăşite
cum sunetele clopotului de seară
în privirile triste
nimeni nu pune întrebări
iar dinspre răsărit în mincinoasă limbă
se aude bucuria absenţei în suflet
bălăcindu-se
Din retorica ploii
voi împrumuta din retorica ploii
răcoarea scuturată pe frunzele frânte
ropotul stropilor asurziţi de mireasmă
rămân o poveste despre o lacrimă
şi o dâră de soare iscată
e un calm ce nu are timp să ne mire
îndeamnă la pândă mă face părtaş
de alb şi albastru risipit în litanii
în şoaptă tradus menit să mă doară
aceiaşi nori în agonie huiduiţi
cu privirea
slugărind tonul ploii sonor
adună sub geam răsuflarea oprită –
cântec grăbit de bun rămas
Fără destinaţie
în forfota aripilor străvezii
golul de aer deschide
ferestre
ne bâjbâie chipul
cu murmurul lui
(în avion verbul
a fi se pronunţă
cu sufletul la gură)
În apropierea morţii
în liniştea aproape neclintită
cuvintele cad grele ca-ntr-o baltă
când arunci cu pietre
aud la pândă lumânări aprinse
cu iz amăgitor ce împing fără un strigăt
către moarte parfumul ploii crud
în căutarea gândului cel bun
ochiul minţii împietrit nu ştie
să răspundă nu scoate un cuvânt
Întrebări
ei, negustorii de cuvinte
aruncau în mărăcini întrebările
le declarau lăptuci şi lepădări
de şarpe
plăsmuite de neofiţi iluştri
şi asta pentru că trădau minciuna
cu petale rupte vrednică de milă
dusă mai departe
în praful stelelor ce mor
fără nici un punct de sprijin
La o bere
Spune-mi, Doamne,
spune-mi mie,
cine-n rai
n-ar vrea să fie
şi să stea,
oricât i-ar cere,
cu un înger la o bere.
Să mai uite,
de se poate,
lumea cu-ale ei
păcate
ori de gânduri,
bunăoară,
mult de alţii să nu-l doară.
Viaţa-n rai e garantată :
nu mori singur,
niciodată!
Lacrimă
a aparţinut dintotdeauna
unui dor surghiunit
îngropat
la o clipă distanţă
de zbuciumul neostoit
al unui vis de iarnă
în hărmălaia privirii
tremură agăţându-se
disperată
cu degetele oarbe
convocate în grabă…
înghiţită pe furiş
lasă un gol
cât o aşteptare fragilă
ce-şi pierde cumpătul –
duh înrămat
nereclamat de nimeni
Ziua de vineri
tu porţi în braţele
larg deschise bucuria zilei
de vineri plină cu păsări
şi neîncepute izvoare
flori de liliac puse
pe gâlceavă trag cu ochiul
discută cu tine filozofie
până se plictisesc
aplaud fără nici o reţinere
umărul tău vinovat
decis să se spovedească
FAPTE CULTURALE
Duminică, 3 noiembrie 2019, la închiderea Târgului de carte Focșani, în fața unui public numeros, scriitoarea Rodica Lăzărescu, redactor la revista „ProSaeculum”, și-a lansat volumele: „Sub semnul confesiunii” și „Zigzag printre reviste”.
Cărțile au fost prezentate de scriitorii Dumitru Ioan Denciu, Valeria Manta Tăicuțu și Fevronia Spirescu.
