De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (5)

LUMEA PE DOS

Dacă înainte de fatidicul an 1989 „înghețaserăm” cu toții la propriu și la figurat sub pecetea unei ideologii care ne izolase de toți și de toate, imediat după aceea, încet- încet, ne-am înstrăinat unii de alții, autoexilându-ne de bunăvoie în propriile ogrăzi ori într-un timp care astăzi li se pare multora mai bun decât cel în care trăiesc acum.
Nedezmințindu-și inteligența nativă și o anume intuiție tipică lor, românii se conduc în prezent după două raționamente fundamentale pentru cei aflați în situații limită, de supraviețuire. Unul îi aparține lui Sartre: „infernul sunt ceilalți”, cel de-al doilea îi aparține uruguayanului Fernando Ainsa, director al UNESCO: „înainte de a dispera e bine să speri”. Izolați în cazematele lor betonate, concepute după tipul unor cazărmi impersonale, prin canalele subterane sau prin sălile de așteptare din gări, ei mai speră în acel început în care și-au investit toate speranțele și bunele intenții din acel bezmetic 1989, mascat și astăzi cu toată grija de șmechereala ieftină a așa-zișilor noștri analiști politici, „cumpărați” la kilogram, ori de slugile lor preaplecate dotate cu stilouri de aur, telefoane celulare, aparate de filmat de ultimul tip și sondaje măsluite de la un capăt la altul, ca să le iasă stamba la cot celor care îi plătesc cu bani grei. În aceste condiții, ce diferențe mai sunt între minciunile proferate de ei și cele cu care ne ducea de nas Ceaușescu de la un congres la altul? Niciuna. Ba chiar cele de astăzi, ca să folosesc un termen la modă și care le e foarte drag unora, par a fi considerate mult mai „profesionale”, pentru că se aude că minciuna de azi este mai bine plătită decât cea de ieri. Deh, olteanul era în toate cele mult mai strâns la pungă. Ca oltenii!
Dar pentru că cel mai mare geniu din toate timpurile, Albert Einstein a spus odată că „Mai importantă este imaginația decât cunoașterea”, cuvinte ce nu pot fi puse la îndoială de vreme ce vin din partea celui care, practic, a reformat însuși viitorul omenirii, ce-ar fi să ne închipuim cum ar arăta astăzi lumea noastră românească daca am întoarce pe dos tot ce ni se întâmplă de nouă ani încoace?
Păi, dacă Ceaușescu n-ar fi fost asasinat și ar fi fost trimis la plimbare cu activiștii și cu partidul lui cu tot, astăzi n-am fi considerați de Europa niște criminali; dacă CAP-urile și canalele de irigații n-ar fi fost distruse din temelii, astăzi am fi avut și noi ferme modernizate, competitive la nivel european, iar țăranii nu s-ar plânge că n-au cu ce-și lucra pământul; dacă încăierările nu s-ar fi ținut lanț la București și minerii nu s-ar fi plimbat ca vodă prin lobodă dintr-un capăt într-altul al țării, mulți n-ar zace acum îngropați sau invalizi pe viață; dacă granițele țării n-ar fi stat deschise luni de zile, acum am ști și noi cine s-a jucat cu focul prin România și cine sunt cei ce ne suflă acum în ceafă de nu mai știm încotro s-o luăm (cu sau fără lista lui Severin pe post de „Scrisoarea pierdută” a iui nenea Iancu); dacă vestitele părți sociale nu s-ar fi înapoiat tuturora sub pretextul nu știu căror principii inventate, întreprinderile românești nu ar fi fost decapitalizate peste noapte, iar dacă , pe deasupra , nici demnitarii noștri „preaiubiți” nu și-ar fi trântit niște super salarii care depășesc cu mult posibilitățile bugetare
ale țării, astăzi ar fi fost și ei niște persoane foarte onorabile în ochii alegătorilor lor, fără să fie nevoiți să meargă cu capul în pământ și să lanseze toată ziua-bună ziua apeluri de tipul „Hai să ne-mpăcăm!”
Cine cu cine? Și, mai ales, pentru ce? Când realitatea lor nu seamănă nici pe departe cu cea pe dos din imaginația amărâților de români…

