CulturăLiteradura

Literadura nr. 12 (3)

Emil Niculescu

ION NICOLESCU – IN MEMORIAM

Ion Nicolescu (n. 19 ianuarie 1943, Buzău
– m. 17 martie 2012, Buzău). Absolvent al
Liceului „B. P. Hașdeu” din urbea
Buzăului; Facultatea de Filosofie București,
absolvită în 1968.
Volume: Indulgențe, ESPLA, 1969; Ironice,
„Cartea românească”, 1970; Mioritiada,
„Cartea românească”, 1973; Retorica „Cartea
românească”, 1975; romanul „Voi de colo de
la Biaritz”- Albatros, 1979; „Vox populi vox
Dei”, „Eminescu”, 1979; „Scrisori de
serviciu” Cartea românească, 1982; Odele
pămîntului pîrjolit de iubire”, „Cartea
românească”, 1985; „Mioritiada”, ediția a 2-
a la Râmnicu Sărat, Editura „Rafet”, 2007.
Debutul, la „Steagul roșu” (Bacău), cu
reportaj: versuri în „Munca” (1960). La 25 de
ani devine pensionar al Uniunii Scriitorilor.
Rastignac boem, poetul parcurge, în
junețe, locații marginale ce evocă
„tavernalele” lui Dimitrie Stelaru și Ben
Corlaciu (De ce nu vin cerberii/ să bem o
bere/ la marginea lumii/ c-o tristă muiere// la
marginea lumii/ sub podul Grant/ moartea ar
vrea să mă aibă amant – idilacru; „Ironice”),
cu invocațiile de rigoare ale „strejinopților”
(Nu mai fiți așa de mari/ măi altețe lăutari/ că
vă vinde balalaika/ Pena C. mahalagioaica//
(…) mă va fi o nebunie/ pâine și melancolie/
iar de va cădea o stea/ veți muri și veți
vedea – nu mai fiți așa de mari), răzbind
până spre centru (Cîrciumioara Trocadero/
are-un vin egal cu zero/ cine-l bea nu se mai
scoală/ de sub piatra funerală// (…) fură
moartea la cîntar/ cît asculți un lăutar/ a
venit de nicăieri/ ca o lacrimă din ceri// dar
de dai din gînd în gînd/ moarte-a viilor de
rînd/ cînd apucă dimineața/ să mă călărească
viața – trocadero; cînd pleznește bizantinul/
suflet al minunii vinul/ fă-ți din nou în colț la
Scala/ viața ta sentimentala – boema o
boema), pentru ca în prefața volumului
„Ironice” să-l afle chiriaș la casa de creație a
scriitorilor (Palatul Mogoșoaia, 26 mai 1970,
de unde lansează următoarea artă poetică –
edict: Moartea este o instituție poetic inutilă,
ea aparține lui Dumnezeu, iar dumnezeu îmi
aparține mie ca victimă estetică. De aceea
vorbesc singur, iar celebritatea mea este
singurătatea. Viața îmi stă pe limbă, pe limba
română. Concepția mea este tot Limba
Română, steaua tragică. Steaua magilor
apocalipți, înveseliți de noroiul cabalistic al
viselor, de frenezia imaginară a cerului
indefinit. Voi muri, mă dau de moarte după
obiceiul poporului român, dar nu voi înțelege
nimic dacă moartea nu-mi va vorbi
românește, și nu-mi va vorbi, moartea e mută.
După care, protocolar, și magnanim ca un
baron din tranziție, într-o „vreme de lacrimi”,
cum ar fi zis Mateiu I. Caragiale, amână o
vizită, totuși, iminentă: În fereastră goi
strigoii/ bat cu săbiile ploii/ noapte singură
subțire/ și sunt singur în gîndire// morților
puțind a mosc/ vin curînd să vă cunosc/ mai
spălați-vă puțin/ în piscina mea cu vin –
symbolist.
În „Retorica” în „modestia” lui, poetul, din
friabilul turn de ceară, pe care-l prefera, în
fronda și „populismul”, celui de fildeș,
trimitea morse cosmosului: m-am zidit într-un
palat/ cu pereți de ceară/ lumînare sunt și
bat/ la steaua polară – înhumarea.
Condiția de poet
Statutul de poet era (încă de acum
cincizeci de ani, căderea de apoi fiind liberă),
după Ion Nicolescu, lipsit de prețuirea morală
și socială care i se cuv(enea)ine. De aici și
conștiința celui marginal (rîd ce-ai vrea să
plîng/ prea multe drame/ bani n-am să-i sting/
ninge cu lame/ ninge peste omenire/ flori de
tei/ catalepsii/ te inspiră scrie mă/ poezii –
LI), dar cu acces la „nemărginire” Fiindcă
I
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
17
poeții sunt, „sarea lumii”, cei care dau gust și
strălucire vieții, emancipând-o din viețuire
(poeți-s omagiul acestei planete/ pe care se-ntîmplă
și crime/ pe care se întîmplă și
altceva/ decît generoase fapte de rime/
(popoarele lumii fac mari sacrificii/ să-și
poată permite să aibă poeți – LXXX); cîți au
murit nebuni și tineri/ atîția cîți au fost poeți/
dac-au murit nebuni și tineri/ trecînd prin
viață cu dispreț/ există-o punte de dulceață/
între poeți și omenire/ și toți poeții se răsfață/
trecînd-o în închipuire – LXII.