Valeria MANTA TĂICUȚU
*Rodica Lăzărescu, „Sub semnul confesiunii”, Ed. SemnE, 2019
Cărturar distins, redactor la revista „ProSaeculum”, autoare a numeroase lucrări de istorie și critică literară, dar și de beletristică, jurnale de călătorie ș.a.m.d., Rodica Lăzărescu a scos un volum intitulat „Sub semnul confesiunii”. Deci nu interviu, nu dialog, fiindcă, spune Domnia Sa pe manșeta primei coperte, „asta aștept de la cel <
Provocați la confesiune sunt poeți, pictori, actori, în general, artiști cunoscuți, cărora li se dă posibilitatea să intre pe o ușă larg deschisă și să se confeseze firesc, de parcă ar fi fost invitați la un „five o` clock tea” de o gazdă rafinată, amabilă, care nu pune întrebări care să stânjenească, ci întrebări care să stimuleze memoria și amintirile ascunse în ea. Îi vom întâlni în volum pe Nicolae Băciuț, Dinu Săraru, Alecu Ivan Ghilia, Nicolae Dan Fruntelată, Ion Brad, Constantin Călin, Eugen Simion, Constantin Cubleșan, Vladimir Găitan, Vladlen Babcinețchi, pe Victoria Milescu și Paula Romanescu, pe George Corbu (Senior și Junior), pe Horia Bădescu… nume care spun ceva iubitorului de artă, dar și cititorului obișnuit cu frecventarea librăriilor, a bibliotecilor, a sălilor de spectacol, a expozițiilor.
Ceea ce impresionează la Rodica Lăzărescu este modul în care se documentează înainte de a întocmi o listă de întrebări, intrând, cu empatie și bun-simț, în universul personal creat de fiecare autor în parte. Și nici vorbă de judecăți de valoare ori de etalarea orgolioasă a lecturilor aprofundate, ci de un demers aplicat de a cunoaște artistul prin raportare la ceea ce a creat și-a dăruit, de-a lungul carierei sale, celorlalți.
Întrebările nu au nimic din stilul oarecum mecanic și superficial al gazetarilor actuali, mai atenți la punerea în încurcătură a intervievaților, în scopul obținerii unor dezvăluiri, cum se spune cu un clișeu, „incendiare”; dimpotrivă, Rodica Lăzărescu își pune partenerii de dialog într-o situație confortabilă, care să le permită să vorbească relaxați despre lucruri serioase, uneori despre situații dramatice prin care au trecut (vezi confesiunea lui Alecu Ivan Ghilia), despre raportul dintre artă, creator și societate, despre valori, despre viață, pur și simplu.
Tonul se schimbă în funcție de interlocutor: când vorbește cu Nicolae Băciuț, Rodica Lăzărescu are ceva din seninătatea, dar și din dinamismul scriitorului din Târgu Mureș, personalitate polivalentă a culturii noastre actuale; când vorbește cu Paula Romanescu, împrumută ceva din lirismul autoarei, gata întotdeauna să vadă lumea prin lentila deformatoare/ transfiguratoare a poeziei; sau, când vorbește cu Dinu Săraru, de exemplu, se lasă cucerită de stilul când așezat/ sfătos, când iute, pigmentat cu umor de bună calitate, al scriitorului care întotdeauna s-a declarat oltean, în ciuda bunicilor ardeleni sau bucovineni: „s-au stabilit la începutul veacului al XVIII-lea în Oltenia și-au devenit olteni și mă trag din olteni cât am putut de mult…” (pag. 81).
