Spații culturale nr. 67 (5)

Florentina Loredana DALIAN

Premiul revistei „Spații Culturale”

Gustul tuturor lucrurilor este ireversibil legat de cel alături de care le guşti.
Uneori, așteptările ne sunt mai grele ca plumbul.
Nunta e o stare de spirit, ori nu e deloc.
Dintre toate trădările omenirii, cel mai tare dor acelea pe care le am săvârşit.
Sunt drumuri pe care mergi o singură dată, dar amintirea lor te bântuie toată viaţa.
Oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară.
Marile decizii le luăm doar în gând.
Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea.
Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc
Nici şansa de-a oferi nu-ţi este permisă la nesfârşit.
Când vrei să afli cât eşti de îndrăgostit de cineva, întreabă-te cum ai trece Dunărea alături de el: pe o saltea dezumflată, într-o barcă cu vâsle sau pe un port-avion.
SOS. Save our souls! De ce nu our bodies? Interesant cum, rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea loc.
Sufletul se regenerează mult mai greu decât ţesuturile.
Pesemne Dumnezeu are un profund simț al umorului, de vreme ce ne-a plămădit pe noi și ne mai și suportă.
Uneori îmi pare că arta-i un monstru, de vreme ce te face să suferi după oameni pe care nu i-ai cunoscut.
De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul.
În orice despărţire nedorită, am fost copilul care aşteaptă cu sufletul la geam.
Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.
Maica Domnului fără Prunc pare înjumătăţită, lipsită de o anume lumină. La fel, orice maică fără prunc.
Omenirea are o singură problemă majoră – lipsa iubirii. Restul sunt consecinţe.
O poartă întredeschisă e o cruzime. O laşitate a celor care n-au curajul să ţi-o trântească în nas. Nici s-o lase deschisă.
Fotografia nu e decât nevoia noastră de reprezentare materială a ceea ce, de fapt, nu poate fi reprezentat.
Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică, și ni se pare c-ar trebui să fim fericiţi.
Între a rămâne şi a pleca, uneori nu-i decât o durere de-o viaţă.
Între curajul de-a face o alegere proastă şi laşitatea de a nu alege – omul mimând neputinţa.
Singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreaţă care se ia cu asalt.
Pesemne și în viață vine o vreme când te simți ca un călător singur într-o gară.
Uneori, iluzia unei vieți frumoase te desparte de viața însăși.
Aşa ne alergăm visele toată viaţa: ca un câine legat de căruţă cu un lanţ prea scurt.
Întotdeauna, când ne cuprinde frica, îl scoatem din ecuaţie pe Dumnezeu.
Cu fiecare plecare, fie și de scurtă durată, sufletul se face ca albia secată a unui râu.
Sunt zile când viața-i mai tristă decât o sală de teatru după ce spectatorii au plecat.
Sărmană omenire! Atâta ştiinţă nu te ajută, când faci disecţii pe inimă, să-i afli dorurile.
Atât de puține clipe frumoase ne trec prin viață, ca trenuri zorite prin gări.
Un sărut e o poartă. O poartă dincolo de care nu mai ești la fel.
Te răstignim, Doamne, vai! zilnic, dar nu ni-i de-ajuns.
Compozitorul e poetul care și-a pierdut cuvintele, pictorul care și-a pierdut culorile, omul care și-a uitat rugăciunea.
Ca unele boli, există și iubiri incurabile.
Mentalitate de maidanez: când trăieşti pe drumuri, nu-ţi permiţi luxul ataşamentelor.
Din singurătate nu se iese pe uşa din dos.
Sunt visuri pe care ni le făurim, știind dinainte că le vom juca în picioare.
S-au întâmplat multe răstigniri, dar Una singură ne-a rămas.
Poeții separă neghina lumii de grâu, cu aerul că separă aurul de steril.
Sunt şi eroi ai niciunei lupte, ai niciunui război, care nu-şi lasă membrele, capetele, trupurile pe câmpul de luptă. Dar care-şi lasă inima într-o altă inimă.
Ce sens are să păzești o ruină cu lacăt?
Nu putem forța limitele altora, fără să le testăm pe noi înșine.
Dacă tot e să-ți faci viața o ruină, ai grijă să fie una de lux!
Galben – culoarea toamnei și-a întâlnirilor târzii.
Nu știu care dintre tâlhari sunt, îmi place să cred, când privesc în oglindă, c-aș fi cel din dreapta. Dar în oglindă lucrurile se văd pe dos.
Există și un plâns al fericirilor, nu doar al păcatelor.
Aceeași întrebare mereu: Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuda rămânea, atunci, la Cină?
Există şi un contratimp al ratării.
Regimurile totalitare fac din oameni nişte umbre numai bune de jucat în picioare.
Artistul are arderile accelerate, pentru că trăiește în două lumi care prea rar se intersectează.
Suntem atât de stupizi, uneori. Ne legăm de lucrurile exterioare, în speranţa că ne vor face fericiţi. Şi pentru că tot nu suntem, dăm vina pe acestea.
Sărăcia e cea mai bună şcoală a smereniei, dar şi cel mai mare duşman al demnităţii umane.
E ușor să fii omenos în vreme de pace. Adevărata omenie se testează în război, în lupta cu inamicul, cu lipsurile, cu vălmășagul din conștiința ta.
Cele mai frumoase trăiri se împrăştie ca puful păpădiilor, ca roua dimineţii.
Sunt oameni-copaci, care prind rădăcini în inimă și nu-i uragan să-i poată smulge.
În lume se-ntâmplă dureri la care absentăm nemotivat.
Ne-a cerut și nouă, odată, Iisus apă (când s-a întâlnit cu samarineanca, la fântâna lui Iacov). Noi i-am dat oțet, i-am servit o Golgotă și-o coroană de spini.
Eu – crucea o port la gât. Mi se pare mult mai rezonabil.