FIRMA CONTEAZĂ

Marea minune a acestui secol, televiziunea, ne-a pus într-una dintre duminicile trecute în situația de a suprapune, fără voia noastră, trei momente atât de divergente unul față de celălalt, încât ai putea crede că România de azi s-a transformat peste noapte într-un imens spațiu experimental, supus în exclusivitate numai acelor uriașe forțe centrifuge care au drept scop final dislocarea definitivă și irevocabilă a tot ce mai stă încă, de bine, de rău, în picioare.
La Patriarhia Română, sub frumoase baldachine colorate, capii de frunte ai tuturor marilor biserici ale lumii afirmau în toate limbile Pământului că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Deși pe fundalul din spatele său stătea scris cu litere mari PEACE IS TE NAME OF THE GOD (PACEA ESTE NUMELE LUI DUMNEZEU), pacea însemnând în interpretarea oricărei religii iubirea de oameni, în discursul său rostit după amiaza la Palului Parlamentului, domnul Emil Constantinescu, Președintele României, nu s-a referit nicio clipă la cei mulți și necăjiți care, toți, zi de zi își pun nădejdea și în ajutorul venit din partea slujitorilor lui Dumnezeu pe Pământ.
Ca un făcut, pe un alt canal al TVR , o profesoară de la școala nr.165 din București prezenta în același timp situația copiilor miilor de refugiați străini, toate colțurile lumii, stabiliți în România și aflați în prezent într-o mizerie de nedescris. Printre ei și copilul unui medic al familiei regale din Iran, al cărui tată a fost ucis chiar sub ochii lui – un băiat de o inteligență rară, vorbind limba română mai bine decât mulți copii români de vârsta lui.
Peste toate, în cadrul grupajului de știri ale serii ni se prezintă și inițiativa unei profesoare din Onești, de a repartiza în clasele celor mai bune cadre didactice pe elevii ai căror părinți au contribuit cu cei mulți bani la lucrările de reparații din școală.
Dacă luăm în calcul și ce mai știm fiecare dintre noi despre acele familii care nu-și mai trimit copiii la școală de multă vreme, pentru că n-au cu ce să-i încalțe sau cu ce să le cumpere rechizitele școlare, constatăm că discrepanța dintre vorbe și fapte, inclusiv în ce-i privește pe cei care poartă întreaga răspundere pentru viitorul acestui neam și al acestei țări, a devenit de-a dreptul stridentă.
Ce se va întâmpla cu elevii supradotați care s-au născut cu neșansa de a avea părinți sărăci?
Ce fel de specialiști vor fi aceia care vor beneficia de o diplomă doar pentru că părinții lor au avut cu ce să le plătească studiile?
Câte regrete nu se vor acumula în mințile și inimile acestor dascăli care vor avea șansa de a întâlni elevi supradotați, dar dezavantajați de starea materială a familiilor din care provin? Și ce urmări vor avea asupra propriului lor ideal profesional când vor constata că nu-i pot ajuta pe acești elevi în niciun fel , când vor vedea cu ochii lor cum zestrea de inteligență, cu care natura e atât de zgârcită, se va irosi inutil și iremediabil în neantul mediocrității?
Dacă e adevărat că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, atunci șansa lor în viață ar trebui să depindă în exclusivitate de vorbele și propriile fapte ale fiecăruia și nu de un nenorocit de teanc de bancnote.
Se pare, însă, că, așa cum odată ne scălâmbăiam în limba rusă ca să părem mai comuniști decât locatarii de la Kremlin, astăzi ne dăm de ceasul morții și, în loc să găsim soluții politice și economice realiste, similare celor din atât de adulatul Occident, continuăm să ne scălâmbăm, de data asta în limba engleză, ca să părem mai capitaliști decât cei de la Casa Albă.
Vorba lui Constantin Tănase, săracul: „Firma contează!”