Norocul de a fi prin preajma lor nu trebuie
ratat, și iubita este atenționată asupra acestui
favour : urmează-mă așa cum sunt/ nebun și
singur ca un sfînt/ rămîi acolo unde ești/ în
ochii mei nepămîntești – XII. Tensiunile,
ramforsările perechii se sprijină pe o confuzie
gravă: iubito trandafirii sunt de ceară/ iubirea
noastră parcă-i un pamflet/ cum te-ai uitat la
mine într-o seară/ ai și văzut că nu-s om ci
poet – secvențe mai mult. De aici imputații
față de mult prea multă pedestritate (model
Cătălina), condiția de cusătoreasă/artizană
cochetă, limitată: obscur canafas și pomadă
opacă/ o cum te-aș iubi o iubirea mea dacă/
ai vrea să tresari să te scoli în picioare/ cînd
trece poetul ca o sărutare/ (…) dar drama își
are și partea ei proastă/ în dramă Ofelia nu
mai e castă/ și-n ochiul poeților lumii
himeric/ treptat se va face pe veci întuneric –
XXXVII. În capriciosul contingent și
progresiva „întunecare”, poetul are precauții
afectuoase, ba chiar cu o nuanță auto-imputatorie:
de fapt afară-i marea dar pune-ți
șalul verde/ în valurile albe cîndva dacă te-oi
pierde/ nu prea mai văd deși sunt un tinere
vlăjgan/ la vîrsta mea Novalis murise de un
an – XLVI.
La o mai atentă autoscopie, autorul are încă,
în „Ironice”, resurse pentru relativizanta,
nobilă, în fond, autopersiflare: Poetul moare-n
sine/ nu costă nimănui/ ce moarte e mai
bine/ să fie viața lui// abia o stea în urmă/ o
ieftină lămîie/ pe umbra ta de-o scurmă/ cu
sarea și-o răzgîie// nemuritoare ghiața/ din
mort nu face viu/ și nu prea-i viață viața/
albastră din sicriu// de-aș fi ce nu mai rîde/
adică mort de-aș fi/ de moarte tot aș rîde/ aș
rîde de-aș muri// ci facă tumbe moartea/ și
viața cît mai dea/ de rîs din viață-i partea/ cu
care m-am ales – clasic. Ion Caraion, după
două încarcerări politice și o nepusă „în
operă” condamnare la executare, cum își
amintește Monica Lovinescu, spunea: „Eram
tineri, aveam de unde muri”. Conștiința scenei,
nevoia de spectacol îl mobilizează în a-și
dori un final măreț a la Zorba Grecul (scena
prăbușirii funicularului): Mi-e dor de-un
privilegiu oarecare/ un cal de rege ori un cal
de prinț/ ci voi să mor cu zeii de picioare/ pe
limba unui clopot scos din minți – mi-e dor
de-un privilegiu oarecare.
Posteritatea rămâne, încă speranța unei mai
drepte evaluări a celui ce va fi înclus de
„patronul” revistei „Săptămîna” la capitolul
„Păcatele poeților”; devansând înfricoșata
judecată de apoi, invocă: în palma mea-i o
galaxie/ de drumuri cu deznodămînt/
dezleagă-mă de-anatomie/ ca să se vadă cine
sunt – XLIII; pușculița mea de zile se golește
fără greș/ și se pare că-mi voi face în final
cadou un leș – XXXV. Totul rămâne relativ
(depinde cum cade lumina depinde/ pe Venus
îmbrac-o și n-o mai poți vinde), sub semnul
imprevizibilului: de-un fir de păr atîrnă viața
mea/ nimic nu înfirip ba dimpotrivă/ am fost
în Piața Amzei după grîu/ ca să-mi prepar eu
însumi o colivă – XXXV.
La „depunerea armelor” are o clauză, dictată
de riscul unei lungi gunoiri biologice, de
metehnele vârstei a treia; aici „spiritul de
corp”, camaraderia literară anulează egolatria:
unde-am ajuns nu-i nimeni/ în candelă arde
vin/ sunt obosit cu moartea/ voi singur să
rămîn/ arată-te deci soră/ ai grijă de poeți/
dictează-le sfîrșitul/ frumos al unei vieți –
LXIII. Ar mai fi, la urma urmelor, nevoie de a
se anula, măcar provizoriu, „zgomotul și
furia” propriei ginte noastre latine,
temperamentului nostru meridional: faceți
liniște odată/ domnilor aici se moare/ viața
mea nu doar greșeală/ vinovată de tipar e –
LXXI. „Sucelile” (brandul Cănuță al lui
Caragiale) pe care, când și când, și le
recunoaște nu par a-i aparține întru totul, ele
s-au ivit, poate, și dintr-o eroare/neatenție,
grabă a Creatorului, ce își recunoaște parte de
vină, complicitatea la eșecul mundan: asist la
mine curge sînge/ puțină lumînare-aș bea/ l-
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
18
aud pe dumnezeu cum plînge/ dezamăgit în
calea mea – XVI.