FAPTE CULTURALE

Pe 1 noiembrie 2019 a debutat în Bacău prima ediție a manifestării „Toamna bacoviană a scriitorilor”. Evenimentul s-a desfășurat în perioada 1-2 noiembrie 2019 și a fost realizat de Consiliul Județean Bacău în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – filiala Bacău. Proiectul și-a propus să menţină vii în rândul comunităţii valorile incontestabile ale liricii bacoviene și contemporane reunind oameni de cultură, scriitori din ţară şi străinătate, membri ai Filialei Bacău a USR, profesori universitari, critici de artă și tinere talente literare din judeţul Bacău.
Din programul manifestării:

Vineri, 1 noiembrie 2019
14.00: Lansare de carte, reviste, discuții și opinii despre
cărțile și revistele prezentate;
17.00: Recital de poezie la statuia poetului George Bacovia
18.00: Festivitatea de decernare a premiilor USR Filiala Bacău

Sâmbătă, 02 noiembrie 2019
10.00: Colocviul cu tema „Percepția poetului George Bacovia în conștiința și cultura europeană” – opinii, direcții, perspective.
Locul de desfășurare a evenimentelor: Sala Mare a Consiliului Județean Bacău.

Dintre obiectivele proiectului „Toamna bacoviană a scriitorilor” amintim:
– Cunoașterea și promovarea scriitorilor, membri ai Filialei Bacău, în revistele de specialitate din județ și din țară;
– Identificarea şi promovarea celor mai buni tineri creatori de poezie, proză, teatru şi critică literară;
– Promovarea şi diseminarea rezultatelor activităţii creative a invitaţilor, participanţi la întâlnirile din cadrul colocviilor dedicate operei bacoviene/ tematicii legate de evoluția poeziei, prozei, criticii literare contemporane;
– Întărirea colaborării dintre instituţiile de învăţământ şi cultură.

Premierea scriitorilor de către Filiala Bacău a USR.

Juriul care a evaluat și decis premiile a fost format din: Dan Bogdan Hanu, președinte și membrii: Valeria Manta Tăicuțu, Mioara Bahna, Cristina Ștefan, Emilian Marcu.
S-au acordat următoarele premii:

