Literadura nr. 12 (5)

Tudor CICU

„Ion Luca Caragiale: Viața, Opera și
Critica literară”

Cartea autoarei Nicoleta Cristea Ifrim,
constituie, în principiu, o monografie
despre lumea, viaţa şi opera
cunoscutului autor de teatru de comedie, dar
și a monumentalelor sale schițe, nuvele și
povestiri fantastice ori psihologice. A fost
concepută beletristic (pe capitole și
subcapitole și tematici esențiale) dintr-o
dorinţă de reflectare a unui labirint de lumină
prin viaţa marelui creator. „Lucrarea de față
își propune o reconstituire meticuloasă,
organizată cronologic, a existenţei scriitorului
I.L. Caragiale, ca o altă operă a celui care a
trăit-o și care să rămână un instrument de
referinţă în caragialeologie. Cap. I cuprinde
„Viața, activitatea și critica literară” a lui
I.L. Caragiale și e structurat pe alte 13
subcapitole: „Primii ani” din viață „Din
amintirile lui I. Slavici, la ziarul Timpul”;
„Caragiale și Junimea – Premiera Nopții
furtunoase”; „Caragiale comersant la Buzău”;
„Exilul voluntar la Berlin”; „Caragiale intrat
în eternitate” etc., de reținut atenției
cititorului. Cap. II cu subcap. „Caragiale –
marele geniu și omul-spectacol”; „Caragiale,
despre artă și literatură”; „Nicolae Steinhardt
(Monahul de la Rohia): cu memorialistica
unor exegeți ai operei autorului, cu sinuosul
drum al privațiunilor și tatonărilor, în căutarea
adevăratului făgaș al vocației omului de geniu
I.L. Caragiale. Cap. III (penultimul): „Opera”,
conturează două universuri distincte: unul
comic și altul tragic cu subcap. „Comediile lui
Caragiale”; „Momente și schițe”; „Nuvele și
povestiri”; „Proza psihanalitică”. Este o
lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate
constitui într-un capitol redutabil de istorie a
literaturii române. O monografie foarte bine
scrisă, cu mare implicare, cu pătrundere în
detalii din „pestrițătura epocii”, în mod fericit
pliată pe scriitura celui cercetat. Documentară
prin multitudinea de documente răsfoite,
redate, reluate, întoarse pe toate părţile şi
reinterpretate: peste 50 autori și cca. 60
lucrări, apoi gazete, reviste și ziare ale vremii,
plus operele sale editate și prefațate de
aparatul critic și ilustrată cu portrete și
„momente” din viața autorului.

„La umbra Vezuviului” (apărut în 2016)

Ion Lazăr da Coza vine în literatură cu
acest roman ficţional, dar și realist-psihanalitic
axat cu precădere pe
adâncimea impresionantă şi incomensurabilă
a fiinţei umane. Fixând un cadru din istoria
creștinismului, plasându-și acțiunea la
începuturile ei, pune în mișcare șirul unor
întâmplări, fie și imaginare, din istoria
imperiului roman, antrenând în povestea sa
ideile devenite tabu în scrierile literare:
demoniacul, mecanismele sociale şi proiecţia
mitică a omului. Întâmplările prin care trec
eroii arată cum o realitate s-a născut, mai ales
că „nu aspectul religios primează, ci
supraviețuirea, rivalitatea, dragostea!”.
Proiecția narațiunii în trecutul istoric al
imperiului roman (despre iubire, credință,
respect și bunătate) este forța cu care autorul
ei relatează o succesiune de evenimente care
au avut loc într-un trecut îndepărtat și
fabulos. Mai mult: romanul este bine
documentat, incandescent pe tot parcursul
său, fluent, nestructurat pe capitole sau
fragmente, deși acțiunea se întinde pe mai
mult de două decenii. Cartea e scrisă cu
pasiune şi har, iar farmecul ei întemeiază întro
măsură însemnată pe virtuozitățile de
meșteșug scriitoricesc ale autorului. Alerta
epicului alcătuit din întâmplări dramatice, cu
scurgeri repezi și neprevăzute, e cea care
oferă o lectură captivantă. Autorul mânuiește
cu măiestrie penelul în descrierea atmosferei
de epocă și a scenelor de luptă ce au loc în
amfiteatrele romane. Cu siguranță, autorul
deţine cheia destinelor eroilor săi către ziua
fatală și sfîrșitul acelei lumi, odată cu erupția
vulcanului Vezuviu în final. Autorul se
dovedește și un bun psiholog la treapta
observației. Cititorul se poate imagina ca
spectator la scenele de luptă descrise cu
destulă îndemânare. Scenariile, care mai de
care mai apocaliptice, din evoluția bastardului
Flaviei, Teodorus, înlocuit de sclava Saphira
cu fiul ei, devin sub pana autorului o lectură
captivantă și odihnitoare. Caracterele personajelor
ce ating proporții urieșești, vizând
neverosimilul, se apropie de liniaritatea
clasicistă din romanele istorice de mare forță.

