De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (6)

PUTEREA

Oamenii de pretutindeni au creat și susținut din vremuri imemoriale ideea de PUTERE.
De cum ne naștem și facem , ca să zic așa, primul pas pe scena lumii , cea dintâi componentă a vieții pe care o percepem este puterea: puterea aerului care ne umple plămânii în forță, puterea inimii ce ne bate în piept, puterea luminii care ne orbește.
Cu timpul, pe măsură ce urcăm pe scara vârstelor fără întoarcere , aflăm că puterea poate fi de mai multe feluri: puterea fizică, puterea minții, puterea banilor, puterea justiției ori puterea militară. Târziu, după ce am constatat pe propria piele cât de diversă poate fi puterea, aflăm, în sfârșit că deasupra tuturor „tronează” puterea politică. E drept că din când în când cei mai în vârstă și mai înțelepți dintre noi ne mai amintesc că suprema putere în lumea asta este puterea lui Dumnezeu. Dar în amețitoarea vâltoare a vieții cine-i mai bagă în seamă.
Iată, însă, că doi mari gânditori americani vin să ne anunțe că nici puterea politică nu mai e ce știam noi că era odată. Că principiul majorității, pe baza căruia ne alegem președinții, deputății, senatorii sau consilierii, nu mai este actual. Cu alte cuvinte, este depășit, caduc, învechit, adică bun de aruncat la gunoi. Pentru simplu motiv că oamenii de azi an păreri atât de diverse, încât nu se mai pot constitui într-o majoritate și o minoritate, ca până deunăzi, ci într-o mulțime de minorități, adică grupuri și grupulețe de tot felul, care nu se pot înțelege între ele din cauza interesului divergent pe care îl reprezintă.
Altfel spus, societatea de azi pare să devină un fel de Babilon (ar risca să se prăbușească în neant nu din cauza numărării limbilor, ci a intereselor de grup imposibil de conciliat.
Or, dacă stăm și ne gândim bine, noi, românii înțelegem foarte bine că un grupuleț de multimiliardari nicicum să se înțeleagă cu grupul celor care mănâncă numai fasole, ori cu cei care mănâncă numai cartofi, ori cu cei care mănâncă doar pâine goală ori chiar cu cei care nu mănâncă nimic. Este evident că interesele acestor grupuri sunt „divergente”. Iar puterea lor stă în gândul către bunul Dumnezeu!
În rest, putere politică! Ce-i aia?

PREȚUL LUI IISUS

Vrând-nevrând, trebuie să recunoaștem că zi de zi viața noastră se topește încet-încet într-un singur cuvânt: prețurile. Trăim mai bine sau mai rău, iubim ori suferim, gândim, respirăm, ne naștem sau murim în funcție de prețul zilei.
În vacarmul general iscat de toată această negustoreală, ca o șoaptă adusă de adierea vântului, câte o voce de preot ori a vreunui poet rătăcit în labirintul marilor revelații, îndrăznește să ne-aducă aminte că pe lumea asta mai sunt și lucruri care nu au preț: viața, credința în Dumnezeu, iubirea, cinstea, adevărul. Nu există nicio vitrină în lume în care toate acestea să poarte o etichetă cu marca fabricii, termenul de garanție, modul de întrebuințare și, evident, prețul fiecăruia.
În această zi de vineri în care creștinii se abandonează gândului pentru sublima jertfă a lui Isus, gestul vânzătorului Iuda Iscarioteanul revine obsesiv în mintea fiecăruia dintre noi. Pentru că, dacă stăm strâmb și judecăm drept, Iuda nu este un negustor oarecare. El nu vinde lemn, aur, vin, pește, fructe, haine etc., ci îl vinde chiar pe Cel care propovăduia tocmai acele valori supreme care atunci, ca și acum, nu pot fi prețăluite. Dacă valorile afirmate de Isus nu puteau avea preț, viața Lui, însă, avea preț: Treizeci de Dinari, prețul cerut de Iuda preoților Sinedriului pentru a-i conduce pe Muntele Măslinilor. La vremea aceea prețul acesta era un preț de nimic. El reprezenta pe atunci „despăgubirea ce trebuia s-o plătească stăpânul unui bou ce-ar fi împuns un sclav sau o sclavă” (Giovanni Papini). Așadar, cu această sumă simbolică luda nici măcar nu s-ar fi îmbogățit. Atunci de ce și-a vândut învățătorul? Mai ales că Isus îl iubea și pe el ca și pe ceilalți ucenici ai săi, așa cum se vede chiar din felul în care-i vorbește în momentul arestării Sale: „Prietene, pentru ce ai venit?”
Nimeni nu a reușit până în ziua de azi să explice trădarea lui Iuda.
Oricum, se poate spune că prin gestul său de acum două mii de ani Iuda Iscarioteanul a creat o adevărată dinastie a celor care de atunci îi poartă numele, indiferent de meridianul pe care se nasc.
Iar trădarea care nouă, românilor, ne este atât de bine cunoscută, pentru că întreaga noastră istorie este plină de trădători, a fost, este și va rămâne, probabil, în veci o taină, o mare taină a celor mai josnici și mai mizerabili oameni, indiferent de câți dinari primesc ei pentru nemernicia lor.
Așa cum spunea cândva Nae Ionescu, „Convertitul pleacă dintr-o comunitate trecând în alta, pe când trădătorul rămâne izolat, suspendat. Mai mulți trădători nu pot forma o comunitate, căci la temelia comunității lor nu stă ceva pozitiv, ci o negație”.
De aceea Iuda a aruncat arginții trădării în Templu, crezând că dacă se leapădă de ei va scăpa de blestemul trădării. Când a înțeles că s-a înșelat, nu i-a mai rămas decât să-și pună singur ștreangul de gât.
Pentru crimă și trădare există un preț, dar nu există mântuire.