-Premiul OPERA OMNIA – OVIDIU GENARU
– Premiul CARTEA ANULUI 2018 – PETRE ISACHI- „Docuficțiuni critice” vol, I -IV.
-Premiul CARTEA ANULUI 2019 – ION FERCU – „Prin subteranele dostoievskiene”
Douăsprezece premii: CARTEA LUNII: MARIA CUȘNIR, NICOLAE POGONARU, DOINA CERNICA, NICOLAI TĂICUȚU, GHEORGHE IORGA, ADRIAN BOTEZ, VASILE PROCA, GRIGORE CODRESCU, GHEORGHE ANDREI NEAGU, ȘTEFAN MUNTEANU, ALEXANDRU DUMITRU, CALISTRAT COSTIN.
– Premiul special pentru cronică literară: IOAN CULIȚĂ UȘURELU
– Premiul special pentru poezie religioasă: ION TUDOR IOVIAN
Premii IN MEMORIAM: SORINA MUNTEANU ȘI DORU KALMUSKI
Dezbaterea cu titlul „Percepția poetului George Bacovia în conștiința și cultura europeană” a fost susținută de Mircea Coloșenco, Adrian Dinu Rachieru, Liviu Chiscop, Valeria Manta Tăicuțu, Florentin Popescu, Lucian Strochi, Doina Cernica și alții.

Cristina ȘTEFAN

Toamna bacoviană a scriitorilor

În cadrul evenimentului Toamna bacoviană a scriitorilor, ediția I, 2019, proiect susținut de Consiliul Județean Bacău și Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc Conferința „Percepția lui George Bacovia în conștiința și cultura europeană“. În câteva discursuri, respectiv ale criticilor Adrian Dinu Rachieru și Liviu Chiscop, s-a detaliat și lucrarea Svetlanei Paleologu Mata, lansată la același eveniment în anul 2013. Volumul a fost prezentat și de Cristina Ștefan cu diverse ocazii la întrunirile cu scriitori.

Svetlana PALEOLOGU MATTA: „Existenţa poetică a lui Bacovia”