Jurnalist autentic este cel care, printre altele, posedă arta de a pune întrebări. De la lecția aceasta mulți contemporani, salariați ai unor ziare/ reviste/ posturi de radio și Tv. se pare că au lipsit, fiindcă dau dovadă de stupizenie, lipsă de talent și empatie, pe scurt, pun întrebări de parcă numai gura ar fi prezentă, iar creierul, deconectat. Rodica Lăzărescu, în convorbirile ei cu câțiva dintre scriitorii noștri, nu pune, după tipic, întrebări scurte, care să permită răspunsuri ample, ci anticipează întrebarea printr-o tehnică a dezvăluirii, cu elemente extrase din viața și opera celui intervievat. Abia după ce a fost creat contextul vine întrebarea, întotdeauna deschisă, în măsură să genereze un răspuns amplu, fiindcă ceea ce contează este comunicarea, stimularea ei. Rareori întâlnim întrebările închise (cele care favorizează poziționarea tranșantă a celui intervievat) sau întrebările generale, de tatonare, care să aibă ca scop ocolirea miezului și crearea unei atmosfere permisive. Rodica Lăzărescu nu-și încurajează partenerii de dialog să bată câmpii, să se abată de la subiect, să divagheze ori să se lase furați de parantezele nesfârșite în care se deschid noi și noi paranteze: „dar să revenim la subiect” este o formulă de atenționare calmă pentru întoarcerea la ceea ce este esențial să fie spus. Întrebările de opinie au frecvență redusă, pentru că autorii intervievați sunt cunoscuți, nu trebuie descoperiți prin maieutică, nici păcăliți să se piardă într-un hățiș de vorbe, de dragul jurnalistului care vrea să câștige timp prin îndepărtarea de la subiect, cu scopul oarecum nebulos de a-și valoriza/ cunoaște partenerul de dialog. Doar întrebările parafrazate au o pondere mai mare în volum, pentru că ele generează informații suplimentare și permit dezvăluiri, poziționări, idei preexistente interviului, dar stimulate de dinamica acestuia și de „arta conversației”.
Darul pe care-l face Rodica Lăzărescu cititorului acum, în noiembrie, este unul cu încărcătură emoțională deosebită, fiindcă nu este puțin lucru să poți intra în laboratorul secret al unor autori cunoscuți, poate, numai din lectura operelor pe care le-au publicat, ori a spectacolelor în care au jucat, ori a lucrărilor pe care le-au expus în galerii de artă.
Marin MOSCU
Vindecare statornică
Iubirea-i boală de primăvară târzie,
Apare spontan, pe nepusă masă,
Te caută în flori şi-n marea poezie,
Pe furiş adesea intră şi în casă.
Dacă speri că vine din inimă târzie,
Învelită în tot ce-i mai duios,
Visul tău, o, visul, devine poezie.
Se vindecă statornic şi frumos!
De-a-ndoaselea…
Cerul şi-a luat cămaşa pe dos,
Plouă cu lacrimi din barbă spre ochi,
Erele se ascund în clipele noastre,
Babele sunt descântate de deochi.
Comorile stau în calea săracului,
Se cumpără prostia din vâltori,
Rufele spală inclusiv izvoarele
Şi le usucă întinse pe falnice flori.
Copiii cresc părinţii în leagăne noi,
Biserica s-aşază de-a-ndoaselea dreaptă,
Plecăm din iubiri cu săruturi uscate,
Lumea se crede în vis mai deşteaptă.
Luaţi-vă cămăşile şi hainele pe dos,
Mergeţi la spălătoriile de viaţă,
Lacrimile vor curge din ochi către barbă
Când babele fi-vor stalactite de gheaţă!
Schimbul de priviri
Schimbul de priviri a fost mitraliat
De corpul de gardă al inimii noastre,
Hematiile s-au făcut flori şi au ţintuit
Iubirea cu credinţă în crucile albastre.
Furtunos te-am prins la pieptu-mi
Şi te-ai lăsat pătrunsă de visare,
Te-ai împăunat cu şic în gesturi,
Miroseai ca teii plini de floare.
Soarele în cer ascuns a fost de-aripi,
Curcubeiele puneau culori liant,
În existenţa corpului de gardă
Iubirea te-a atras şi te-a mitraliat!
Trezirea din vis
Un măr domnesc pluteşte către roşu aprins,
Un copil suge din uger dulceaţa de vis.
Domnul schimbă scutecul câmpului tomnatic,
Cerul presărat cu păsări devine romantic.
Luna s-aşază în coarne măreţe de cerb,
În cadă mirific strugurii boabele-şi fierb,
Iubirea ascunde sub sălcii pletele lungi,
Inima tresară în săruturi din clipe prelungi.
Mă înec în fericirea plonjată printre ramuri
Sub steaua polară vizitată de stelele neamuri,
Zăbăuc mai caut pe-ascuns la tine-n bluză
Mărul domnesc muşcat de buburuză.