Rebelul „poeziei civice”
Oțiul bardului este tulburat de îndatoririle
„civice”, de „comanda socială”, cum spunea
pe atunci, transmisă de partid: o țară dulce
țară a zilelor de azi/ n-am timp să intru-n
mare n-am timp să plîng sub brazi/ mă
cheamă buciumașii să te iubesc pe față/ am
avantajul dulce de-a fi încă în viață. O
viguroasă și „altfel” de conștiință a condiției
de hered/urmaș produce versuri mai mult
decât notabile, cu frison: și-a ta e țara și
cuvîntul/ tot neamul meu e-n cimitir/ pe toți ia
cumpărat pămîntul/ la tîrgul negru din
Izmir/ n-am timp să pun o lumînare/ la
crucea lor de lemn amar/ pe care-o rupe
vîntu-mi pare/ că eu sunt vîntul și tresar –
IX; dar Constantin dar Brîncoveanul/ zace-n
Bosfor fosforizat// și umblă capul lui ca
banul/ după un trup decapitat// (…) dar încă
cerul ține-n ghiare/ domnii de umbră și-i
plutește// prin limfa noastră ca o sare/
vorbind atît de romînește// lasă-mă-n plin/
lasă-mă-n gol/ ca un mormînt de voievod//
visez plîngînd că pot să-mi scol/ capul căzut
pe eșafod (Cîntul LXXXIV). Chtonicul (pe
atunci) poet și critic Marin Mincu, exegetul
de mai târziu al avangardei române și al lui
Ion Barbu, îl „descoperea” pe Paul Tutungiu
ca pe o mare promisiune, în timp ce I.N. îi
apărea drept un satelit, ultimul din capitolul
„Poezia sentimentului civic”: Așa cum
demonstrează Ion Nicolescu în „Mioritiada”
(titlul este total nepotrivit pentru rezultatele
obținute) există și o latură ironică a poeziei
civice. (…)În contemporaneitate Adrian
Păunescu a adus o expresie de o mare elevație
acestei modalități lirice. Fără să se ridice la
nivelul poeziei păunesciene, Ion Nicolescu
șarjează și el (e drept cu un ton nu totdeauna
adecvat) rutina și rugina contemporanilor.
(…) Chestiunea este aceea de a disocia între
seriozitate și facilitate, căci nu orice „panseu”
personal are o răsfrîngere civică (Poezie și
generație, Editura „Eminescu”, 1975, p. 77-
78).
Era o încercare de retușare, de temporizare a
notorietății pe care rebelul o dobândise de
timpuriu înregistrată, ca o victorie a
„liberalizării”, un cap de pod de care puteau
beneficia toți tinerii, cum rememora un
scriitor buzoian, Dumitru Ion Dincă: Încă de
la debut cel mai în vogă poet, alături de
Vintilă Ivănceanu, primire de care s-a (sic!)
mai bucurat, câțiva ani mai tîrziu, numai
Mircea Dinescu și Dan Verona. „Ironice”,
cartea de versuri apărută în 1970, era pur și
simplu recitată de studenții de la filologia
bucureșteană. Trăiam o stare specială, cu
sentimental unei libertăți totale. Cunoscusem
pe Zacharia (sic!) Lichter, personajul lui
Matei Călinescu din cartea „Viața și opiniile
lui Zacharias Lichter” ce-și făcea veacul prin
preajma Universității. Credeam că totul ne
este permis. (…) Inflexiunile de limbaj lipsesc
aproape, cititorul savurând sonoritatea
versului, cantabilitatea lui, scăpând deseori
din vedere puterea seducției poemelor,
datorate mai ales unei gândiri limpezi,
neîntortochiate. E cazul numai la cunoscătorii
(sic!) subtilității limbii și numai la degustătorii
de poezie autentică. Pentru ceilalți un
joc, un capriciu, aparent la îndemâna oricui.
(…) Și în „Retorica”, volum apărut în 1975,
Ion Nicolescu rămâne același elegiac caustic,
dar cu atât mai original și conștient de forța pe
care o are, într-un timp în care majoritatea
poeților adevărați s-au refugiat fie în istorie,
fie au migrat într-o zonă a așteptărilor deseori
păguboase. (…) Poet rafinat I.N. practică și
acum cu aceeași consecvență poezia ironic-suavă
a stărilor de decapitare, rob al
prezentului în care se regăsește din ce în ce
mai greu (Considerații asupra literaturii
buzoiene contemporane, Vol.1, Buzău,
„Omega”, 2009, p. 111 – 111). Propoziția de
deschidere a ultime fraze pare comisă în
colaborare cu o ghilotină.