PE CRUCE

De două mii de ani istoria răstignirii lui Isus Hristos continuă să obsedeze miliarde de oameni.
Concret, momentul istoric s-a petrecut pe Dealul Căpățânii, al Țestei sau Golgota, cum se numea în evreiește, loc aflat nu întâmplător acolo unde se încrucișa drumul către Jaffa cu cel care ducea la Damasc, adică tocmai acolo pe unde trecea lume multă: drumeți, negustori și țărani. Era, adică, un loc pe unde toți cei care treceau aveau să țină minte, înainte de a intra sau după ce ieșeau din Ierusalim, ce puteau păți dacă nu țineau seama de pedeapsa ce se aplica celor care nu respectau regulile și pe mai marii cetății, pe bogății și puternicii zilei.
Cel a cărui Nume avea să domine următorii două mii de ani (și încă nu se știe cât de-acum înainte) avea să și dea sufletul într-un peisaj idilic, înconjurat de grădini înflorite și izvoare cristaline.
Ca într-un blestemat scenariu gândit din vreme, însă, Cel de pe Cruce era obligat în tot timpul martiriului său să-și privească torționarii în față: în primele rânduri se aflau Bonzii (stâlpii societății, cei mai tari și mai bogați oameni ai cetății), alături de ei Scribii, apoi Zarafii și Legiștii, iar în spatele acestora trepădușii puși pe jafuri, borfașii, haimanalele târgului și nemâncații zdrențăroși, drojdia societății.
Și toți cei prezenți îi urlau în față Celui ce avea să moară pentru ca să-i izbăvească pe ei de toate josnicele lor păcate, jignirile cele mai mizerabile, întrecându-se, parcă, în a-i face și mai greu drumul către moarte.
În tot timpul cât a durat judecata, Iisus n-a scos nici un cuvânt în apărarea Sa. Dar atunci când S-a aflat bătut în cuie pe cruce a spus: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!” Pentru noi, muritorii de rând, aceasta, cred, este cea mai importantă rugăciune pe care a rostit-o în timpul scurtei Sale vieți pământești.
Singurul motiv pentru care toți cei aflați de față la răstignirea Sa L-au acuzat jignit și scuipat a fost acela că fiecare în parte, dacă n-ar fi făcut-o, avea ceva de pierdut. Dacă nu s-ar fi coalizat cu ceilalți, oricare dintre cei prezenți, de la cerșetori și până la bogătașii cetății, aveau de pierdut banii, puterea, averea familiei, poziția socială. Chiar ei înșiși ar fi fost puși în pericol dacă nu ar fi făcut dovada acolo, pe loc, că îl disprețuiesc, că îl urăsc chiar pe Cel ce venise între ei pentru a propovădui Iubirea, Dreptatea și Adevărul. Pentru puternicii zilei prezenți acolo și către care toți priveau cu coada ochiului înfricoșați, urletele lor turbate erau cea mai bună garanție că ei nu credeau în ceea ce le propovăduia Iisus, ci în ceea ce aveau, în ceea ce cei puternici le garantau că pot păstra numai pentru ei și neamurile lor.
Iisus trebuia să moară pentru ca ei să-și păstreze dreptul de a trăi în nemernicia lor, într-o lume care nu semăna nici pe departe cu împărăția promisă de EL, dar, oricum, lor nici nu le trecea prin minte să lase vrabia din mână pe cioara din par.
Acest adevăr amar dăinuie în lume de două mii de ani.
De două mii de ani, în fiecare zi de Vinerea Mare, omenirea ar trebui să repete la unison strigătul lui Iisus de pe cruce: „Eli, Eli, lamma sabactani? Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?”
Pentru că de două mii de ani, generație de generație, repetăm aceeași cumplită greșeală jertfindu-i pe cei mai buni dintre noi pentru ca puternicii zilei să ne permită să rămânem bieți stăpâni vremelnici pe amărâtele noastre agoniseli, sacrificând, astfel, Iubirea, Dreptatea și Adevărul pentru o viață de nimic.
Adică acționând exact împotriva învățăturii lui Hristos!