MIRACOLUL CHINEZ

După 1989 multe adevăruri au rămas ascunse în culisele lumii politice din România. De la o vreme, însă, unele au început să iasă la lumină, spre disperarea acelor ipocriți care n-au crezut în înțelepciunea omului din popor: minciuna are picioare scurte!
Mai întâi a fost falsa dilemă a domnului Iliescu care, în timpul mandatelor sale prezidențiale, se străduia să ne convingă de faptul că el și-ai lui călcau în străchini pentru că, vezi Doamne, nimeni de pe Planetă nu cunoștea drumul de la socialism la capitalism. A urmat apoi vizita dumnealui în China. La scurt timp după preluarea funcției supreme în stat, și domnul Emil Constantinescu a cunoscut adevărul despre China. La întoarcere, și unul și celălalt s-au declarat uimiți de realizările economice la care au fost martori pe pământul chinez și au găsit tot felul de explicații pentru revirimentul uluitor al economiei chineze. Una singură le-a scăpat. Și lor, și specialiștilor care i-au însoțit acolo.
Iată, însă, că, precum untdelemnul, adevărul pe care n-au vrut ei să-l știm iese la iveală acum prin glasul autorizat al Consilierului cultural al ambasadei Chinei la București, domnul CUI NIAN QUING care, într-un ziar din provincie, „Vestitorul de Râmnic”, afirma următoarele: „La început patronii s-au speriat de organizațiile de bază ale partidului comunist din întreprinderi. În scurt timp, și-au dat seama cât de importante sunt! La noi, organizațiile de partid ajută la desfășurarea normală a activității economice. Fiind comunist, trebuie să muncești mai mult, în problemele grele care se ivesc în producție tot ei sunt pe primul front. Când este vorba de un conflict de muncă, de o grevă, organizația de partid intervine să se reia lucrul. Centrul politicii partidului comunist chinez este dezvoltarea economică. Există trei criterii care sunt luate în considerație: dacă ajută creșterii nivelului de trai, la creșterile producției și dacă contribuie la dezvoltarea complexă de stat. Organizațiile de bază asigură dezvoltarea capitalistă. Sarcina principală a comuniștilor este creșterea producției în întreprinderi”.
Abia acum se vede cât de simplu se putea rezolva în 1990 așa-zisa dilemă a domnului Iliescu daca capitalismul înseamnă PROFIT, atunci comuniștii pot lupta ca patronul să facă profit. Dacă pentru a face profit e nevoie de productivitate maximă, atunci comuniștii vor lupta pentru rezolvarea problemelor de oprire a grevelor și a oricărui conflict de muncă eradicând pierderile de orice fel.
În același timp, însă, comuniștii nu uită un lucru, creșterea nivelului de trai și dezvoltarea stalului sunt elemente esențiale pentru ființa națională, pentru care merită să muncești din toată inima chiar și pentru patronul capitalist, dacă situația ți-o cere.
Cam astea, cred , sunt cele câteva lucruri pe care domnii Iliescu și Constantinescu „au uitat” să ni le spună la întoarcerea din China.
Cu părere de rău, am impresia că la Cotroceni tentația de a-ți minți alegătorii (chiar și prin omisiune) se transmite o dată cu mandatul prezidențial, devenind obligație de serviciu.