Lipsa de „adecvare” a poetului, e deseori
asumată din cele mai diverse unghiuri de
filmare: am fost un tînăr revoltător/ poate cam
fost poate că sunt/ pînă în clipa cînd o să
mor/ eu hotărăsc ce fac pe pămînt – unii ar
crede că vreau revoluție („Retorica”, Editura
„Cartea românească”, 1975); din aceeași
carte, cu alte diferite grade de lejeritate și
dificultate: în fiecare țară există mori/ deci
oamenii sunt în relații morale/ în fiecare țară
există flori/ și totuși nu stăm în relații florale
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
19
– trăim pe planetă; ce reproșăm vieților
noastre/ că le ratăm în fel și chip/ că le mai
place ochilor noștri/ să le-aruncăm un pumn
de nisip// tare aș face o statistică exaustivă/
de tot ce simt oamenii toți în neștire/ ca să-mi
dau seama dacă există/ sau nu există
nemulțumire – (ce-am văzut eu la Lido);
trebuia ca tu să nu te-ncumeți/ să-ți atragi
osînda cea mai rară/ spatele cînd ți-l
întoarce-o lume-ți/ iese sufletul pe far afară –
m-ai descurajat; atîția oameni au murit în
parfum/ în parfum de epocă pe viu/ nimeni nu
i-a abătut din drum / dac-au vrut să plece în
pustiu (Cîntul XLII); fără respect reciproc nu
se poate/ vor deveni moraliști toți poeții/ vor
scrie și ei uriașe tratate/ despre farmecul
vieții – (LIX); fără respect reciproc nu se
poate/ vor deveni moraliști toți poeții/ vor
scrie și ei uriașe tratate/ despre farmecul
vieții – (LIX). Noua postură a lui I.N. pare să
fi fost (și) o ripostă la lașitatea din ce în ce
mai lățită: eu și retor ce nonsens/ pentru un
elegiac/ am făcut un pas imens/ ce era să fac//
(…) dau dovadă de umor/ nimănui nu-i strică/
vrei să mor în locul tău/ cînd tu mori de
frică// voi ce vă gîndiți la mine/ dar și cei ce
mă vomită (LXXXIV) .
Scriitorul Mihai Neagu Basarab, apropiat
societarilor boemei bucureștene, i-a remarcat
singularitatea în sânul „breslei”: „Recent
Mircea Popa și Daragiu mi-au confirmat că și
Ion Nicolescu, ca și Gabi Iuga, ar fi murit. În
momentul în care un om și-a încetat existența
terestră, se pot trage niște concluzii asupra
traseului său moral, artistic etc. Gabi Iuga era
mai blând decât Ion Nicolescu. Acesta din
urmă, în postura lui de bufon, lăsa impresia că
ar putea deveni oricând agresiv. Nu se
întâmpla una ca asta, dar această transformare
posibilă părea că plutește în aer. Ion lăsa
impresia că talentul lui era o opțiune. Era
extraordinar de deștept și nu părea să
rostească vreo vorbă la voia întâmplării. N-am
considerat niciodată talentul ca pe un tatuaj, ci
ca pe-o aluniță. Ceva din naștere, de la
Dumnezeu, din întâmplare. Când artistul este
prea inteligent (un asemenea accident este, de
regulă, rar. Întotdeauna cine a fost prea
inteligent a găsit metode mai spornice decât
arta de a face bani și nu s-a complicat cu
romantisme), el lasă impresia că-și
construiește singur talentul sau, în orice caz,
că-i este instrument, că-l manipulează, ceea ce
n-o să ne izbească niciodată citind poezii de
Ioan Alexandru sau de Ion Gheorghe, poeți
prin excelență stăpâniți de propriul lor talent.
Gabi Iuga, ca și Ion Iuga („cel mai frumos
bărbat din Nord”), tot boem, tot responsabil
de cinematograf, fără să fie rude, erau artiști
stăpâniți de talentul lor. Stăpânindu-și
talentul, Ion Nicolescu părea mai periculos. O
întâlnire întâmplătoare pe stradă cu el nu
decurgea sub semnul întâmplării, al fatalității,
ci așa cum hotăra el. Avea un grad excesiv de
autonomie, chiar dacă părea c-ar fi trăit ca-ntr-
un vis. De fapt acest fel de iresponsabilitate
pâlpâindă și voință de fier cu
întreruperi îl făcea să apară ca un fanatic
abstract și imprevizibil, aflat în căutarea unei
cauze pentru care să lupte – desigur, numai
subversiv, altfel ar fi fost imposibil, eventual.
Cerea dezinvolt 10 lei ca pe o veche datorie
din pricina căreia tu, evitând s-o plătești, îl
ocoleai de multă vreme, mulțumea scurt după
ce-i primea și se ducea să-i bea repede. E de
mirare cum de-a reușit să trăiască până
aproape de șaptezeci de ani. Logica aceea,
care pe mulți oameni îi chinuie și pe mulți
deștepți îi strâmtorează atunci când vor să
intre în acțiune, în mintea lui Ion Nicolescu se
juca fericită ca un copil. La boemi, instinctul
de conservare suferă o distorsionare,
funcționează la niște parametri speciali, pe
care un om obișnuit numai cu multă greutate
îl poate înțelege, și asta numai dacă îi sunt
explicați de o persoană cu mult talent
pedagogic. După o întâlnire întâmplătoare cu
Ion Nicolescu puteam să gândesc: „Când
voința o ia razna, nu mai e nimic de făcut”
(Ultima boemă bucureșteană (1964-1976)
urmată de Portrete de boemi, „Compania”,
2018, p. 271-272).