Orice asemănare cu realitatea de azi nu este deloc întâmplătoare.
Nici acum nu știm ce tăcem!

GOREOTYMA

Născut la Sankt Petersburg în 1796, țarul Nicolae I al Rusiei, țar până la 1855, a făcut la viața lui și bune, și rele. A rămas în istorie, printre altele, pentru ajutorul dat Austriei în reprimarea revoluției maghiare de la 1848. Dar adevărata faimă nu i-au adus-o „isprăvile” sale militare, la modă în epocă, ci o amărâtă de rezoluție în care se consemna nici mai mult, nici mai puțin, că a da norodului cultură înseamnă a-l nenoroci. Teoria țaristă (ca și mai târziu, gândirea tătucului Stalin în cu totul alte privințe] venea în flagrantă contradicție cu însuși spiritul vremii, când țări ca Franța și Germania acționau exact invers, instruindu-și populația la nivel de masă.
Meritul de a-i asigura faima lui Nicolae I pentru gândirea-i strâmbă și mersul pe lângă drumui istoriei îi revine lui Griboedov, care a scris o comedie purtând titlul de mai sus, care – pentru neinițiați – se citește „gore ot yma” și care se traduce astfel: „PREA MULTĂ MINTE STRIGĂ”. Expresia a trecut repede hotarele Rusiei și de atunci servește la ironizarea celor care împărtășesc această teorie retrogradă, dar și a celor care, hodoronc-tronc, fac paradă de cunoștințele lor și când trebuie și când nu trebuie.
Asistând la marele bâlci național organizat sub genericul Bacalaureat 1998, gândul m-a purtat la titlul comediei lui Griboedov. Și tot scotocindu-mi mintea în căutarea unei explicații plauzibile pentru acest dezastru, am tras mai multe concluzii, care de care mai ciudate.
În primul rând , niciodată în istoria României nu s-a pomenit ca dintre toți elevii unei școli, fie ea și liceu, NICI UNUI, să nu treacă examenul de absolvire a acelei școli. O asemenea situație, plecând de la criteriul competiției, atât de clamat în ziua de azi, ar impune, după o logică elementară, pur și simplu desființarea respectivelor licee cu corpul lor profesoral cu tot. Dacă nici un elev din generația 1998 al acestor licee nu a făcut față examenului de bacalaureat , ce rost mai are ca societatea să mai cheltuiască bani (salariile profesorilor, cheltuieli de întreținere ș.c.l.) cu elevii din clasele următoare, probabil la fel de prost pregătiți?
Apoi, din câte ne putem aminti cu toții, recenta sesiune a bacalaureatului a fost precedată de un soi de repetiție, în urma căreia Ministerul Educației (fie ea și Națională) s-a declarat foarte satisfăcut de pregătirea viitoarelor sale victime. Când au mințit funcționarii acestui minister: atunci sau acum?
Oricum am întoarce lucrurile, nu pot să nu-mi amintesc de „zbaterile” domnului Gorcea și ale altora din MEN, ca reacții la demonstrațiile bieților elevi înspăimântați de spiritul anapoda, dacă nu chiar draconic, în care domnii profesori, funcționari vremelnici ai MEN, hotărâseră atunci, hodoronc-tronc, cum credeau ei că trebuie să se desfășoare bacalaureatul ’98: un amestec de nostalgii antebelice și absurdități „pescuite” de la Paris și aiurea, fără nici o legătură cu adevărata realitate din școlile noastre. Dacă asta se cheamă reformă, atunci înseamnă că ea a început cu „o piață” Tien An Men (MEN vine de la Men?) în care în loc de arme s-au folosit pixurile și stilourile. Și asta , domnilor se cheamă într-un singur fel: răfuială. Numai că, plini de ranchiună, uitați că vă răfuiți tocmai cu cei care vor fi obligați, vrând-nevrând, să transpire din abundență în viitor, pentru a repara toate greșelile pe care, cu o seninătate perversă, recunoașteți că le faceți în toate domeniile de vreo nouă ani încoace.
Poate că, totuși, avea dreptate țarul Nicolae. Prea multă minte strică.