„1989. Cartelul metaforelor”

Marin Ifrim ne dădea cu această carte
(apărută în 2012), rezoluţia
încadrării unei scrieri în categoria:
cartea o „individualitate fără comunicare”.
Pe această axă a unei virtuale comunicări,
cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea
mesajului către cititori. Încadrarea acestui
miniroman, în categoria pamflet, eseu,
memorialistică, suită de tablete, critică
literară, etc., nu-i deloc întâmplătoare. E
ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din
anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o
provincie oarecare, spre a supune lecturării,
sub cupola casei W., unele „poezele” din
creaţia recentă a poetului Nero. Sub aspectul
scrierii, romanul-pamflet e o construcţie
artizană. Avem în vizor o lume ce se alcătuieşte
din surprize iscate de trufie deşănţată,
duplicitate individuală, cinismul voalat şi
precis al cenacliștilor, plus hazardul unei zile
istorice. A ne gândi la duplicitatea unor eroi,
în paralel cu fiecare dintre celelalte personaje,
înseamnă a intui, cu uimire şi chiar cu interes
„cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit
miniromanul „sforăriilor” acestei lumi
scriitoriceşti. Personajul gândit şi creionat de
autor pare a fi situat cu un ochi la etica din
capitala şi fruntea scriitorimii urbei şi cu un al
doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în
„saga” provincială. Ca prozator, are un teribil
spirit de observaţie, pana sa este satirică de
cele mai multe ori. Arta portretistică ne
aminteşte de tăria metaforei cu care Fănuş
Neagu îşi imortaliza personajele. Aşadar, ne
aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie”
(1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a
se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi
în jurul lămpii” şi, până la şedinţa obişnuită,
cu prudenţă „se discută” despre fel de fel de
întâmplări, multe dintre ele neavând nimic
comun cu literatura. Asupra celor de faţă, nu
planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de
himere”. Şi, oricât am învârti pe degete
„cheia” acestui ultim mesaj, ori am lua-o de la
început cu lectura, am ajunge la nedumerirea
surzilor în țara orbilor și „o gâlceavă a
înțeleptului cu toată lumea”.