În pofida faptului că boemii nu fac politică.
Mai exact, nu-i interesează politica, pentru că
uneori se amestecă în politică, fără nici o
treabă, desigur. „Radicalizarea” turbulentului
se produce sub intruziunea periculoasă a
„puterii” în literatură; după tezele din iulie
1971, când Ceaușescu a dorit, după o vizită la
Kim Ir Sen, să facă un fel de revoluție
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
20
culturală maoistă în România, lucru ce venea
după niște ani de liberalizare în cultură; câțiva
reprezentanți de frunte ai boemei bucureștene,
pe vremea aceea în plină glorie și
dezvoltare, au luat inițiativa unei acțiuni
revoluționare de stânga – desigur, comuniste cu
scopul de a corecta o deviație a Partidului
Comunist Român de pe linia pe care trebuia
să meargă, după părerea tinerilor scriitori
declarați comuniști. Drept care au organizat o
„grevă”, alții au numit-o „mișcare
revoluționară”, ale cărei revendicări constau
în șase puncte: înființarea Uniunii Tinerilor
Scriitori Comuniști din România; o revistă a
acesteia, numită „Bluze albastre”; libera
circulație internațională a tinerilor scriitori;
locuințe decente în București; locuri de
muncă, conform pregătirii; în caz de
nesatisfacere a acestor revendicări, pașapoarte
pentru imigrarea definitivă în Uniunea
Sovietică a tinerilor scriitori comuniști din
România. Au inițiat o grevă a foamei. După
mai bine de doi ani, au primit posturi de
responsabili de cinematografe de cartier în
București. Din cei cinci boemi care la un
moment dat s-au jucat de-a tinerii scriitori
comuniști din România, Mircea Popa și Gabi
(Gabriel) Iuga, au scris cărți frumoase de
proză, Grișa Gherghei și Dumitru Stancu au
practicat preponderent poezia, iar Ion
Nicolescu, cel mai boem dintre toți, despre
care se spunea că are o formă rară de epilepsie
a geniului descrisă pentru prima dată în istorie
la sfârșitul secolului al XIX-lea de celebrul
Cezare Lombroso, ei bine, el scria orice cu
dezinvoltură inegalabilă: poezie , proză, teatru
(Op. cit., p. 61-63).
„Zurba” lor a avut un ecou de durată, câtă
vreme, în 1976, diarista Maria Banuș nota: La
„Cenaclul Flacăra”, șlagăr patriotic de mare
succes, cu text de Ion Nicolescu (huliganul,
antisemitul, scandalagiul, bețivul, cel căruia i
s-a interzis scrisul și accesul la Casa
Scriitorilor și a făcut „grevă” în curtea
Uniunii Scriitorilor, la gardul despărțitor cu
Ambasada Sovietică)(Însemnările mele 1945-
1999, „Cartea românească”, 2014, p. 435).
„Ieșirile” violente ale scriitoarei erau
cunoscute, încă din perioada „romantică” a
proletcult-ului când, în 1952, se intentează un
proces de „sabotaj” unor ingineri la canalul
Dunăre-Marea Neagră, demers megalomanic
comunist eșuat, căruia trebuia să i se afle țapi
ispășitori; s-au pronunțat mai multe
condamnări la moarte. Prezentă la process –
își amintește Alex Ștefănescu -, ca trimis
special al ziarului „Scînteia”, Maria Banuș
scria că pedeapsa cu moartea „e prea ușoară
pentru asemenea fapte”, că sabotorii ar trebui
omorîți în chinuri. M-am înfiorat citind
articolul de pe pagina I a „Scînteii”. Delicata
poetă, pe care o îndrăgisem citind volumul ei
de versuri „Țara fetelor” din 1937, cerea cu
toată convingerea pentru niște oameni pe care
nu-i cunoștea o moarte în chinuri! (Faptele
oamenilor povestite de maimuțe, în:
„România literară”, an 51, nr. 13, 22 martie
2019, p. 16).
Ecouri critice
Al. Piru scria despre volumul
„Indulgențe”: false meditații (…) și parafraze
la teme și versuri celebre, adeseori
împrumutate din Eminescu. Tonul e totdeauna
burlesc. Poetul practicînd versul funambulesc,
ludic, cu interesante creații lexicale (…).