Cartea apărută în ediţia a doua la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013, sub îngrijirea, prefaţa şi conceptul Luciei Olaru Nenati, este un eveniment editorial prezentat în cadrul Toamnei bacoviene, editia a III- a, în zilele dedicate poetului George Bacovia, 18-20 septembrie, 2013. Lansarea propriu-zisă a cărţii a avut loc la Casa Bacovia, într-o atmosferă de înaltă ţinută literară, dată fiind participarea unor scriitori de marcă din toată ţara, Radu Cârneci, Horia Zilieru, academician Vasile Tărăţeanu, Lucia Olaru Nenati, Daniel Cristea Enache, având drept gazde primitoare Filiala USR Bacău, preşedinte Calistrat Costin, Revista Plumb, director Ion Prăjişteanu, CJ Bacău prin Dumitru Brăneanu, Centrul de Cultură George Apostu, director, Geo Popa, profesori, elevi, un regiment întreg al culturii şi al vieţii literare băcăuane.
Pornind de la structurarea volumului, titlul „Existenţa poetică a lui Bacovia”, aparţine lucrării de doctorat a scriitoarei Svetlana Paleologu Matta, susţinută în anul 1955 şi publicată în 1958, în Elveţia, la P.G.Keller-Winterhur. Această a doua ediţie, considerată o carte completă, cuprinde ca atare nu numai teza de doctorat, ci şi prefaţa, ea însăşi o exegeză la lucrarea de doctorat, de către Lucia Olaru Nenati, comentarii critice, istoria regăsirii acestui volum, personalităţile care au făcut posibilă redarea lucrării originale în circuitul naţional ca valoare inestimabilă pentru literatura română, un interviu realizat de Lucia Olaru Nenati cu scriitoarea, fotografii, pasaje din corespondenţa cu scriitori români, părtaşi la acest act de cultură.
Prefaţa doamnei Olaru Nenati deschide volumul cu aplomb povestind parcursul plin de neprevăzut al acestei cărţi, scrisă la Zurich, acum o jumătate de veac. Fără a fi difuzată şi promovată firesc unei lucrări de asemenea anvergură a fost găsită întâmplător de către un bun lector al literaturii române, Ioan Constantinescu, prieten cu criticul Constantin Călin, căruia i-a parvenit astfel cartea şi care a şi publicat în anul 1976, în România Literară, un articol cu titlul, „O exegeză străină despre Bacovia.”
Lucrarea împărţită în 16 capitole, tratând distinct problematica stilului şi lirismului bacovian, cuprinde titlurile:
I O victimă a timpului său/ II Opoziţia faţă de burghezie/ III Animus occidental – Anima moldovenească/ IV Precipitatul existenţei/ V Angoasa românească/ VI Sentimentul timpului la Bacovia/ VII Plictiseala/ VIII Poezia cromatică/ IX Destinul poetului/ X Dispariţia/ XI Murind neîncetat/ XII Satanism/ XIII Refuzul civilizaţiei/ XIV Fenomenul Bacovia/ XV Verde crud/ XVI Concluzii
Ceea ce face nou aceasta lucrare a doamnei Paleologu Matta ţine de definire originală a trăsăturilor specifice scrisului bacovian, trăsături comentate şi analizate atent de marii exegeţi ai poetului. Originalitatea şi forţa comentariilor au o menire probabil urmărită pas cu pas, aceea de a-l ancora pe Bacovia în cultura occidentală a timpului său, ca rezultat firesc al “unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească.”
Pe tot parcursul lucrării, termenii denşi ai comparaţiei cu marii autori şi filozofi contemporani poetului George Bacovia ilustrează inspirat estetica bacoviană şi lăcaşurile ideatice de unde provine.
În capitolul VI al cărţii, timpul, ca noţiune filozofică fundamentală este analizat la Bacovia pornind de la preceptele lui Bergson, Heidegger, Steiger, Ungaretti, un timp al maladiei şi disocierii, care la Bacovia devine agonizant, trăit foarte lent în angoasă, concluzia scriitoarei fiind: „Ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrânt, condamnat – apropiindu-se de tipul omului modern” şi îşi susţine afirmaţia cu versurile grăitoare: „Şi toamna, şi iarna/ Coboară-amândouă/ Şi plouă, şi ninge/ Şi ninge, şi plouă.”
Originalitatea încadrărilor poeziei lui George Bacovia constă la doamna Svetlana Paleologu Matta tocmai în aflarea unui loc unic bacovian în demersul poetic românesc. Dacă în critica tradiţională, Bacovia este considerat cel mai important reprezentant al simbolismului românesc: “Discipol al lui Al. Macedonski, în cenaclul căruia s-a afirmat, Bacovia este exponentul cel mai strălucit al simbolismului românesc, orientare ce urmărea – în primele decade ale acestui secol – realitatea încadrărilor poeziei lui George Bacovia constă la primenirea cadrelor tradiţionale ale poeziei noastre, formarea unei noi sensibilităţi poetice.“ – Ştefan Augustin Doinaş, prefaţa la Poezii de George Bacovia, Ed. Hyperion, 1992, iar critica interbelică (E. Lovinescu, G. Călinescu) l-a perceput pe Bacovia un simbolist al unor senzaţii elementare a unui nihilism intelectual şi estetic, scriitoarea Svetlana Paleologu Matta, în acest context, cu doi ani înainte de moartea poetului, în 1955, introduce termenul de fenomenul Bacovia, de o originalitate totală atât prin stranietatea stilistică bacoviană, dar mai ales prin universalizarea poetului. „Bacovia recompune o lume dezorganizată, descompusă într-un spectru de culori(…) Tonul pur liric se iscă tocmai din disperarea sa neagră şi incurabilă. Mereu autentic, Bacovia ne marchează şi ne rămâne pentru totdeauna foarte aproape.”
A doua încadrare remarcabilă a poeticii lui Bacovia datorată Svetlanei Paleologu Matta este una spaţial istorică, ţinând de occidentalitate culturală: „Bacovia este un occidental la gurile Dunării”, argumentând prin lipsa oricărei urme de balcanism sau de rustic în lirismul bacovian. Temele şi stilistica ţin de substanţa citadină a vremii – plictisitoarea provincie moldavă, aerul bolnav, sordid, ploaia lipsind de vitalitate fiinţe şi gândiri. Dincolo de aceasă atmosferă decadentă ubicuu, Bacovia a inspirat şi expirat poetic Moldova acelui început de veac, o ratare a destinului istoric şi cultural (aşa cum a susţinut-o şi Emil Cioran) trăind cu conştiinţa istorică a timpului său.
De aceea „fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu occidentul, fără decalaj”. Decăderea, pierderea, suferinţa acestei zone româneşti, atunci, la început de veac douăzeci, au fost strâns legate de schimbările istorice occidental europene şi au făcut din Bacovia „strigătul de dispariţie al întregii Moldove” susţine Svetlana Paleologu Matta cu versuri bacoviene: „Şi stam împietrit…şi de veacuri Cetatea părea blestemată.”
Mai departe, această a doua ediţie după aproape 60 de ani de la apariţia ei în occident, include un interviu cu scriitoarea Svetlana Paleologu Matta, realizat de Lucia Olaru Nenati, precum şi notele critice ale multor scriitori băcăuani cu referinţe certe la valoarea incomensurabilă a acestei lucrări, fotografii, extrase de corespondenţă, un adevărat C.V. al volumului restituit.
Iată de ce gândesc, în spirit de simplu cititor, la un condiţional istoric şi implicit cronologic de termeni literari, în alternativa descoperirii şi intrării în circuitul didactic românesc a acestei lucrări, la timpul tipăririi ei. Ar mai fi scris după decenii Nicolae Manolescu, o definiţie, în sfârşit corectă, a poeticii bacoviene? Cred că teoria şi istoria literară, manualele şcolare şi exegezele dedicate, ar fi avut alt itinerar, Nicolae Manolescu ar fi spus mai devreme şi mai definitiv încadrant că: „Putem vorbi la Bacovia de un veritabil antisimbolism.(…) Bacovia este întâiul nostru antipoet antimodern.”
Lucia Olaru Nenati face prin acest volum complet trei mari fapte pentru teorie şi literatură română: 1. restituie o lucrare de referinţă în critica literară menită unei încadrări valorice corecte a poeticii bacoviene; 2. reaşază poziţia stilistică şi de patrimoniu cultural pentru poetul George Bacovia în istoria şi estetica poeziei europene; 3. valorifică un scriitor şi critic literar, dar, mai ales, pretigiul recunoaşterii sale ca reper, Svetlana Paleologu Matta.
Îmi spunea doamna Olaru Nenani pe un site pe care ne-am bucurat împreună – cu fotografii şi comentarii de la evenimentul Toamnei bacoviene 2013 – de reuşita dăruirii cărţii Existenţa poetică a lui Bacovia: – Eu am scris şi am făcut tot ce am putut, lăsându-mi deoparte cărţile şi proiectele mele proprii, şi sunt bucuroasă că am văzut cartea apărând la o a doua ediţie, iar azi lumea poate afla astfel – şi prin aportul d-lui Brăneanu, care i-a înţeles primul valoarea şi importanţa – despre această primă superbă exegeză europeană a doamnei Paleologu Matta despre Bacovia. Acum, datoria mediatizării nu mai cade în sarcina mea, ci a criticii, presei şi a publicului cultural care, iată, receptează și apreciază realizarea acestei ediţii.
Şi îi răspund cu apreciere: – Distinsă doamnă Olaru Nenati, mai sunt cititori, mai sunt! şi vă mulţumesc din publicul cultural românesc.

(Cristina Ștefan, „Însemnări (ne)critice”, vol III, 2019, ArtBook)

HAIHUI PRIN EUROPA

Stan BREBENEL

Zermatt şi Matterhorn

Miercuri, 29 mai. O nouă zi, o nouă aventură. Şi tot în Elveţia. De această dată mergem să vedem cel mai impunător vârf din Alpii elveţieni: Matterhorn.

Acesta se află foarte aproape de graniţa cu Italia. Plecăm de la hotel imediat după micul dejun. Traseul este mai mult de jumătate cunoscut. Mergem prin Aosta, tunelul Grand Saint Bernard până la Martigny. Aici este punctul în care facem popasurile legale, la restaurantul Marché, ce are o parcare destul de mare. În parcare este o staţie de încărcare pentru maşinile electrice Tesla cu opt locuri. De fiecare dată când am oprit, erau cel puţin cinci maşini la încărcat. O încărcare durează aprox. 40 de minute, timp în care ocupanţii limuzinelor pot savura ofertele restaurantului. Încărcarea este gratuită, serviciu oferit de producător odată cu achiziţia maşinii. Preţul unui astfel de vehicul, funcţie de model, variază între 60.000 şi 250.000 €. Despre toate aceste lucruri aflăm de la proprietarul unei maşini Tesla. După pauză, mergem pe autostradă spre est, traseul se desfăşoară pe lângă Sion până la Visp. Aici părăsim autostrada, îndreptându-ne spre sud, până în satul Täesch. Până aici sunt permise autovehiculele cu combustie bazate pe carburanţi din hidrocarburi. Debarcăm într-o parcare imensă şi ne continuăm drumul cu taxiuri cu motoare electrice până la Zermatt. Chiar şi localnicii îşi lasă maşinile cu motoare termice în satul Täesch şi îşi continuă călătoria cu trenul sau cu vehicule electrice. Tot ceea ce circulă în Zermatt sunt autovehiculele cu motoare electrice. Strada principală din Zermatt este pietonală. După ce ajungem la locul în care debarcăm din taxiuri, ne îndreptăm pe strada principală spre gara ce constituie punctul de plecare cu trenul cu cremalieră spre Gornergrat, gara din Europa aflată la cea mai înaltă altitudine (3089 metri). Grupul se desparte în două. Cei care îşi permit să plătească aventura cu trenul cu cremalieră (78 FCH de persoană dacă sunt în grup) şi care au mai mult curaj şi cei care preferă liniştea din Zermatt. Acesta e o combinaţie perfectă de sat alpin tradiţional elveţian şi staţiunea sofisticată de vacanţă, ce este dominată de piramida numită Matterhorn. Satul are o populaţie de aprox. 5800 de locuitori şi se află la o altitudine de 1620 de metri. Vilele sunt pitoreşti, cu faţade de lemn, împodobite cu foarte multe flori, totul într-o armonie desăvârşită cu natura. Peisajul este de o frumuseţe rară, iar aerul este de o puritate aproape perfectă. De-o parte şi alta a străzii principale se întâlnesc magazine cu articole pentru sporturile de iarnă, de artizanat şi suveniruri, de dulciuri, farmacii, restaurante şi terase care de care mai îmbietoare. Întâlnim şi în acest loc izolat magazine cu produsele unor fabrici de ceasornice de marcă cu preţuri pe măsură.

Turiştii sunt nu numai europeni, dar şi asiatici, aşa cum ne-am intersectat cu ei peste tot. Vizităm aproape toate magazinele, inclusiv marketurile, şi ne facem încă o dată impresia despre preţurile din Elveţia comparativ cu nivelul de trai. Cele mai căutate magazine au fost cele de dulciuri, unde gazdele s-au întrecut în a ne capta bunăvoinţa de a face cumpărături. Cerul era înnorat şi cu greu am reuşit să vedem muntele în toată splendoarea sa. A trebuit să aşteptăm, să găsim o fereastră prin perdeaua de nori, dar cred că a meritat. Locul cel mai bun a fost pe o terasă din apropierea bisericii.

Matterhorn este cel mai vestit simbol al Elveţiei. El se înalţă ca o piramidă până la 4478m, fiind localizat în Alpii Pennini. Partea sa estică se înalţă ca un perete vertical cu 1000 de metri deasupra gheţarilor. Italienii îi spun Monte Cervino. Notorietatea sa a fost în mare măsură creată şi de faptul că o lungă perioadă a fost imposibil de cucerit. Toate încercările au fost sortite eşecului. În anul 1865, au sosit două echipe de alpinişti dornice să-l cucerească. Una era italiană, formată din Jean-Antoine Carrel şi Jean-Baptiste Bic, cealaltă engleză, formată din şapte alpinişti: Lord Douglas, Peter Taugwalder-tatăl, Peter Taugwalder-fiul, Michel Croz, Charles Hudson şi Douglas Hadow, conduşi de Edward Whympler. Primele încercări, pe rutele obişnuite, s-au soldat cu eşecuri. Whympler a ales în cele din urmă o rută pe traseul estic, neutilizată până atunci, considerată imposibil de escaladat. Locuitorii i-au privit ca pe nişte nebuni. La 14 iulie 1865, el a devenit primul om care reuşea să păşească în vârful piramidei numită Matterhorn. Însă orice victorie are un preţ. Pe drumul de întoarcere, patru dintre cei şapte membri ai echipei au căzut în prăpastie de pe peretele de stâncă: Croz, Hudson, Hadow şi Douglas. Numele lor sunt imortalizate pe plăci metalice şi fixate în caldarâmul străzii în apropiere de biserica din Zermatt, aşa cum sunt eternizaţi pe strada principală din San Remo câştigătorii celebrului festival. Copleşiţi de imensitatea muntelui, dar încântaţi de cele văzute, ne întoarcem la hotel pe traseul pe care am venit până la Martigny. De aici, şoferul microbuzului cu care am călătorit a ales un alt traseu mai scurt: prin Trient, Vallorcine şi direct la Chamonix în Franţa, pe la sud de lacul Leman. Numai că de data aceasta socoteala nu s-a potrivit. În partea franceză, înainte de intrarea în tunelul Mont Blanc, a fost un ambuteiaj care ne-a ţinut pe loc vreo oră şi jumătate, însă totul s-a terminat cu bine.

Lucerna şi Interlaken

Plecăm în cea mai lungă şi obositoare excursie din acest sejur, joi 30 mai. Trebuie să realizaţi că unele dintre drumuri nu sunt autostrăzi, că traseele sunt prin Alpi cu diferenţe mari de nivel, cu curbe în plan orizontal şi vertical, cu prăpăstii când pe o parte, când pe alta a şoselei. Şoferii s-au întrecut în a ne duce la destinaţii în deplină siguranţă. Însă o mică teamă a existat de fiecare dată. Deplasarea începe mai devreme decât de obicei, cu o oră, şi parcurgem acelaşi traseu, prin Aosta şi tunelul Grand Saint Bernard, până la Montreux, pe care am mai mers. De aici, autostrada se îndreaptă spre nord-nord-est, traversând Platoul Elveţian sau ţara de mijloc, ce ocupă 30 % din suprafaţă, cu o altitudine cuprinsă între 400 şi 600 de metri. Acest platou este delimitat la nord de Munţii Jura, iar la sud de Munţii Alpi. Tot pe acest platou, la un moment dat, întâlnim cumpăna apelor, o linie de demarcaţie între bazinele fluviilor Rin şi Ron. De la Montreux, autostrada trece pe lângă oraşele Fribourg şi Berna, capitala Confederaţiei. Însă până la Berna aveam să ne întâlnim cu câteva mari proprietăţi ale celebrului producător de brânzeturi Gruyere, suprafeţe de păşuni, ferme pentru creşterea vacilor, abatoare, fabrici pentru producţia utilajelor agricole şi fabricile de brânzeturi. Tot în această zonă aveam să vedem „locuinţele” săpate în malul înalt şi abrupt al unui râu ale troglodiţilor elveţieni, aceşti oameni primitivi ai cavernelor care, surprinzător se găsesc şi într-una dintre cele mai prospere ţări ale lumii.

De la Berna mergem numai spre est până la Lucerna. Ne facem temele dinainte şi aflăm că Lucerna (Luzern), capitala cantonului cu acelaşi nume, se află în zona limbii germane, are o populaţie de depăşeşte cu puţin 80.000 de locuitori şi este situată pe malul Lacului Celor Patru Cantoane Împădurite (Vierwaldstättersee). Documentele oficiale ce sunt cunoscute până în ziua de azi nu oferă o dată sigură privind certificatul de existenţă al oraşului, în schimb există o menţiune din anul 840 despre „Luciaria”, nume ce provine de la o mănăstire a Sfântului Leodegar.

Autocarul ne opreşte pe malul acestui lac, de unde avem posibilitatea să ajungem uşor la toate obiectivele din program. Lângă lac este o clădire foarte modernă, care este sediul Centrului Cultural din Lucerna (KKL). Există un râu, Reuss, ce aduce un farmec aparte oraşului, care se varsă în lac, iar peste el au fost construite mai multe poduri. Unul dintre cele mai importante este Kapellbrücke – Podul Capelei, pod ce a fost construit în anul 1333, fiind cel mai vechi pod de lemn cu grinzi şi zăbrele din lume, în lungime de 204 metri. Este acoperit şi conţine mai multe picturi interioare, ce reprezintă scene din istoria oraşului, dispuse sub acoperiş, care datează din secolul XVII. Podul a fost reconstruit în anul 1993, când un incendiu a distrus mare parte din structura şi picturile lui. Podul trece pe lângă Turnul de Apă – Wasserturm, o fortificaţie octogonală înaltă de 43 de metri construită în secolul XIII. Turnul a fost folosit ca închisoare, cameră de tortură şi arhivă municipală. Cele două obiective se constituie în emblema oraşului. După ce traversăm râul pe pod, ajungem în Piaţa Capelei – Kapellplaz, unde se află biserica Sf. Petru – St. Peterskapeele, pe care o vizităm. Interiorul este modest, auster chiar, lipsit de strălucirea şi opulenţa altor biserici. Ne continuăm vizita în oraşul vechi, care reprezintă farmecul oricărei aşezări, şi trecem pe străduţe înguste prin Piaţa Cerbului, Piaţa Vinului şi Piaţa Morii, fiecare clădire din aceste pieţe fiind pictate la exterior cu elemente ce definesc aceste îndeletniciri. Pe peretele exterior al unei construcţii, într-o pictură, îl întâlnim pe Goethe, cel care în anul 1779 a fost oaspetele oraşului şi a locuit în acest imobil. Mai există peste râul Reuss, la o distanţă destul de mică, încă un pod din lemn, Spreuerbrucke – Podul Morii, dar nu la fel de interesant ca Podul Capelei. Acestea două au supravieţuit faţă de cele trei care au fost construite iniţial. Trecem pe acest pod din dreptul Primăriei – Rathaus – şi ajungem din nou pe malul de plecare. Din acest moment, avem timp liber la dispoziţie. Grupul se risipeşte. Unii aleg să viziteze magazinele, iar noi mergem la Biserica Iezuiţilor, aflată în apropiere. Este o clădire impunătoare şi foarte frumoasă, atât la interior, cât şi la exterior, construită în stil baroc în anul 1667 şi îi este dedicată lui Francisc Xavier, un iezuit important din secolul al XVI-lea. În interior impresionează frescele şi imensul altar din marmură roz. În drum spre autocar, admirăm, în apropierea Centrului Cultural, clădirea nouă a gării din Lucerna. Pe malul lacului ne impresionează o lebădă-mămică ce, într-un cuibar, cloceşte cinci ouă. Vedem acest aspect pentru că, în momentul în care am trecut pe lângă ea, lebăda întorcea ouăle. Cu această imagine părăsim Lucerna, îndreptându-ne spre ultima destinaţie a zilei.
Până la Interlaken aveam să parcurgem o distanţă nu foarte lungă, printr-o zonă montană destul de vălurită, în care serpentinele ne taie respiraţia. Culmile înzăpezite se oglindesc în apa limpede şi de culoarea smaraldului a lacurilor alpine de origine glaciară. Când culmile se mai domolesc, ajungem într-o zonă depresionară. În acest peisaj de vis se află staţiunea Interlaken, „staţiunea de fiţe” a elveţienilor, după spusele ghidului nostru. Interlaken este una dintre cele mai vechi şi populare staţiuni montane. Denumirea sa derivă din faptul că este „oraşul dintre lacuri”. Lacurile care îi aduc celebritate numelui său sunt Brienz, în est, şi Thun, în vest. Râul Aare traversează staţiunea. Actualul nume este folosit începând cu anul 1891, când l-a înlocuit pe cel vechi, Aarmühle. Parcăm în apropierea cazinoului Kursaal, că doar nu putea lipsi din peisaj, şi îi traversăm frumoasa curte, unde admirăm un imens ceas floral şi statuia celebrului regizor indian Yash Chopra (1932 – 2012). Faţă de alte oraşe din Elveţia, Franţa şi Italia unde ne-am intersectat cu grupuri de turişti din lumea largă, aici am întâlnit mai multe grupuri de indieni de toate vârstele şi nu erau turişti. Principala atracţie a staţiunii este muntele Jungfrau, cu o înălţime de 4158 metri. Din gara Interlaken Ost se poate lua trenul cu cremalieră care ajunge în gara terminus, Jungfraujoch, după trei ore de mers. Gara Jungfraujoch se află la cea mai mare altitudine din Europa (3453 metri). Cu un lift se poate ajunge la 3571 metri în clădirea centrală a complexului. De aici se poate admira vârful Jungfrau în toată măreţia şi splendoarea. Aici turiştii întâlnesc mai multe puncte de atracţie: Palatul de gheaţă (unde se pot vedea mai multe figurine sculptate în gheaţă), Sfinxul cu terasa de observaţie, poarta de gheaţă către cel mai lung gheţar din Alpi (Aletsch – de 22 km), platoul de gheaţă veşnică, restaurante, cafenele ş.a. Pentru cei care nu au avut răgazul să meargă cu trenul spre munte, o plimbare pe principala arteră, bulevardul Höheweg, unde se află cele mai importante hoteluri, printre care Victoria Jungfrau, cel mai pretenţios şi scump hotel din staţiune, este binevenită. În marele parc din faţa acestui hotel aterizau, în ziua şi la ora în care am ajuns, zeci de instructori practicaţi ai zborurilor cu parapanta ce executau salturi cu turiştii dornici de aventură şi de adrenalină. Era un spectacol uluitor. După această nouă şi foarte interesantă experienţă, înapoi la hotel pe drumul ştiut.