SUFLETE SILUITE

La vremuri de nevoie, românul obișnuiește să-și verse amarul în cântece de jale și în proverbe.
După zece ani de lamentabile rătăciri din care nu reușim să răzbim odată, trebuie să constatăm că timpul scurs ne-a făcut, totuși, ceva mai înțelepți. Am înțeles, în sfârșit, că nu suntem toți la fel. Dar am înțeles și de ce.
Spune-mi ce scop ți-ai propus în viață, ca să-ți spun cine ești! lată, cred, una din concluziile prin care vom realiza, poate, mult mai bine de ce în vremuri de restriște unii își schimbă atât de ușor părul, dar nu și năravurile sau pornirile ascunse cu grijă vreme îndelungată în umbra înșelătoare a falselor maniere.
În așa-zisele interviuri pe care trebuie să le dai pentru a-ți „aranja” masca electorală, ești întrebat de câte-n lună și în stele, de avere, de nevastă, de copii, de ce-ai făcut sau n-ai făcut acum zece sau douăzeci de ani, dar niciodată, niciodată, absolut niciodată nu ești întrebat care este scopul pe cai e ți l-ai propus în viață.
Oameni care în viața lor n-au avut alt țel decât să stoarcă bani nemunciți de la unii și de la alții, pozează acum în imposturi uluitoare: salvatori ai patriei, „tătuci” ai poporului năpăstuit, spirite dominate de idealuri sublime etc.
De cealaltă parte a baricadei, copii subalimentați și neîngrijiți, femei cu privirile rătăcite, strivite de grija zilei de mâine, bătrâni disperați pentru că nu au cu ce-și cumpăra medicamentele salvatoare, care i-ar ajuta să mai facă umbră pământului un an, doi, acolo, indivizi care-și cheamă singuri moartea ca pe-o eliberare, un adevărat infern pe care-1 străbatem zilnic tot mai consternați și mai însingurați.
Orice viață de om are un scop. Nimeni nu se naște pe Pământul ăsta degeaba. Cine nu are un scop în viață nu se poate considera om. Se poate considera orice vrea să creadă el despre sine, dar nu Om.
Dar și dacă scopul pe care și l-a propus este acela de a distruge fără scrupule viața celorlalți pentru a-i fi numai lui bine, tot nu se poate considera OM.
Oamenii de știință au constatat în acest secol că atunci când omul moare, corpul său scade în greutate exact cu douăzeci de grame. Aceasta, cred ei, este probabil greutatea sufletului pe care și-l dă cel aflat pe patul de moarte. Câte suferințe și zbateri încap în această minusculă cantitate de materie! Deși, atunci când se naște, sufletul este pregătit doar pentru bucuria vieții, pentru a se umple de idealuri nobile, de strălucirea soarelui și de frumusețile nețărmurite ale universului.
Tare mi-e teamă că pe planeta asta toți sfârșim cu suflete siluite de goana după bani și avere, de patimi oarbe, de abjecții, crime, ură, invidii și prostie. Ne siluim sufletele unii altora fără rost și fără milă, cu furie și scrâșnete de dinți.
La asta trebuie să se fi gândit și marele artist și filosof Jean Paul Sartre atunci când, exasperat de-o asemenea viață, ar fi exclamat: „Infernul? Sunt ceilalți?”
Oricum am lua-o, vrem – nu vrem, soarta omenirii depinde de fiecare dintre noi. Fie ea bună sau rea.

PUTEREA ÎNTUNERICULUI

Este pentru a treia oară când sintagma de mai sus vede lumina tiparului.
Prima dată ea a apărut în Evanghelia după Luca (XXII, v.53).
A doua oară a fost folosită în 1886, ca titlu pentru o dramă a sa, de Lev Tolstoi.
De fiecare dată ea s-a impus atenției celor mulți datorită semnificației ei sumbre, asemenea unui veritabil semnal de alarmă pentru starea morală a lumii.
Întunericul cel mai autentic, adevărata beznă nu este cea în care trăiesc cei cărora nu li se mai furnizează curent electric pentru că nu au avut cu ce-1 plăti, ci aceea în care se complac cei ce se bălăcesc în mocirla morală creată de indiferența față de semeni, de prostie și destrăbălare, de lăcomie și inconștiență, de lascivitatea și primitivismul instinctelor primare.
În piesa sa, marele Tolstoi o folosește pentru a ilustra cele mai odioase nelegiuiri (jafuri, destrăbălări, otrăviri, pruncucideri) într-o lume a satului în care banii fac legea, schimonosindu-i pe oameni, mutilându-le chipul moral, aneantizându-le principiile, convingerile și tradițiile moștenite din moși-strămoși. Influența malefică a monedei de argint sau de aur, a teancurilor de bancnote, transformă cele mai frumoase sentimente în imagini monstruoase, de coșmar. Evident, în acest context macabru cel care
mânuiește banii își ascunde cruzimea jalnică sub masca unei atitudini care se vrea savantă, elevată, ca și când tortura la care-și supune semenii n-ar fi decât o „binefacere” pentru cei puși să-și bată joc de propriile vieți pentru un pumn de bani.
Astăzi, cei care folosesc banii pentru a distruge oameni, idealuri și sentimente, își motivează agresiunile prin intenția de a civiliza sau, mai nou, pentru a pacifica ba una, ba alta dintre acele zone ale planetei de unde-și storc apoi fără nici un fel de scrupule blestematele lor averi: „Unde fac pustiu, ei îl numesc pace”, ne avertiza deja Tacit acum mii de ani.
De-a lungul vremurilor, românii i-au iertat pe mulți de multe păcate. Un singur păcat n-au iertat românii niciodată: perversitatea nerușinată.
Mutrele blânde ale celor care de zece ani secătuiesc țara de putere și care vin acum, fără rușine, s-o facă pe savanții în fața oamenilor aduși la sapă de lemn, îmi aduc aminte de o vorbă de spirit izvorâtă din geniul inegalabil al lui Moliere: „Un prost savant e mai prost decât un prost ignorant”.
Aviz amatorilor! Candidați și alegători deopotrivă…

SPIRIT DE MARTIR

Zilele acestea se împlinește un an de la moartea poetului și graficianului botoșănean Constantin Dracsin. De douăzeci și opt de ani port cu mine pretutindeni amintirea lui.
L-am cunoscut într-o toamnă târzie la Suceava, când din cerul plumburiu al acelei zile cădeau primii fulgi de zăpadă. Era îmbrăcat într-un palton negru, ale cărui mâneci erau băgate în buzunare. Când mi-a spus cum se numește, privindu-mă drept în ochi, mi-am amintit imediat de plicul pe care-1 primisem cu ceva timp în urmă la redacția revistei studențești pe care o conduceam, de poeziile din acel plic, scrise pe o hârtie ordinară cu caractere strâmbe, greoaie, inestetice, ca ale unui copil din clasa întâi. „A, da, i-am spus, îmi amintesc de dumneavoastră!”
Și i-am întins mâna zâmbindu-i protocolar. Spre surprinderea mea, am rămas cu mâna întinsă. Cel din fața mea n-a făcut nici un gest de răspuns. Mă privea doar în ochi în continuare, fără măcar să spună ceva. M-am prefăcut că nu bag de seamă și, abia stăpânindu-mi furia de adolescent, l-am invitat în redacție hotărât să-l fac praf. Dar, imediat după ce am trântit ușa în urma mea, pregătit să-i reproșez insolența cu care îmi refuzase o simplă strângere de mână, Dracsin, care îmi sesizase, probabil, intenția, se întoarse zâmbind către mine și, pe un ton pe care n-am să-l uit toată viața, îmi vorbi așa, ca despre un fapt divers oarecare: „Știți, eu m-am născut fără mâini…”
Am rămas încremenit în mijlocul încăperii, privindu-i năuc mânecile paltonului. Primele vorbe care mi-au venit în minte au fost: „Bine, dar atunci cu ce scrieți?” ,,Păi, cu gura”, mi-a răspuns Dracsin.
„Cum?” , am mai întrebat eu aiurit. Iar el mi-a răspuns la fel de liniștit: „Iau pixul în gură și scriu poezii…”
După ce mi-am revenit cu greu din uluiala care mă cuprinsese, am stat de vorbă amândoi, pe îndelete, despre tot ce înseamnă lume și despre poeziile sale. Cu inconștiența acelei vârste, când totul ți se pare posibil, când privești viața de la înălțimea orgoliului nemăsurat al adolescenței, precum Alexandru Macedon călare pe al său Ducipal, i-am mărturisit părerea mea sinceră despre poeziile lui și i-am făcut o ofertă, credeam eu atunci bărbătească: „Dacă doriți să le public, le public. Dar numai dumneavoastră hotărâți, nu eu.”
Cu o noblețe cum rar mi-a fost dat să văd în viața mea, Dracsin mi-a răspuns fără nicio ezitare: ,,Mai bine nu.” Și așa a rămas.
Poate nu voi înțelege niciodată de ce asemenea oameni care refuză drumul lor către Eternitate.
După cum n-am să înțeleg niciodată de ce în acest capăt de țară, Botoșanii, s-au născut, se nasc și sunt sigur că se vor naște în veci aceste spirite martire, ivite din neamul ăsta pentru a ne învăța drumul către Paradis.
Cu siguranță, acesta trebuie să fie și motivul pentru care nu-i vom putea uita niciodată…

K2

În lanțul munților Himalaia, din Pakistan și până în Nepal, se ridică până la cer cele mai înalte vârfuri din lume, toate peste 8000 de metri. Dintre cele 14 vârfuri de piatră, însă, cel mai ucigaș poartă numele K2 – un uriaș al Terrei extrem de abrupt, în preajma căruia zeci de alpiniști mor an de an într-o dramatică luptă cu imposibilul. Puțini, foarte puțini se întorc acasă cu satisfacția că au învins acest veritabil corn al diavolului. Cei mai mulți cad pradă efortului supraomenesc, lipsei de oxigen la înălțimile de peste 6000 de metri sau avalanșelor ucigașe sub care rămân îngropați pe vecie.
Pentru toți cei care pier pe K2 nimic nu merge bine. Sărăcia de oxigen din aerul pe care-1 respiră, furtunile iscate din senin, avalanșele pornite pe neașteptate, defecțiuni ale echipamentului tocmai când au mai mare nevoie de el, toate neșansele posibile converg către un singur punct: eliminarea fizică a celui ce a îndrăznit să creadă că ar putea fi cel mai bun într-o luptă despre care știa de la bun început că va fi cumplită. Și cu toate astea nu muntele, ci el însuși a fost cel ce a provocat-o. Iată o enigmă tipic omenească: ce primează în asumarea acestui risc teribil, în care prețul este însăși viața ta? Speranța, inconștiența, spiritul de aventură, curajul nebunesc, exacerbarea sentimentului de mândrie, nevoia de a-ți trăi viața pe muchie de cuțit ori refuzul de a recunoaște că pe lumea asta sunt și realități de neatins pentru unii oameni? Cel puțin pentru moment…
Urmărind relatările unui asemenea individ care nu vrea în ruptul capului să-și recunoască propria condiție umană, un admirabil învingător scăpat printr-o minune din coșmarul de pe K2, gândul m-a dus către proprii mei conaționali și la faptul că Reforma din România pare să fi devenit cu mult mai înfricoșătoare decât acel blestemat stei de piatră de la capătul lumii.
Pentru că, dacă cei ce mor pe K2 știu măcar pentru ce-o fac, cei 22 milioane de „alpiniști” din România nici măcar nu știu ce „escaladează”, necum să mai înțeleagă la ce riscuri se expun într-o acțiune lipsită , se pare, de orice scop precis.
Tot ce știe toată lumea în România este că am vrea să trăim cu toții ca în capitalism. Majoritatea românilor știu, însă, despre capitalism doar ce au văzut prin filme, ce-au auzit de pe la alții ori, și mai grav, cam ce cred ei că este capitalismul. Ori, după un război rece în care propaganda comunistă (o minciună grosolană) și contra propaganda capitalistă (o altă minciună ceva mai subtilă) s-au confruntat zi și noapte decenii la rând, astăzi, după scufundarea corabiei comuniste cu cârmaciul ei cu tot, minciuna capitalistă a căpătat un suflu nou, devenind, visul predilect al oricărei mahalagioaice care se respectă.
Pe de altă parte, cei mai versați dintre foștii comuniști și care cunoșteau realitatea mai bine decât oricine, și-au schimbat rapid culoarea politică, mai ceva decât cameleonii, și au trecut cu arme și bagaje în tabăra până mai ieri adversă, lăsându-și preasupușii foști tovarăși subalterni cu degetul în gură și cu ochii la ușa Direcției de Șomaj.
Lipsiți de cele mai elementare mijloace de trai, amărâților de români nu le-a mai rămas decât să „escaladeze” Reforma și să se bucure că de ziua numelui li se urează la radio și la TV „La mulți ani!” pe toate lungimile de undă, de parcă atâta le-a mai rămas: să-și aprindă câte o lumânare la cap la fiecare zi onomastică.
Desigur că pe planeta noastră trebuie să existe și oameni care să-și depășească propria condiție umană luptând cu imposibilul, asemenea celor căzuți an de an pe vârful K2. E una din datoriile de căpătâi ale umanității în eterna sa luptă cu natura și cu ea însăși.
Dar să duci un întreg popor la limita imposibilului, ca și când ar fi făcut numai din supraoameni, iată o prostie impardonabilă chiar și pentru ultima republică bananieră de pe Pământ.
Ori guvernanții noștri de după 1989 nu știu ce fac, ori o fac intenționat, ori nu știu că nu știu ce fac. Și în acest ultim caz chiar sunt nevinovați. Adică inconștienți.
Oricum, iarna care se apropie va fi, cu siguranță, pentru cei mai mulți dintre români un veritabil K2.

ENIGME, SECRETE ȘI MINCIUNI

Ne-am născut într-o lume în ale cărei culise stau ascunse între faldurile cortinei enigme, secrete și minciuni despre care, de cele mai multe ori, nu aflăm aproape nimic nici până punem mâinile pe piept.
Enigmele sunt vechi de când lumea, ca cele ale piramidelor egiptene sau care zac ascunse în camera subterană dintre labele Sfinxului.
Secretele, ca cele din zona 51 sau S4 din deșertul Nevada – SUA ori pe undeva, prin sud-estul actualei Federații Ruse, au zice-se, caracter militar și sunt păzite cu strășnicie de oameni plătiți să nu vorbească despre ele nici în somn.
Celelalte sunt simple minciuni cu care unii, care se cred mai deștepți, îi duc de nas pe cei mulți care ori cred, ori se prefac, ori chiar sunt atât de lași, încât acceptă mai degrabă să fie luați drept proști decât să lupte pentru adevăr.
„Minciuna stă cu regele la masă”, spunea cândva Al. Vlahuță. Nici măcar el nu-și putea imagina pe-atunci, săracul, că după ani și ani minciuna se va dovedi mai tare chiar și decât monarhia, mai solidă chiar și decât regimurile lui Hitler și Stalin. Ba chiar, după ce locomotiva democrației a dat și peste noi, făcându-ne una cu pământul, domnia sa, Minciuna, a devenit un ornament „de preț” pentru fiecare individ care susține că într-o societate democratică e liber să creadă, să spună și să facă ce vrea, indiferent de urmări sau de cine plătește oalele sparte în locul lui pentru prostiile pe care le comite pi in viu grai sau în scris. Pentru că, după ce trântește o minciună în văzul și în auzul tuturor, democrația îi dă dreptul să nu-și recunoască propriile gogoși, să le nege sau să susțină că au fost interpretate greșit sau traduse incorect.
Minciunile pot fi de mai multe feluri: de la cele grosolane, practicate de indivizi primitivi, lipsiți de cel mai elementar bun simț, și până la minciunile prin omisiune sau cele formulate pretențios , în termeni imposibil de tradus în mintea omului simplu: implementare, stand by, prezumție, aleatoriu, high-tech, know how etc.
În toată aiureala asta, singurul păgubaș este omul de rând care nu mai înțelege sau se preface că nu înțelege nimic, în timp ce mincinosul (ori cel care îl manevrează din umbră) continuă să pescuiască în apele tulburate chiar de el și să-și pregătească următoarea minciună care-i va aduce lui (sau celui pentru care ne ,,lucrează”) noi avantaje politice sau materiale.
Oricum le-ai lua, minciunile sunt făcute să ascundă prostia, pentru că cel nevoit să le spună o face ca să-și ascundă ori neștiința, ori neputința de a găsi o altă cale decât minciuna pentru a-și atinge scopul, fie el cinstit sau necinstit.
Or, dacă e adevărat că izvorul tuturor minciunilor este prostia, atunci permiteți-mi să-l citez din nou pe cel mai mare om politic pe care l-a avut România vreodată, Ion Luca Caragiale: „proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică”.