Unele trimițând la Tristan Tzara, Eminescu
(atîta haos ne desparte/ atîția dulci iluzioniști/
atîta marmură mă strînge/ în brațe peste sînii
triști// privesc la moartele de stele/ ce
săritoare-s la trapez/ și pentru tine cerșesc
viață/ o moarto cum să te-nviez –
pedunculații), pe diferite game și stiluri:
balcanic, romantic, burghez, patetic, decadent,
simbolist. Ar fi de amintit că, în proză, în
deceniul al șaptelea al secolului trecut,
Romulus Vulpescu a publicat volumul
„Exerciții de stil” interpretând diverse
„capricii” pe știme date și datate. Criticul
vede în acest demers o binevenită încercare de
a atrage încă odată atenția asupra curselor pe
care mimetismul și goala versificație le așează
în calea veleitarilor poeziei. (Literatura
contemporană 1950-1975. Poezia românească,
Vol.1, „Eminescu”, 1975, p. 449).
Disocierile lui Mircea Iorgulescu
nuanțează intenția persiflantă, și, într-o anume
măsură salutară, și „sanitară” a autorului:
Clovnescă, poezia lui I.N. este în punctul de
pornire rezultatul unei atitudini critice față de
limbajul poeziei uzual considerat compromis
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
21
și regenerabil prin anticonvenționalism
violent, dus pînă la caricaturizare; neseriozitatea
poetului tinde să se prefacă în
seriozitate, iar bufoneria, teribilismul,
pehlivănia și postura cabotină ar căpăta
autenticitate întrucît sunt dispoziții fățișe,
naturale, netrucate, impuse de însăși materia
întrebuințată. Raportîndu-se neîncetat la
literatură, și mai ales la literar, poezia aceasta
se naște dintr-o laicizare deopotrivă comisă și
agresivă; metoda poetului constă în a face să
plutească în golul unei versificații riguroase și
chiar pedante, simple banalități, paradoxale
jocuri de cuvinte afirmații de un enorm
ridicol; sacra „inspirație” e sitematic înlocuită
de „ingeniozitate” profană. (…) Proiecția în
derizoriu a „poeticului” artificializat fiind însă
excesiv sistematică sfîrșește prin a deveni un
alt artificiu; I.N. aplică uneori cu remarcabilă
virtuozitate, un procedeu, fără a obține, prin
aceasta, o viziune (Scriitori tineri contemporani,
„Eminescu”, 1978, p.119-120).
Eugen Barbu cugetă, în antologia sa
polemică, asupra repartiției poetului: „în ce
categorie l-am introdus pe Ion Nicolescu? El
se zbate între un bacovianism organic, ținînd
de o nemulțumire perenă, între versul de
sorginte populară pe care-l copiază uneori
rafinat și cu un suprarealism ciudat, bont, aș
zice, dar cu efecte notabile, iată un fragment:
„tristețea e ultimul nostru erou./ În ea
înnoptează un sfînt vinovat/ pe care corăbii
pustii îl străbat/ la capătul celui mai strîmt
continent/ un domn stă de vorbă cu marea
absent ” (…) Ion Nicolescu este victima unei
vieți cam boeme, cu acte nestăpînite, un fel de
Tudor George, poate mai violent interior,
cultivând crepusculul social și masa de
tavernă unde, sub lumina sinistră a serii, își
închipuie el că sosesc marile idei și muzele
dau tîrcoale poeților încărcați cu elixir de
Drăgășani. Dacă o narcomanie curentă poate
să distrugă un poet sau nu, asta trebuie
constatat, o regulă nu există. Marii drogați au
scos efecte sublime sub imperiul viciului ce-i
distrugea fizic (…). (O istorie polemică și
antologică a literaturii de la origini pînă în
prezent. Poezia română contemporană, Vol. 1,
„Eminescu”, 1975, p. 401-402). Capitolul în
care este inclus I.N.- „Păcatele poeților:
deliranți, impostori, aventurieri, inegali,
fabricatori”, este ridicat pe nisipuri foarte
mișcătoare estetic, dacă privim la unii din
„colegii” de pluton: Vasile Vlad, Ileana
Mălăncioiu, Daniel Turcea. În pofida
înregimentării păguboase, E.B. are un fel de
slăbiciune pentru autorul „Mioritiadei”, în
care nu ostenește să afle fuzeie (…) de o
infinită delicatețe, trădând un poet suav,
bîntuit de o energie brutală care anulează
moliciunea gestului tandru, căzând în violențe
fără acoperire: între aceastea, un fragment din
„Cîntul XV”, din care decupăm: sunt ultimul
inadaptabil/ cine mă poate osîndi/ cine-i atît
de caritabil/ să-mi smulgă sufletu-ntr-o zi/
intrați sub pielea mea orașe/ voi obosite
dormitoare/ vă ține somnul sub cravașe/ pe
mine luna-n piept mă doare/ mă cheamă
nimeni fără milă/ și nicăieri mereu m-aș duce/
să mîngîi candida argilă/ cutreierată de
năluce.