Mâna îmi prinzi, tânjesc la amândouă,
Pe frunte îmi apar broboanele de rouă,
Tu întorci cerul în ochi de căprioare,
În jurul nostru pasc doar razele de soare.
Un măr domnesc gustat este de viaţă,
Mă trezesc din vis în prag de dimineaţă,
Suntem alături şi ne sorbim cafeaua,
Pe poartă intră iarna aţâţând căţeaua!
E cruce grea iubirea noastră
Cruce grea este iubirea,
A spus Boris Pasternak,
De când iubesc mi-e comod
Să te sărut, apoi să tac.
Şi dacă vrei la înălţime
Să fie dragostea în nori,
Urcăm podişurile de munte,
Tu, floare, dăruindu-mi flori.
La mare mergem, un` se vede
Tot orizontul pe un val
Şi soarele ce se îneacă
Pierzând căpăstrul de la cal.
E cruce grea iubirea noastră,
Se vrea purtată-n larga lume,
Am fost, iubire, unde-ai vrut,
Sfârşind pe-o umbra fără nume!
Miruna MUREȘAN
POEME
când sâmburi de liniște vestesc depărtarea
mărturisind un timp care tresare în somn
un munte se aude strigat de cel care-l urcă
ascuns în imaginația nostalgică a lumii
în cortul sumar al ispitelor ei
părând că încearcă să lege veșnicia
de carnea uscată a propriei inimi
pe care-o măsoară-n secunde și-o vinde luminii
care tresare în somn sub mantia celuilalt veac
unde alt munte se aude strigat de cel care-l urcă
dezmierdând cu privirea golul sticlos dintre umbre
printr-o oglindă de fum vestind depărtarea
cu o eleganță mimetică multiplicând un drum
dinspre cortul sumar al ispitelor lumii
prin carnea uscată a memoriei ei
pe care-o măsoară-n secunde și-o vinde luminii
aruncând sorți într-un potir ceresc
prin (ne)somnul unui ochi precum o relicvă
timpul pare un ecou al lacrimii lumii
o răscruce-a luminii cu veșmânt vulnerabil
un spațiu-al îndoielii plin parcă de semne
în care Dumnezeu scrie în locul meu poeme
prefăcând așteptarea într-o vânătoare de umbre
într-o absență care-mi uită la plecare chipul
pentru că viața se întâmplă-ntotdeauna –n altă parte
arzând cum într-un foc în care șerpii clipei
se ghemuiesc cu timpul și tăcerea la un loc
în (ne)somnul unui ochi precum o relicvă
care aruncă sorți într-un potir ceresc
ca eu să scriu în locul lui Dumnezeu poeme
eterne precum visul nostalgiei din clepsidră
având contur mult mai subtil ca timpul și tăcerea la un loc
și mai (in)coherent ca mierea aspră a văz-duhului
arsă-ntr-un foc ceresc în care șerpii clipei
se ghemuiesc pe rând în spațiul îndoielii mele
fără ca nimeni să îi cheme
făcând din fiecare clipă o plecare
plină de semne calme de mirare
moartea nu e frumoasă dar nici urâtă nu e
având forma seducătoare a unui timp întotdeauna trecut
care jertfește culorile în jocul lor cu focul
pe trupul fecioarelor înveșmântat în anonime glorii de
fum
sub cearcănul metaforei neîntrupate
la locul unde singurătatea inimii lor
pare-un răgaz între duminică și oricare zi
cântând la viorile cenușii ale cerului
strălucind de febra așteptării Mirelui
printr-un hazard al nunții cu lumina
cum laitmotiv stăruitor și vulnerabil
al morții care nu e frumoasă dar nici urâtă nu e
jertfind culorile în jocul lor cu focul
în piața lumii plină de fantasme
pe o podea fragilă de amintiri și basme
ca viața să-și primească partea ei de vis
înveșmântând fecioarele în voluptate
într-un ținut halucinant și imprecis
sub cearcănul metaforei neîntrupate