STAREA DE RENAȘTERE SAU PUSTIUL PURIFICATOR

E un truism adevărul că starea de renaștere este precedată de momentul în care ritmurile vieții intră în degringoladă, după care se așterne liniștea finală, pustiitoare.
Rareori, în lungul șir al generațiilor, omul s-a lăsat dominat de gândul că, de fapt, ceea ce numim viață, nu este nimic altceva decât un lung și spectaculos lanț de renașteri succesive, la capătul căruia ne regăsim noi, cei de astăzi, cu meritele și păcatele noastre de fiecare clipă.
Starea de renaștere s-a cristalizat în timp sub forma unui ideal specific iudaismului, în lumina căruia poporul ales al lui Dumnezeu a renăscut de mai multe ori din propria cenușă. Astfel s-a statornicit un adevăr care ulterior a fost pus în legătură de Mircea Eliade cu marile mituri ale renașterii din India, China, Grecia ori Dacia antică, dar și cu momentul Renașterii Universale, marcat de nașterea lui Iisus Hristos și de a doua Sa venire – Parousia.
Din orice unghi am privi, însă, lucrurile, starea de renaștere este legată indisolubil de cea care o precede: starea de disoluție organică, pustiul existențial sau neantul fără margini al deșertului.
Dacă ideea de renaștere obsedează omenirea de mii și mii de ani, pentru că ea înseamnă pentru fiecare individ nevoia de prelungire a vieții prin repetarea ei, oamenii nu acordă decât rareori atenție pustiului, pe care îl privesc cu teamă, chiar cu repulsie, ca pe un simbol al morții, fără să înțeleagă că singura cale prin care putem accede la mult dorita renaștere este chiar pustiul care o precede.
Renașterea prin moarte sau doar prin mortificare este o idee veche: pasărea Phoenix -roșie, cu guler de pene de aur – renaște o dată la 500 de ani din propria cenușă în pustiul Arabiei, poporul evreu a renăscut după ce a mărșăluit 40 de ani prin pustiu, iar Iisus l-a înfruntat pe diavol tot în pustiu, mortificându-și trupul timp de 40 de zile.
În ecuația spiritualității umane pustiul pare sa ti devenit astfel condiția sine qua non a atingerii stării de renaștere. Caracterul său purificator constă, se pare, tocmai în faptul ea el nu reprezintă decât cealaltă față a monedei, polul opus al stării de renaștere, așa cum întunericul contrastează violent cu lumina.
Eroarea noastră, a oamenilor, rezidă în faptul că nu realizăm, oricât de paradoxal ar suna, caracterul benefic al pustiului, în oricare dintre ipostazele sale: morală, spirituală, materială sau existențială.
Așa se face că nu înțelegem că Emirul lui Macedonski din „Noaptea de decemvrie” nu moare în deșert doar pentru că a vrut să-l înfrunte cu orgoliul omului de geniu, ci pentru că nu a reușit să se purifice până la capăt. Mesajul poemului său este cu mult mai simplu decât pare: vor plăti cu viața toți cei care în drumul lor către un ideal nu se vor purifica, în timp ce oamenii de rând vor trăi după principiul „Scopul scuză mijloacele”, fără a deveni mai puri, repetând la nesfârșit aceeași existență anodină și maculată de toate mizeriile cotidiene.
Pustiul te purifică pentru a te salva de la nimicnicie și pentru a te face demn de idealul către care aspiri.
Starea de renaștere devine astfel o șansă unică doar pentru cei care acceptă supremul sacrificiu al sinelui empiric în favoarea celui ideal.