„Odă bucuriei – Jurnal de călătorie în Noua
Zeelandă

Cartea doamnei Vasilica Grigoraș e un
incitant roman de aventuri și nu doar
niște note de drum cuceritoare prin
coloritul lor viu, pitoresc ale unei călătorii
într-o „ţară de vis”. Totul defilează înaintea
noastră într-un film documentar menit să-i ia
cititorului respirația, în fața sublimului. Un
Jurnal de călătorie, demonstrând cititorului
cum pot fi însemnate acolo şi alte evenimente:
bucuria narării frumuseților văzute,
descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între
prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri
pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din
viaţa de zi cu zi, curiozități întâlnite la care
imaginația îți este puternic solicitată etc.
Jovialitatea expunerii din această carte ne
îndreptățește să spunem că există o poetică a
Jurnalului și pe parcursul lecturii începi să
crezi, tot mai evident, că aceste note de drum
au avut asupra sa un efect psihologic foarte
puternic şi că a fost scris ca şi cititorul să
simtă acest lucru şi să fie atras ca un magnet
în lectură. Autoarea are și haz, și simț de
observație ascuțit, atentă la amănuntele
existenței cotidiene, atunci cînd ne descrie
iminentele peripeții de dinaintea plecării: viza
pentru Noua Zeelandă se lua de la ambasada
Australiei din Serbia. Ochiul ei, niciodată
adormit, surprinde o serie de ciudățenii care îi
vor furniza cititorului câteva date interesante
cu privire la țara vizitată. Pe măsură ce ajunge
în locuri cât mai fascinante ochiului, îi simțim
bucuria narării. Noua Zeelandă o vrăjește, iar
bucuria se transformă în materie epică pentru
a-i da un sens şi o morală, pentru a ţine întins
firul vieţii către veşnicia părţilor frumoase şi
trainice din trăirile avute. Paginile curg
lămurind cititorul, că sentimentul e bine
surprins în cuvinte și nimic nu trebuie să-ţi
scape aici, atât aparatului de fotografiat, cât şi
carnetului cu însemnări, fiindcă ar fi păcat să
se întâmple altfel. Așadar, o carte captivantă.

Carlos AGUASACO – Columbia

New York

Lumea aceasta e dispreț și aroganță prin definiție.
Un gest repulsiv și greața de oameni ce stau în tren
umăr lângă umăr.
Privirea fixă în punctul din mijloc se încrucișează peste tine
și se disipează în tine într-un arabesc cu formă de turban.
Lumea aceasta nu este lumea ta și totuși este.
Orașul e aici pentru a fi luat,
orașul e aici pentru a fi risipit,
pentru a provoca dispreț, ca să fie o oglindire a omului și omul,
pentru a-ți aminti că mereu, că nu contează unde ai privi,
căldura unei lentile te îmbracă cu discreția obscenă
a acelui ce nu te privește dar te observă.
Ar trebui ucis John Lennon și înfruntat sarcasmul
de a zâmbi la cameră ca ea să te denunțe
zece ani la rând în titluri de ziare fără a-ți plăti un cent.
A râde ca un nebun și a puți a bani,
a puți ca un nebun și a râde de bani.
New York, nu sunt eu cel pe care-l saluți
cu torța ta aprinsă din Atlantic.

Sub această piele mulatră doarme un pitic

Sub această piele mulatră doarme un pitic.
Îmi folosește epiderma ca pe-o pătură de
vagabond, și-o înfășoară în jurul gâtului
și, cu o ceașcă de cafea în mână, cere de pomană.
Mă deranjează mirosul lui de acrobat de
circ, pretențiile lui de dresor de
trenuri,
dorința lui de a sări de pe o platformă pe
alta prin stația de metrou.

Traducere Elisabeta BOȚAN

Vasile TOMA

4)Nu plânge după adolescența
trecută ca apa prin sită;
cineva înclină, de sus, balanța
umbrei și-a luminii!
Privește prin ochii celui ce iubește
cu inocența sălbăticiunii
și vei realiza că lumea
nu înseamnă decât prezent.
Dar nu te spăla pe mâini ca și cum
nimic nu s-ar fi întâmplat;
încearcă să mergi pe urmele
mielului, nu ale lupului.
Nu vei fi nici mai puternic,
nici mai slab, nici mai înțelept,
nici mai ignorant. Vei fi
tu însuți și atât! Nici lumina
și nici umbra nu vor putea
să-ți tulbure calea atâta timp
cât vei privi lumea
din perspectiva eternității.

5)Uneori ai vrea să fii altceva;
de pildă: leagănul unui cântec,
batista unei amintiri,
promisiunea unui vis.
Ai vrea să guști din toate darurile
vieții până nu e prea târziu.
Dar, dacă îți închipui că poți
trăi cu inima în palme,
nu-ți rămâne decât să încerci
să pui o rază de suflet
în fiece lucru, așa cum pui
vocea într-o capsulă –
sau un parfum într-o sticlă –
și-o lași în voia veșniciei
pentru alte seminții!
Da, ai vrea să fii altceva
sau poate altcineva;
de pildă: îndrăgostitul
care descoperă Raiul
în miresmele florilor…