DEMNITATE = IDENTITATE

Citind parcă pe dos un posibil tratat de moralii politică (Doamne, ce se mai bat cap în cap termenii ăștia din urmă!), românii aflați azi la putere voi să creeze alegătorilor iluzia că își apără demnitatea „vânându-i” cu metodă nu numai pe adversarii politici de ieri sau de azi, ci pe oricine le stă în cale și nu-s de acord cu ei. Tocmai ei care susțineau prin 1996 că au tocit lecția despre democrație, de-au ajuns s-o știe pe dinafară. Iată, așadar, un caz (unic în analele istoriei) de auto spălare a creierilor. Ce fair play, ce libertate a presei ori a opiniilor, ce discuții de principii? Vorbe-n vânt! Palavre de dus alegătorii cu zăhărelul! Noi și-ai noștri să trăiască! Mă și mir că, după nouă ani de mizerie morală și prostituție politică, „Oracolul din Dămăroaia” n-a decretat încă pe toate lungimile de undă refrenul preferat al tinereții sale revoluționare: „Cine nu-i cu noi e împotriva noastră!”
În vastul câmp al psihologiei moderne se vorbește demult despre faptul că esența relației dintre torționar și victima sa rezidă în faptul că cel torturat învață de la torționar cum să-i tortureze și el pe alții, perfecționând chiar la rândul său metodele deprinse de la cel ce l-a chinuit cândva. După cum își vântură cravatele prin parlament și pe unde-i mai poartă vânturile, valurile așa zisei noastre democrații, am impresia că foștii dizidenți politici tocmai asta vor să ne arate cu tot dinadinsul: nu numai că și-au însușit la perfecție „lecția” Anei Pauker, a lui Nikolski et comp., ci chiar au perfecționat-o, „înnobilând-o” cu noi și „prețioase” instrumente care i-ar îngălbeni de invidie pe cei ce le-au fost „dascăli” în meserie, dacă n-ar fi dat între timp ortul popii.
Tot astfel, trecând cu nonșalanță peste ultimul lor atentat soldat cu 28 de morți și 220 de răniți (mulți dintre ei copii și femei), un membru IRA declara deunăzi, bându-și berea liniștit într-un bar din Irlanda de Nord, că propria lor identitate depinde în mod absolut de demnitatea cu caro își trăiesc ei viața.
Dacă a ucide sau a provoca suferințe celorlalți semeni ai tăi doar pentru a-ți îmbunătăți imaginea în proprii tăi ochi, înseamnă astăzi a-ți manifesta sau apăra demnitatea de om, atunci probabil că omenirea trece în prezent printr-o gravă criză de identitate.
De nouă ani de zile așa-zișii noștri oameni politici se tot chinuie în văzul întregii lumi să-și creeze o demnitate. Și nu reușesc. Comparându-le vorbele cu faptele, românul de rând nu le acordă demnitatea după care jinduiesc atât, preferând mai degrabă să tragă mâța de coadă mai departe decât să investească încredere în jocul acesta de-a alba neagra, în care miza este chiar capul lui albit de necazuri.
Și astfel, fără demnitatea pe care ar fi câștigat-o doar prin încrederea celor mulți, abia și abia ajunși la jumătatea mandatului, politicienii se și gândesc la alegeri anticipate, imaginând deja cu siguranță noi trucuri pentru un electorat buimăcit de lipsuri și nevoi. Numai că iată ce vorbeau deunăzi doi alegători pe stradă ziua în amiaza mare: „Mă, de-aia am ajuns să tragem targa pe uscat! Pentru că unii votează omul și alții votează pomul cu promisiuni. Nu degeaba se zice că „La pomul lăudat sa nu te duci cu sacul!”
De unde rezultă că de data asta ulciorul n-o să mai meargă la apă.
ÎN NUMELE ADN-ULUI!
Miliarde de oameni se nasc și mor fără să se fi gândit măcar o singură dată în viața lor la propriul ADN, invizibila componentă care, din profunzimea infinitului mic al trupului lor, le dirijează clipă de clipă parcursul întregii lor vieți, asemenea unui minuscul far ce străpunge bezna până dincolo de fruntariile Timpului. Oamenii de știință ne asigură că ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) este cel care determină riguros toate caracteristicile ființei umane: de la culoarea ochilor și forma mâinilor până la capacitatea creierului și culoarea pielii. Ca într-un minuscul computer programat cu maximă precizie, toate datele referitoare la omul vizibil ce se va naște sunt înscrise dinainte cu o exactitate fatală în structura invizibilului ADN.
Toate rasele umane de pe Pământ au fiecare propriul ADN care le diferențiază net și irevocabil pe unele de celelalte. De-a lungul timpului, fiecare dintre ele și-a creat propria istorie, propria cultură, propria civilizație și de ce nu, uneori chiar propriul Dumnezeu.
La baza istoriei omenirii stă un lung șir de fapte, forme și idei determinate de forța acestui „pitic” nevăzut pe care noi îl numim astăzi cu trei litere: ADN.
Savanții lumii de azi ne spun totul despre ADN. Absorbiți, însă, până la obsesie de munca lor, ei „uită”, totuși, să precizeze un singur lucru esențial: că ADN-ul îi face pe toți oamenii egali între ei și că omenirea este un întreg armonios în ansamblul ei.
Așadar, singurul lucru care ne deosebește de cei care au trăit cu mii de ani înaintea noastră este doar faptul că, după descoperirea ADN-ului, noi, cei de azi,, am devenit, în sfârșit, conștienți că Toți suntem Unul. Dacă până acum toate inegalitățile, crimele, războaiele și faptele abominabile care au marcat istoria omenirii puteau fi „justificate” într-un fel sau altul , după epocala descoperire a ADN-ului cea mai mare crimă este să continuăm să ne comportăm față de semenii noștri ca și cum nici nu am fi auzit de el, ignorându-l cu bună știință.
Cel care a descoperit ADN-ul a deschis o uriașă și tot atât de necesară poartă către un Viitor minunat. Iată de ce istoria nu se mai poate repeta. Cel puțin din punct de vedere teoretic.
Pentru că, practic, între descoperirea ADN-ului și acel minunat, dar, deocamdată, utopic Viitor al umanității stau tolăniți confortabil în fotolii de lux câteva categorii de indivizi obraznici, perverși sau inconștienți de care, din păcate, încă mai depindem noi, toți ceilalți. Ei și-au confecționat, ca și odinioară, nume sonore: clasă politică, experți în tot felul de oale sparte, elită intelectuală, ființe supradotate ș.a.m.d.
Prostia lor stă în faptul că nu reușesc să țină minte că ADN-ul propriu este constituit întocmai ca cel al cerșetorului care caută cu disperare o coajă de pâine în ghena de gunoi.
Sau se prefac că nu-1 știu.
Sau nu vor să-l recunoască.
Sau, cu prețioasa vanitate a prostului dintotdeauna, nu știu că știu.
Pentru ca tot ei să susțină mai apoi, plini de ifose și hachițe așa-zis elitiste, că „Somnul rațiunii naște monștri”. Când, în realitate, adevărații monștri sunt ei!