MINUNI ILUZORII

După opt ani de viață ca opt trepte care ne-au coborât de la extaz la agonie, nimic din ce ni se părea odată imposibil nu a mai rămas să ni se întâmple. Peste tot dăinuie ca o pânză cernită starea de contemplație placidă a unor oameni care tot mai cred că mai au ceva de așteptat, că CEVA, un miracol, o minune neștiută trebuie să se întâmple de la o zi la alta și să scoată lumea la liman.
Dincolo de fațadele tot mai somptuoase ale sediilor de partid și de stat (cum se spunea odată), dincolo de parbrizele fumurii ale limuzinelor luxoase, dincolo de lentilele montate în strălucitoare rame de aur, dincolo de ecranele multicolore ale televizoarelor, cei care ne privesc trecând obosiți pe stradă cu sacoșele goale par să-și pună aceleași stupide întrebări vechi de când lumea. Ce se plătește și ce nu? Ce se vinde și ce nu-i de vânzare? Ce se cumpără și ce nu cumpără nimeni? Atât și nimic mai mult!
Răspunsurile și le dau tot ei, uniți când își construiesc vilele, când își cumpără pe nimic întreprinderi falimentate cu bună știință sau vând celor mulți la prețuri astronomice mărfuri fabricate în aceleași întreprinderi până mai ieri „o grămadă de fiare vechi.” După care vin la Crăciun să le ofere daruri unor copii necăjiți care, ca să le merite, au trebuit să rabde de foame în mizerie un an întreg.
Pentru a explica toate aceste „minuni” ale așa-zisei economii de piață de la noi, s-au inventat o groază de sintagme savurate zilnic la microfon ca pe niște remedii universale: inflație, reformă, restructurare, raportul leu- dolar, accize etc.
În aceste condiții, pentru a nu mai silui în continuare bietul nostru leu, ar fi mai simplu să adoptăm dolarul monedă națională, că tot nu mai are voie Banca Națională, după noua lege, să tipărească monedă.
Și ca să rezolvăm și toate celelalte probleme legate de minorități și teritorii în dispută, am putea cere să devenim unul dintre statele componente ale S.U.A. În acest fel am deveni imediat și membri NATO, am intra și în Uniunea Europeană, ba chiar am putea adopta și legile lor, eliminând din start toate cheltuielile pe care le facem acum cu un Parlament de decor.
Iar Guvernul și-ar găsi timp astfel să se ocupe și de cetățenii care l-au votat și n-ar mai pierde vremea inutil cu nenumăratele deplasări peste Ocean sau prin capitalele occidentale. Și nici FMI-ul și Banca Mondială nu ne-ar mai face necazuri. Asta reformă! Un adevărat miracol!
Ce ne facem, însă, cu eternul Caragiale care pretindea pe la 1894 că odată Alexandru Ioan Cuza ar fi spus: „Reforma trece, năravurile rămân”!

PSEUDOCIVILIZAȚIA

Cele mai mari catastrofe în viața unui om sunt averea și puterea. Ele te obligă prin însăși natura lor să-ți croiești drumul în viață după principii străine de adevăratele idealuri care ar trebui să ne lumineze existența.
În fascinantul spectacol al lumii toți marii iluminați pe care-i cunoaștem (cu siguranță au fost și alții pe care nici măcar nu-i bănuim), Isus, Budha, Mahomed, s-au străduit toată viața lor pământească să rămână doar simpli oameni. Este imposibil să ni-i închipuim altfel. Un Iisus bogat precum Onasis sau autoritar asemenea unui șef de stat – superputere din zilele noastre, devine un nonsens.
Adevărata putere și toată bogăția noastră stau, deși nu ne vine să credem, în viața noastră așa cum e ea zi de zi și noapte de noapte, în succesiunea simplă a bucuriilor și tristeților, a nostalgiilor și furiilor, a prieteniilor și dușmăniilor, a viselor și cruzimilor zilnice de care niciodată nici un om nu a fost scutit în existența sa, oricât de lungă sau scurtă a fost ea.
A fi bogat și puternic înseamnă a fi tu însuți, astfel încât atunci când te confrunți cu moartea (și ea o banală componentă a vieții fiecăruia) s-o poți privi senin în față, fără încrâncenare și zbatere inutilă, cu gândul la bogăția sau puterea pe care le lași în urmă.
Așa, cel puțin, ar trebui să fie. în realitate, democrația lumii de azi ne învață că nu exiști dacă nu ai și nu reprezinți nimic dacă nu comanzi altora. E o lume a obiectelor cât mai scumpe și a titlurilor personale cât mai pompoase. După două mii de ani de așa-zisa evoluție aici am ajuns: să trecem indiferenți pe lângă copii și bătrâni disperați de mizerie și foame, fără să ne intereseze decât propria noastră bunăstare, și eventual, un scaun cât mai bine capitonat cu titluri evident eligibile: director, primar, prefect, deputat, senator, doctor honoris causa sau măcar șef de raion la un magazin central.
Și toate astea în numele civilizației!
Care civilizație? A cui civilizație?
Păi, a celor care de două mii de ani ne învață cum să ne omorâm sistematic între noi pentru ca ei să devină și mai bogați, și mai puternici decât erau înainte. După care este musai necesar, vorba unui secretar BOB de altădată, să le ridicăm și o statuie la care să-i plângem până la adânci bătrâneți și noi, și copiii noștri.
Niciodată atât de puțini nu au devenit atât de bogați și puternici într-un timp atât de scurt prin votul atâtor săraci plini de atâtea speranțe deșarte.
Spre rușinea lor și ocara celor mulți care i-au votat cu ochii închiși!

SUFLET DE SĂRBĂTOARE

Suceava anilor ’70 însemna înainte de toate mulțimea veselă a studențimii sale. În scurtele și melancolicele toamne bucovinene, pe care le va fi străbătut cândva și figura oacheșă dominată de ochii mari ai lui Eminescu, studenții suceveni se reîntâlneau an de an în aceeași atmosferă generatoare de sentimentele unei vârste irepetabile. Iubiri împărtășite sau nu, vise, nostalgii, tristeți și bucurii, invidii, emoțiile examenelor, liniștea de catifea din sala de lectură a bibliotecii, toate acele trăiri secrete care dau farmec vieții de student pluteau inefabil pe sălile Institutului, îmbogățindu-ne viața clipă de clipă, fără ca vreunul dintre noi, cei de atunci, să ne fi dat seama de miracolul pe care-1 trăiam plini de voluptatea tinereții.
Abia după ce deceniile și-au așternut praful lor stelar peste inimile noastre, împietrite de cotidianul crispat al unei existențe de cele mai multe ori absurde, când în zorii cenușii ai unei ierni blestemate priveam pierdut în holul Institutului chipul de ceară al domnului profesor Mihail Iordache, amintirile vieții de student au înflorit deodată dintr-o memorie siluită de regretul de a fi uitat uneori de ea pe drumul întortocheat al vieții.
Și, în timp ce una dintre ultimele sale studente plângea alături, explicându-mi printre suspine: „Ne-a lăsat tocmai acum, în ultimul an, când aveam mai multă nevoie de dumnealui…”, cu lacrimi în ochi l-am revăzut în minte elegant, cu privirea sa deschisă, în care întotdeauna mi se părea că întrevăd o sclipire veselă, semn al inteligenței sale superioare, dar și al unui sentiment cald, acaparator, care te învăluia ocrotitor când îți vorbea, dându-ți impresia aproape concretă că nimeni și nimic nu te mai putea amenința în acele clipe.
Îi recunoșteai silueta de departe după mersul său relaxat, plin de o anumită distincție care emana din fiecare gest, din fiecare cuvânt al său, indiferent că se afla la catedră sau se oprea pe culoare pentru a schimba o vorbă cu cineva.
Mai ales în lungile seri de cenaclu, când ne recita cu vocea sa caldă, cu un anume fel de a rotunji aristocratic verbele unei poezii, simțeam cu toții ca-i aparținem întrutotul. Acela era momentul când înțelegeam cel mai bine că, dacă vrei să fii un bun profesor, trebuie să-ți înveți discipolul nu numai ce știi, nu numai ce poți, ci, mai ales, ce ești.
Când, într-o zi de toamnă, ne-a stârnit entuziasmul pentru o idee, așa cum făcea de obicei, am reprodus pe pereții clubului studențesc, cu frunzele de aur ale acelei toamne, silueta Cetății lui Ștefan cel Mare, a obcinelor bucovinene, transformând totul într-un decor de basm. Timp de un an de zile acolo au răsunat ecouri lirice de neuitat, vocea sa calmă, cu accente inimitabile, cea a bătrânului George Sidorovici (Bădia Sidorovici, cum îi spuneam toți) vorbind despre copilul și adolescentul Nicolae Labiș, dar și atâtea alte minunate instantanee sensibile, rătăcite astăzi pentru totdeauna în umbra nedreaptă a trecutului.
De fiecare dată când apărea un nou număr al revistei „Studium”, alergam cu el la domnul profesor Mihail Iordache. Numai după ce îl vedeam pe dânsul răsfoind bucuros paginile revistei, unde s-a tipărit odată și un extraordinar text ce-i aparținea, „Arheologie”, simțeam și eu bucuria deplină a unei noi reușite. Era un moment de suflet, al unui suflet de sărbătoare.
L-am revăzut de-a lungul anilor de mai multe ori. Când și-a tipărit cartea despre Adrian Maniu la editura „Junimea” în 1979, mi-a mărturisit că i s-a mai scos din textul lucrării de doctorat, dar că e bine și așa – același blând reproș adresat nimănui… Sufletul său nu suporta răzvrătirea brutală, violența de doi bani cu care în acele vremuri alții își construiau carierele pe nisipuri mișcătoare.
În ultima toamnă a vieții sale l-am vizitat acasă. Îmi ajunseseră la urechi zvonuri negre. M-am grăbit să ajung la Suceava și să urc în trombă scările până la etajul al doilea: era acolo, la fel de calm, emanând aceeași liniște interioară în singurătatea sa olimpiană, sigur de sine într-o lume atât de efemeră.
În noaptea de revelion i-am dat telefon pentru a-i ura viață lungă. Deși îi auzeam vocea, deși vorbeam cât puteam de tare în receptor, nu mă auzea. Nu știam că îi auzeam vocea pentru ultima oară. Am crezut atunci că de vină era amărâta rețea telefonică a acelor timpuri; acum știu că între noi se așezase deja zidul invizibil al acelei interdicții sacre care ne desparte de cei dragi, cu sau fără voia noastră, o dată pentru totdeauna.
Uneori, când le vorbesc la clasă elevilor mei, adolescenții de astăzi, gândul mă poartă fără să vreau la Domnul Iordache. Este momentul în care realizez ca prin vis că în fiecare dintre noi, foștii săi studenți, trăiește și azi ceva din spiritul și sufletul său minunat, că acel ceva face parte pentru totdeauna din ființa noastră, ca o pecete de aur a unei altfel de nemurire. În ciuda lacrimilor înghețate de pe obrajii noștri din acea siberiană zi de 24 ianuarie, când ne-am despărțit definitiv de dânsul.
Sau tocmai de aceea.