6)Însă acum, când în sufletul tău
coboară cerul ca o ninsoare
de îngeri, nimic nu-i mai aproape
de tine decât singurătatea ta;
și nimic nu poate să te determine
să nu mai crezi în iubire,
chiar dacă adesea e mai mult
suflet decât trup, mai mult
vis decât realitate.
Dar nu încerca să devoalezi
labirintul cârtiței – pentru că
soarele nu va avea milă;
și pentru că amurgul începe
în zorii unei tăceri unde nimeni
nu întreabă de nimeni
și unde doar vântul mai aprinde
ruguri de frunze…
Ce rană vindecă zâmbetul tău?
Ce culoare are cerul
din inima cârtiței?

7)Nu poți judeca pe nimeni
și nu te poți transforma în avocatul
nimănui; dar poți încerca
să îmblânzești curgerea timpului
și frigul stelelor. Apoi te poți
întoarce acasă ca într-o gară
părăsită unde aștepți în zadar
trenul copilăriei și unde prietenii
se ascund după firele ierbii…
Ce poți face, totuși, când
nu mai e nimeni în jur –
căruia să i te destăinui cu speranța
că vei deveni mai senin?
Ce poți face când albastrul
devine gri și când rădăcinile tale
se pierd în veșnicie?
Nici o singurătate nu vindecă
după cum nici un amurg nu rănește.
Dar, uneori, cântecul doare; și-atunci
va trebui să-ți cauți alinarea în lacrimi!

Camelia ARDELEAN

Cum aş putea…

Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare
Că drumul tău coteşte spre apus,
Cu altă paralelă suprapus,
Vegheat de o haină ursitoare?

Un vid ineluctabil s-a produs,
Stingând literalmente din fervoare.
Pe calea dintre inimi e rumoare
Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.

E-apocalipsă-n peştera din tine,
Printre troiene nu-mi pot face loc;
Un cronometru parcă se abţine

Să mai măsoare timpul echivoc,
Când un străin se clatină în vine,
Sortându-şi deziluzii sub obroc.

În trupul meu, ninsorile-şi fac haltă

În trupul meu, ninsorile-şi fac haltă
Şi-n suflet urlă haitele de lupi,
Un rest de zbor sub pleoape îmi tresaltă.
(Ca un Vezuviu, timpule, erupi!)

În trupul meu suspină Persefone –
Jumate iad şi jumătate rai:
Sub epidermă-ngheaţă anemone,
Prin neuroni – seminţe de acai.

În trupul meu mai sfredeleşte-o iarnă,
Zvâcnind în piept cu aripi străvezii;
Cuvinte-ating eterul prin lucarnă,

Culeg avid din stele utopii.
Atât de plin de ţurţuri mi-este mersul,
C-aş îngheţa la sân tot universul!…

E liniște…

E liniște printre morminte,
Sub aripi îngropate-n lut;
În sufletul circumvolut
Nu mai e loc pentru cuvinte.

Prin noi suspină un rebut
De roze transformate-n flinte;
Sortăm, pragmatici, oseminte,
Din orologii ce-au durut.

Ce mult ne-apropie de cer
Un „Babilon“ de poezie –
Al întomnării levier;

Lumina ei, nicicând mai vie,
Purtată-n loc de giuvaier,
Ni-e orizont sau colivie.

Ne-am dezlegat himerele…

Ne-am dezlegat himerele de noapte,
Rătăcitori prin visele-mumii;
Iubitul meu, să paștem mere coapte,
La herghelia plină cu stafii!

Ne-am dezlegat de orișice cutumă,
Cu-nstrăinarea facem legământ,
De sub zăpadă prinde-mă și du-mă
Acolo unde pescăruși mai sunt!

Ne-am cununat nădejdile în soare,
Țintind pământul – leagănul fidel
(Pansați la stele când Lacteea doare),
Aveam neantul cel din urmă țel.

Ne-am dezlegat iubirea de broboadă,
De constelații și de armoarii,
La dezbrumarea lumii stăm la coadă,
Bătând cărarea dintre morți și vii…