ZIUA CEA MARE

În ciuda aparențelor marcate atât de insistent cu sigla SUA, cu siguranță istoricii viitorului vor constata că secolul XX a stat sub sceptrul Germaniei, tot așa cum fiecare dintre celelalte secole ale mileniului ce e pe cale să apună curând, s-a „mistuit” în albia timpului de firi are dată sub semnul unei alte mari puteri europene.
Se spune chiar că într-o străveche și secretă carte germană stă înscris adevărul că în acest însângerat secol XX Germania va pierde două războaie, dar ca îl va câștiga pe cel de-al treilea.
Fără a cădea în patima feluritelor superstiții care, fie vorba între noi, răvășesc și așa în ziua de azi viața popoarelor de pe toate meridianele lumii, o scurtă privire asupra evoluției Europei în acest interval de timp pare să confirme ciudata premoniție din acea necunoscută „cabală” germană.
Astfel, secolul XX a debutat sub atotputernicul KAISER german care în 1912 dispunea nu numai de cea mai puternică armată cu care putea înfrunta fără nici o grijă și Rusia și Marea Britanie, dar și de cei mai disciplinați muncitori din lume, precum și de colonii exemplar organizate în toate cele patru vânturi ale mapamondului.
În acest timp, vărul său, ȚARUL Nicolae II, avea să fie aruncat din tron de descoperirea telegrafului și de apariția presei care i-a convins repede pe supușii săi că preaiubitul lor conducător, asemănat până atunci cu Dumnezeu , nu era decât o biată umbră a ceea ce li se păruse lor că este.
Secolul XX a început cu primul război mondial declanșat de Germania, numit ulterior și Marele Război și considerat astăzi un adevărat și devastator război civil european, a continuat cu cel de-al doilea, declanșat tot de Germania cu intenția declarată de a se revanșa după înfrângerea din 1918 și se încheie abia azi, când triumful german a pus capăt nu numai războiului rece, ci, mai ales, unui crunt război economic în care știința, tehnica și disciplina germană s-au dovedit mai eficiente decât toate armele descoperite și utilizate de nemți de-a lungul întregii lor istorii.
Pe deasupra, într-un mod de-a dreptul straniu, secolul XX a început cu un catastrofal atentat ia Sarajevo și s-a încheiat cu un genocid la fel de catastrofal tot la Sarajevo.
Pățaniile tragice ale europenilor în acest secol, care vor rămâne de pomină în istoria lumii, ne mai învață încă un lucru, de data asta cât se poate de practic: când cei bogați dețin puterea, ca să se debaraseze de cei săraci și slabi, declanșează un război, îi încolonează pe toți sub un steag și-i trimit cu cântec înainte drept la moarte. Când, însă, cei săraci își pun în gând să scape de cei bogați, atunci se declanșează o revoluție și, în acordurile marșurilor revoluționare, dar sub un alt steag, e rândul celor bogați să fie trimiși pe lumea cealaltă.
Loviturile de stat rămân încă un apanaj exclusiv doar al celor inițiați cu grijă dinainte.
Iată, deci, că pentru Germania a sosit în sfârșit și Ziua cea Mare: de la 1 ianuarie 1999 Germania va deține Președinția de Consiliu în cadrul Uniunii Europene timp de șase luni. Ei îi va reveni și sarcina cea mai de seamă de a introduce moneda euro pe piața financiară a Europei și a lumii, monedă care în viitorul apropiat va schimba radical multe destine naționale. Tot în 1999 va fi sărbătorită cea de-a 50-a aniversare a Republicii Federale Germania, guvernul și parlamentul își voi muta sediile la Berlin, orașul Köln va fi gazda summitului european și a întâlnirii la vârf G8, iar orașul Weimar va fi capitala culturală a Europei pentru tot anul viitor.
Anul 1999 va fi, așadar, anul Germaniei. Este, cred, momentul cel mai potrivit ca acest genial, dar atât de tragic încercat popor, să ofere lumii întregi acea mare lecție atât de ușor uitată în ultimii ani și care ar trebui să ne aducă aminte că drumul cel mai drept către înțelepciune trece obligatoriu prin suferință.
Pentru România acest adevăr ar putea să devină o nouă șansă. Timpul își va spune, poate, cuvântul și pentru noi.

PREȘEDINTELE

Suntem o țară fără opinie publică. E un nonsens, dar un nonsens care corespunde întocmai realității pe care o trăim zilnic. Și la acest capitol România se dovedește a fi cât se poate de originală. Poți fi jefuit pe stradă în plină zi fără să intervină nimeni să te apere, ca într-un pustiu.
Nu știu dacă în acest fel se va ajunge ca România să fie considerată țara tuturor posibilităților, titlu cu care se fălește până una alta SUA. Ce știu sigur este că într-o lume în care comunitatea, ca termen ce reunește interesele tuturor, se află la mare cinste, cetățeanul român, ca și când ar trăi pe altă planetă, își face tot timpul un titlu de glorie din faptul că se crede cel mai individualist exemplar uman de pe planetă: fiecare cu-ale lui! Așa s-a ajuns să se spună ca într-o discuție la care iau parte trei români, vor exista , cu siguranță, trei păreri diferite.
Multe și mărunte sunt situațiile în care poți verifica lipsa opiniei publice la români, precum și urmările nefaste ale acestei absențe pentru fiecare cetățean în parte, care câștigă o dată când se face că „n-aude, nu vede” (altă expresie ciudată, legea tăcerii siciliene în variantă autohtonă) și pierde apoi de o sută de ori când i se aplică lui însuși aceeași lege de către ceilalți conaționali ai săi.
Dar n-aș fi crezut niciodată, nici bătut, că s-ar putea întâmpla ca avionul Președintelui țării mele să fie sechestrat pe teritoriul unei alte țări cu prestigiul Canadei, fără ca nici un ziarist, niciun om politic sau simplu cetățean român să protesteze în vreun fel împotriva unei hotărâri aberante a unui judecător tembel, care și-a depășit, astfel, toate prerogativele valabile în țara lui, crezându-se, probabil, în pielea cine știe cărei autorități internaționale absolutiste.
Știrea a fost dată pe tonul cel mai neutru cu putință, ca și cum ar fi fost vorba de un fapt divers oarecare.
N-am auzit și nici nu cred să se fi întâmplat așa ceva vreodată în lume. De aceea, cred că pățania Președintelui Emil Constantinescu va rămâne ca un caz unic în analele istoriei moderne.
După cum nici atitudinea cetățenilor României, cu sau fără funcție, nu va trece neobservată. Mă gândesc chiar că toată tărășenia cu avionul prezidențial sechestrat nu de cine știe ce uriaș concern internațional, ci de un biet intermediar de mașini (cum sunt cu sutele și în România ), să nu fi fost încă o diversiune prin care s-a testat cât se poate de simplu și de clar cât de lipsiți de voință și de demnitate națională am devenit cu toții, noi, românii, în anii aceștia de urgie pe care-i trăim.
Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva cu avionul președintelui Clinton sau cu cel al reginei Elisabeta a Angliei (sub tutela căreia se află până una-alta și Canada), vă asigur că întreaga opinie publică din SUA sau Marea Britanie ar fi sărit ca arsă, cu tot cu ziarele, posturile de radio și televiziune respective.
Președintele României este reprezentantul fiecăruia din noi. Pe oricare meridian al lumii EL ESTE POPORUL ROMÂN. Cine jignește instituția prezidențială, jignește pe fiecare dintre noi și pe noi toți laolaltă. Când o să învățăm odată că pe lumea asta a noastră, așa amărâtă cum e ea, sunt și realități și instituții cu care nu-i este permis nimănui nici măcar să glumească?