L-am asocia, în acest poem, autorului
„Moscovei cârciumărești”, „ultimul poet cu
satu-n glas”, ce repudia, spre deosebire de
Maiakovski, „mirgorodurile de fier”. Jenat de
recunoașterile smulse de aceste „cânturi”,
conu Jenică (pentru prieteni) Barbu conchide
paremiologic: brînza bună în burduf de cîine
nu este o născocire rea. El însuși insolitase
proza „obsedantului deceniu” cu „Groapa”
(1957) și, cine știe, lua act cu oarecare
satisfacție de tentativa de înlăturare a
boșorogitei „generații Bozoncea” de
„paraschivi” dinamici, în confrerie, lupii
tineri; fabula avea, pe rol de Didina, Fondul
literar și celelalte privilegii necesare și celor
care nu ajunseseră „dincoace de barieră”.
Monica Lovinescu semnala că suprimarea
Fondului literar, la propunerea „fantezistă” a
lui M. R .Paraschivescu, „pentru însănătoșirea
atmosferei literare”, a declanșat în iulie 1972
reacția cîtorva tineri: Ion Iuga, Ion Nicolescu,
Grișa Gheorghei, Mircea Popa, Gabriel Iuga-
Brânzoi ce „au declarat greva foamei, cerând
să fie publicați, să obțină pașapoarte și dreptul
de a lucra… în ziua de 23 August. Ei au fost
dați afară de la Fondul Literar pentru
parazitism, iar Ion Iuga, care era membru
stagiar al Uniunii Scriitorilor, și din Uniune.
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
22
Fondul creat din cotizațiile tuturor scriitorilor
avea inițial menirea de a asigura celor
bolnavi, nevoiași sau neavând suficiente
drepturi de autor, posibilitatea de a ieși dintr-un
impas material, însă „a slujit mai întâi
pentru a spori belșugul celor dinainte
îmbelșugați (…). Când s-a ivit pe scena literară
o generație bătăioasă nevrând să țină seama
de reputațiile stabilite, dar în același timp
neavută împrumutul la Fond a devenit arma
cea mai lesnicioasă pentru domesticirea ei”
(Monica Lovinescu–Unde scurte. Jurnal
Indirect. Editura Humanitas 1990 pag.547-
548.
Criticul și istoricul literar Marin Bucur, coordonatorul
volumului Literatură română
contemporană. Poezia (Vol.1, Editura
Academiei Republicii Socialiste România,
1980, p. 734-737) observa că, deja de la
debut: „este evident un poet care stăpânește
emoția lirică cu o vădită prozaizare a
transcrierii verbale persiflînd, rîzînd de o
aberație a aparențelor și de o confuzie de
dimensiuni.” Teribilismul unor producții de
acum un deceniu plăteau (?) tribute voluntare
juneții încîntată să pozeze în bravade: „și
totuși mă voi sinucide/ frumoasă-i viața la
castel/ noi suntem căruța lumii/ nici la vale
nici la deal/ folosiți cu-nverșunare/
trambulinaideal.
Jocul este de la început o tehnică și o atitudine
a poetului: jocul de-a plânsul, jocul de-a
moartea, jocul de-a râsul. Poetul încurcă
regulele jocurilor, le combină într-o farsă
plină de calambururi formale dar plină de
înțeles. Emoționalitatea estetică se
reconstituie la final pe o ideie profundă. (…).
Este un tragism mereu disimulat printr-un
surâs inteligent și printr-o anecdotică diurnă.
(…)
În Mioritiada(1973) , Ion Nicolescu
dă ripostă la vechile poeme de tipul
Traianiada, Negriada etc., recompune poezia
patriotică a evocărilor într-un registru
sufletesc de sublimă ipostaziere lirică, într-o
imagine complexă și cu implicații contemporane
a condiției istorice a obștei noastre: „noi
nu tratăm teme – noi suntem tratați/ cu
noaptea divină din munții Carpați/ cu cea mai
nocturnă mare frumoaso,/ marea lui Publius
Ovidius zis Naso/ noi știm să oftăm după
soare-n catrene/ avem tipărite-n timpane
sirene/ de sufletul stâncilor noastre pustii/
iluzii de valuri albesc elegii” – Domnul de la
Marea Neagră.(…)
Plutește peste poezia lui Ion Nicolescu un
parfum când prea violent, cînd abia stropit în
cutele cele mai adînci ale versului. Voluptății
cromatice, delicatețe ascunsă în gesturi de
nihilist sentimental și sentimentalizat de
propria sa condiție. Ion Nicolescu asociază
ipostaza antipoetizantă persiflînd codurile și
regiile versificatorilor. El vede fantome ca
personajele lui Shakespeare, situate într-un
punct real al vieții, reface trăiri imaginare din
nevoia de a-și clădi continu un univers al
poeziei. Ion Nicolescu cântă poezia nu ca pe o
doamnă a altor vremi, ci ca pe o singură
ipostază salvatoare a sufletului uman. Poezia
este proslăvită pentru că în ea plînge și rîde,
trăiește, și mai ales pentru că în ea crede ca
fiind singura salvatoare și înviere din moarte a
spiritului.
I. Aldeniu, fost coleg de cenaclu („Al. Sahia”
din Buzău), în Galeria scriitorilor buzoieni
și râmniceni (Râmnicu Sărat, Editura
„Rafet”, 2008, p. 167-172), inventariază o
parte din reacțiile criticii literare, cu prioritate
pe segmentele avantajante „cazului”, trecând
la „și alții” pe Marian Popa, Mircea
Iorgulescu și Ion Rotaru.
În urma unor perseverente tentative ale
scriitorului de a fi invitat și în urbea natală la
o „întâmplare literară”, tergiversările
(prudente) nu au putut continua și cu
aprobarea autorilăților, puse în gardă asupra
gradului de risc, & CXI 3 noiembrie 1979, în
secția de împrumut a Bibliotecii, s(criitorul)
b(buzoian) Ion Nicolescu cu o temă gravă:
„Contribuția literaturii la împlinirea personalității
umane”! Și-au dat concursul membri
ai cenaclurilor din Buzău care, de altfel, au
înviorat dialogul: Emil Niculescu, Călin
Ghețu, Dumitru Ion Dincă, Mihai M.
Macovei, Puiu Cristea. Recital de versuri și
autografe pe romanul „Voi colo de la
Biarritz”. (Pliant cu bibliografie). Notă de
subsol: Pot fi reținute „pe rolul” lui I.N. două-trei
înjurături publice la adresa lui Ceaușescu.
Dar… salonul fiind „blindat”, nimic nu s-a
In memoriam
Literadura/nr12/iunie/2019
23
întîmplat!! (Alex. Oproescu, Salonul literar o
revistă vorbită, Buzău, Biblioteca județeană
„V. Voiculescu”, 1993, p. 87). „Blindajul”
avea dublă asigurare prin faptul că salonul era
organizat în colaborare cu județeana U.T.C.
și, în plus, preveniți asupra problemelor de
sănătate ale protagonistului, publicul, cât era,
fusese recrutat din oameni siguri, loiali, ce nu
se pretau a fi „răspândaci”.
Genuflexii dictatorului Imnul noi am
ales „Vox populi vox dei” (Stilistica): noi
realegem deci pe cel ce știe/ pe cel ce vrea
poate pentru țară/ să ne arate-o altă
Românie-n/ aceeași Românie legendară; aici
se află „Imnul Noi Cavaleri ai Doinei” dar și
„Poemul care trebuie: Jos armele!”
„Odele pământului pîrjolit de iubire”
(„Cartea românească”, 1986) sunt secetoase
poetic, precum „Odă prezentului istoric”
(odată în istorie un om/ a ridicat istoria-ntr-o
mînă/ noi am trăit-o o trăim și vom/ alege
clara ochilor lumină…), „Odă pentru eroii
clasei muncitoare” etc., abia dacă se poate
afla o villoniană „Odă femeilor de colb”
(femei de colb îmi cad în brațe/ și se destramă
triste-n zori/ cînd toate gîndurile hoațe/
aruncă-n viață muritori// cînd colbul inuman
al firii/ în chip lumesc și ideal/ și-atunci mă
cert cu trandafirii/ poet și colb universal).
Posteritatea a fost (și ea) cumva ironică
cu poetul boem, care, „împușcând francul” o
viață întreagă, voind ca măcar privirea să și-o
păstreze vânătorească (un vers cu descendență
din Esenin: prieteni ochi albaștri să nu
mă părăsiți); în ultimul an, pe un canal de
televiziune există o reclamă – „Banca C.E.C
de peste o sută cincizeci de ani în
România”, cu palatul aferent pe fundal și
sonorul baladistului Nicu Alifantis, pe
versurile „Cîntului XXV”: țara noastră-i țara
noastră/ dulce pajiște albastră/ aripă
sculplată-n dor/ ca lumina ochilor/ dacă-i dor
nu-l stingi cu apă/ dacă-i timp nu-l poți
întrece/ dacă-i gînd nu-l poți străbate/ noi
suntem români..
La șapte ani de la „dezlegarea de
anatomie”, când pentru cititori (acum, când
amneziile de tot felul se precipită) efigia
poetului Ion Nicolescu nu s-a șters și o stare
de nostalgie directă, goliardic previzionată,
există încă: mă cunoașteți lume/ ăla-s care
scrie/ ăla ce-ndulcește/ lemnul de sicrie/ ăla
ca deșertul/ și ca arabescu/ suflet de cămilă/
ionnicolescu/ (…) am iubit odată/ marea și
mareea/ m-am ales cu sarea/ și cu de aceea/
scriu aceste rînduri/ și vă las cu bine/ nu știu
ce-o să faceți/ însă fără mine/ fără ca
deșertul/ și ca arabescu/ suflet de cămilă/
ionnicolescu – Elegie.

Distribuie:
Share

2 comentarii la „Literadura nr. 12 (3)”

  • La intrebarea ,,Nicolescu , ce vrei sa devii ?,, ,,Filozofist,, ,,Si tu ?,, este intrebat si colegul de banca . ,,Mecanicist,, , raspunde ! ,,Se putea altfel , daca stati in aceeasi banca ? ,, Si da , Nicolescu a scris , o viata, ,,filozofist,, si colegul lui a devenit ,,mecanicist,,(inginer mecanic) ! O poveste din anii de scoala, de hasdeieni !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share