între ferestrele lumii care ies mereu mai puține
lumina din firul de iarbă se jertfește pe sine
împletind din asceză podoabe
amintindu-și că cerul ar putea s-o audă
cum dintr-o terra incognita a tăcerilor ultime
vibrând a înserare și-a vremelnicie
în numele timpului orb care se deșiră-ntre timp
hrănind un corb cu urme de liniște aproape retorice
printre vitralii de nori la ceasuri de cumpănă
între ferestrele lumii care ies mereu mai puține
printre utopice gânduri din care nimic nu rămâne
încât lumina împletește mai departe din asceză podoabe
înveșmântată în foșnetul impalpabil al vântului
amintindu-și că cerul ar putea s-o audă
prin firul de iarbă ce pare-a o jertfi
cum într-o terra incognita a tăcerilor ultime
hrănind câte un corb în fiecare zi
timpul părea că ne așteaptă la moartea unui val
pe-o mare cum un turn orizontal
să ne învețe tăcerea veșniciei ascunsă în chiliile luminii
noi neputând nega o fericire-a mării
mișcam încet doar umbra ei pe lespezi reci
în armonie cu alt timp capricios sălbatic
care simțind întoarcerea în vis putea părea nostalgic
curgând precum un ornament pe valul indecis
pe care nu-l vedeam dintre chiliile luminii
acolo unde ne adăposteam
prin fericita armonie-a valurilor reci
cum lespezi mișcătoare de care ne loveam
sfidând orice iluzie a veșniciei
că ar putea rămâne anonimă
lipsită de culoarea unui timp flămând
din care noi plecasem între timp
mișcându-ne printre secunde fără umbră
căutându-l doar pe Dumnezeu în propria (ne)umbră
aproape sublimat de marea din memorie
care-L striga întruna pe numele Său mic
sfidând orice iluzie a veșniciei
și-a valului mirat aproape de nimic
din care noi plecaserăm lovindu-ne de mal
să învățăm tăcerea veșniciei ascunsă în chiliile luminii
care în armonie cu un timp capricios sălbatic
ne tot striga pe-un nume ireal
( Din volumul în pregătire, „Timpul nostalgiei. Poeme pentru M”)
Petrache PLOPEANU
*
Mi-am luat o inimă în leasing,
de la sirena ce-nvârtea big-bangul:
alege-ți câte vrei, mi-a cântat hangul,
le iei acum, nu vei plăti nicicând
(învingător, mi-am spus, din nou o să înving)!
…Dar ai o datorie,
ea mi-a mai spus, înotând
prin mulțumirea mea ca printr-o apă vie:
va trebui să fii perpetuu fericit,
altfel, ți-o iau n’apoi și cu dobândă mare.
Era un timp acela, când eu credeam, se pare,
că îmi sunt necesar și-aceasta implicit,
și chiar suficient, acolo-n mușuroi.
Am fost, secundă, părelnică schimbare,
m-am contopit cu erele în roi,
eram convins de veșnica lăută,
că-mi bate-n piept o galaxie-ntreagă!
Acum, sirena ce cânta e mută
și nici măcar nu neagă:
urechile mi-s pline cu note sfărâmate,
mulți vin să le plătesc și mă lovesc în spate.
…Dar înapoi, ce inimă voi da
și cum îmi voi plăti dobânda?
[Să fim mai veseli, frica să ne-o stingem]
Glumesc, cu inima la ceas de seară,
semeț, distrez nemuritoare muze;
dacă și-acestea, pot să mă amuze
la rândul lor, cu vorba ca de ceară,
atunci poema-i dulce și sprințară.
Dansează în lumina prefirată
și formele-i dorite și le-arată
doar celor ce esența le-nvățară
și pot, cu ochiul lor ascuns în frunte,
să vadă clar ce-i nevăzut în lume,
de-i sub atom sau dacă-i peste munte.
Să fim mai veseli, frica să ne-o stingem
și să trăim mereu tot puși pe glume,
așa, umanitatea ne-o atingem.