SĂ FIM UNIȚI!

În ciuda faptului că toți locuitorii planetei aleargă zi de zi (cu obstinația celor atinși de un virus tragic și necunoscut) după bani și bunuri materiale, în economia giganticului spectacol al lumii rolul esențial este ocupat tocmai de ceea ce nu este vizibil, material, palpabil: sentimentele, stările de spirit, adică tocmai ceea ce pare să stea la baza echilibrului vieții.
Mai ele scriitor florentin Giovani Papini sintetizează cel mai elocvent această stare de lucruri: „Toate s-au încercat, nimic nu ne-a scăpat. (…) De săptămâni, de milenii stăm pe pământ, încercând fel și chip. (…) Am încercat Legea, dar de Lege n-am ascultat, ci am schimbat-o și de ascultat tot n-am ascultat-o, iar Dreptatea nu ne-a săturat inima. Am încercat Bogăția și ne-am aflat mai săraci, am încercat Forța, și ne-am trezit mai slabi. Inima noastră Pacea nu și-a aflat-o în nici un Bun pământesc, Bucuria în nicio plăcere, Fericirea în nici o cucerire”.
Centrul întregii lumi pare să se sprijine pe două sentimente fundamentale: iubirea și ura. Tot ce se întâmplă în perimetrul planetei Pământ poartă ascuns sau la vedere stigmatele acestor două sentimente, încât îți vine să crezi că lumea nici n-ar fi fost posibilă fără ele.
La comanda lor se pun în mișcare banii, oamenii, cele mai teribile arme. Destinul întregii omeniri pare că depinde de ele.
Este firesc, așadar, să ne-ntrebăm ce loc ocupă ele în societatea românească de azi și dintotdeauna.
Cineva ne-a blestemat să renaștem din ură. De-a lungul contorsionatei noastre istorii am renăscut succesiv din ura împotriva lui Mihai Viteazul, Al. I. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Ion Antonescu, Maniu, Ion Mihalache, Pătrășcanu ori, mai recent, Nicolae Ceaușescu. Și mulți alții! Toți căzuți atunci când cineva din afara țării s-a gândit să arunce între români semințele otrăvite ale urii, ca și când spiritualitatea românească ar fi fost un mediu ideal pentru încolțirea și dezvoltarea incredibilă a acestor semințe blestemate.
Numai că toți cei care ne-au vrut răul n-au prevăzut niciodată și n-au înțeles nici până în ziua de azi că, după fiecare experiență de acest fel, poporul român renaște de fiecare dată și mai puternic. Pentru că noi, românii, suntem asemenea unui uriaș creuzet în care după ani și ani, după legile nescrise și neștiute ale unei alchimii a istoriei proprii numai nouă, știm să transformăm ura în iubire.
În asta constă marele miracol românesc. Și de aceea nicio forță din lume nu ne va putea spulbera vreodată de pe acest pământ. Cel mult ne va lăsa ceva mai săraci. Dar când îi vedem prin filme colorate pe miliardari alergând cu disperare după o fărâmă de iubire, nu-i așa că ne simțim cu mult mai bogați decât ei?
Singurul lucru important pentru noi, românii de azi, este să fim uniți. Uniți în iubire.

SĂ NU UCIZI!

Orice om își duce viața la limita dintre două lumi: spațiul cosmic și spațiul vizibil al acelor minunate vietăți nu mai mari decât a mia parte dintr-un milimetru sau chiar cu mult mai mici de-atât.
Un reputat și curajos specialist în microbiologie afirma în 1996 că nu știe cu exactitate ce se întâmplă în lumea aceea a microbilor, virușilor și bacteriilor, în ciuda faptului că o viață întreagă nu a făcut altceva decât să studieze zi și noapte existența lor fascinantă.
Două elemente îl intrigau, însă, în mod deosebit pe respectivul cercetător. În primul rând faptul că, în timp ce o nouă generație de oameni apare la un interval de 30 de ani, o nouă generație de microbi, viruși sau bacterii apare la un interval de 10-20 minute. În al doilea rând, luând drept exemplu virusul Ebola (virus mortal pentru om), el constata că, după ce un asemenea virus pătrunde într-o celulă umană și începe s-o distrugă, el își distruge concomitent propriul habitat, provocându-și singur moartea.
În aceste condiții, omul nostru de știință s-a văzut constrâns să constate că invizibilul intrus își distruge gazda dintr-un singur motiv posibil: incapacitatea de acomodare cu noul mediu de viață în care a pătruns. În același timp, el constată că, oricâte medicamente ar produce omenirea, niciodată minusculele vietăți nu vor putea fi exterminate în întregime, viteza lor fantastică de înmulțire depășind-o cu mult pe cea de înmulțire a oamenilor.
Deși armonia care caracterizează constituția ființei umane este incomparabilă din punct de vedere calitativ cu barbaria agresivă a sălbaticilor pitici, virușii o copleșesc pur și simplu în plan cantitativ, numărul acestuia linul practic necunoscut.
Iată de ce singura soluție de a opri virusul de la acțiunea sa ucigașă nu ar trebui să fie elaborarea a tot felul de medicamente care să-l lichideze, ci a unui mijloc prin care el să fie ajutat să-și recunoască mediul de viață ca pe un mediu prielnic, și nu ostil sieși, ceea ce l-ar determina, probabil, să acționeze pentru întreținerea și nu pentru distrugerea lui.
O lume a virușilor, bacteriilor și microbilor pașnici ar constitui cu siguranță o lume ideală pentru om la scara întregii planete.
Porunca biblică „Să nu ucizi!” pare să fie cu mult mai profundă decât am fi fost tentați să credem până acum.
Posibila ei implicare chiar și în această stranie și perpetuă bătălie a omului cu bolile provocate de acest orizont invizibil al unei alte lumi, pare să ne conducă la un nivel superior de înțelegere a fenomenului vieții.
Omenirea nu se va izbăvi de propriile vinovății și neputințe până ce nu vom înțelege că facem parte dintr-o succesiune infinită de lumi, față de care trebuie sa ne raportăm ca principali creatori de armonie: acea armonie universală care va defini, poate, mileniul III.

SPECTACOLUL LUMII

Ca orice spectacol, și cel în care fiecare dintre noi își joacă rolul astăzi își are regizorul său și (de ce nu?) chiar sufleorul său. Cum spectacolul durează de mii de ani și va mai continua, probabil, alte câteva milenii, fiecare dintre nenumăratele sale acte jucate până în prezent pe uriașa scenă a istoriei a beneficiat de decoruri, costume și replici specifice, altele de fiecare dată. Puțini sunt cei care s-au întrebat vreodată cum, de ce sau cu ce scop sunt toate astea necesare. Oricum, nici unul nu a găsit răspunsul la vreuna dintre întrebări și nici în viitor nu se-ntrevede vreo șansă în acest sens, fiecare participant mulțumindu- se doar să-și „interpreteze” partitura și să dispară apoi discret în culise cu sau fără aplauzele de circumstanță.
După așa-zisele revoluții din 1989 din fostele țări comuniste, era firesc să se fi schimbat în mod radical și spectacolul desfășurat până atunci după preceptele lui Marx, Engels și Lenin. Asta ar fi presupus pur și simplu o nouă „viziune regizorală”, un nou decor, un nou scenariu și (de ce nu?) un nou sufleor în plan politic , ba chiar și schimbarea actorilor.
Dar (surpriză!) în locul unei schimbări de-o asemenea anvergură, constatăm persistența aceluiași decor (cu unele schimbări pe ici, pe colo cu firme colorate strident, aproape ilizibile, de tipul CO 1MPEX STAN-VASILE etc. SRL + COCA COLA CO.) și, mai ales, evoluția pe scenă a acelorași actori care n-au făcut altceva decât să-și îmbrace pe dos costumele de mai ieri, devenind peste noapte din lupi, oi. Evident, fiind vorba de aceeași interpreți, scenariul a rămas același: cine poate oase roade, cine nu nici carne moale!
Doar numărul ilegaliștilor a crescut de câteva mii sau zeci de mii de ori, îngroșând până la absurd rândurile nesfârșite ale celor ce au toate drepturile posibile într-o societate care abia-și mai trage sufletul, dar care trebuie să-i poarte pe ei în spinare până și-o da obștescul sfârșit.
Noua „viziune regizorală” a constat doar în împărțirea „partidului unic” în mai multe partidulețe care, însă (atenție!), își are fiecare propriul sufleor. De aici și senzația unui tămbălău politic permanent, ca la Bursă, în care fiecare preopinent strigă cât mai tare replica „servită” de sufleorul propriu, pentru a le acoperi pe celelalte venite de la ceilalți sufleori din Est, Vest, Nord sau Sud ori (de ce nu?) chiar prin satelit.
În rest, e bine. De Crăciun aceleași ghirlande de brad, aceiași brazi ornați cu aceleași becuri colorate, aceleași figuri oficiale plictisite sau fals entuziaste (de, dacă vin alegerile în primăvară?)… Dar banii vor cam lipsi prin buzunare. Și ceva mai mulți părinți și bunici decât anul trecut vor lăcrima în fața vitrinelor luminoase cu gândul la cei mici de-acasă.

Distribuie: