De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (3)

POVESTE DE IARNĂ

A fost odată ca niciodată, pe când era lupul cățel și leul se făcuse miel, de se jucau copiii cu ei.
A fost odată o vreme când necuvântătoarele aveau grai. Și pentru că puteau vorbi, aveau și păreri: politice, economice, științifice, etice, ba chiar și sportive. Viața lor se scurgea liniștită. Se citeau mult Capra cu trei iezi, Colț Alb, Cartea Junglei ori se vizionau filme de mare succes în care câinii, mai ales, excelau în roluri de Don Juan, Romeo și Julietele lui, Supercâine, Schwartzenjavră ș.a.m.d. Bineînțeles că aveau și un parlament dotat cu politicienii aferenți, care trăiau toți pe copite mari, fără să dea seamă nimănui din pădure despre tot ce învârteau. Cele mai bune și mai spațioase vizuini, cele mai mănoase pășuni, cei mai iscusiți dresori pentru juniorii lor, precum și alte multe și alese peșcheșuri din partea supușilor le reveneau lor și numai lor. No comment! Toate au fost bune și la locul lor până într-o zi când începu să circule prin bătrânul codru un zvon contradictoriu , cum că , în urma unei răzmerițe a cârtițelor, politicienii pădurii s-au hotărât să devină… vânători! Fapt nemaivăzut, nemaiîntilnit încă de pe vremea unuia împușcat hăt, în urmă cu vreo zece ani, când se stabilise (să fie clar!) respectarea tuturor drepturilor animalelor și abolirea pedepsei cu moartea, obiceiul de a-ți vâna semenii fiind interzis pe vecie. Colac peste pupăză, a doua zi mass-media zoologică era deja plină cu o mulțime de noutăți dintre cele mai rele: se majoraseră toate taxele și impozitele pe fiecare metru pătrat de vizuină, pe fiecare loc umbrit sau însorit, ba chiar și pe fiecare îmbucătură de iarbă. La rubrica „Fapt divers” se relata pe un ton înfrigurat că, în timp ce tocmai se delecta tacticos cu niscaiva zmeură într-un tufiș mai lăturalnic, însuși Moș Martin fusese victima unui fapt mai puțin obișnuit când, pe nepusă masă, un iepuraș disperat îi sărise drept în brațe. „Ce-ai pățit, măi Urechilă?”, mormăise indispus ursul. „Cum, n-ai aflat?”, îi răspunsese cu răsuflarea întretăiată iepurașul. „Umblă prin pădure niște țipi de la finanțe care, dacă te prind că ai trei urechi, pe loc îți taie una!” „Bine, mă, nătărăule, i-a răspuns Moș Martin, dar tu ai doar două urechi. Ce rost mai are să alergi ca nebunul prin pădure?” „Păi vezi, asta-i problema, că ăștia întâi taie și pe urmă numără!” Serioase semne de întrebare începuseră să apară și în ce privește moralitatea unora dintre politicieni. însuși Marele Elefant Alb din bârlogul de aceeași culoare, de unde dirija cu trompa-i multifuncțională toate afacerile zoosferei, căzuse și el în mrejele lui Cupidon. Astfel, în presa zilei se evidenția situația unei vulpițe care se măritase cu un lup – politician vestit. După nouă luni vulpița născu nouă purceluși, drept pentru care lupul o trimisese la plimbare cu plozii ei cu tot. Bocind cu nouă rânduri de lacrimi , vulpița plecă prin pădure unde se întâlni cu un alt politician , cumătrul jder. Grijuliu, ca toți politicienii, el o întrebă ce s-a întâmplat și, după ce află toată tărășenia cu lupul, zise: „ Mare măgar! Dă-l dracului de lup! Vrei să te măriți cu mine!” Ce să facă săraca vulpe cu nouă purceluși după ea? Așa că, bucuroasă, răspunse „Da!” și, după nouă luni, îi făcu și lui nouă purceluși. Furios, jderul o dădu și el afară din bârlog și vulpița plecă plângând prin pădure cu optsprezece purceluși după ea. Când, deodată , îi ieși în drum un alt mare politician: vestitul Iepurilă. „Ce-ai pățit, măi dragă?”, o întrebă el pe un ton afectuos. Și când află totul, exclamă revoltat: „Cu răutățile astea ți-ai găsit tu să te măriți?! Vrei să te măriți cu mine?” Cu ochii în lacrimi, vulpița răspunse pe loc „Da” și, după nouă luni, îi făcu și lui Iepurilă nouă purceluși.
Morala: toți politicienii sunt niște porci.
A dracului presă!

IADOMANIA

Sunt pe lumea asta oameni care zâmbesc frumos, deosebit de manierați și pe care nimeni nu-i întrece în materie de vorbe alese. În general, ei duc o viața îndestulată, nimic nu le lipsește, deși nimeni nu știe de unde le vine bunăstarea. Toată viața lor se desfășoară învăluită în umbre de nepătruns, niciodată nu-i veți auzi vorbind în public despre acele fapte sau reușite personale care le-au facilitat un trai de nababi lor, nevestelor, copiilor, nepoților și celorlalte vlăstare ale familiilor din care își trag obârșia.
Rareori se mai întâmplă ca vreun vecin aflat la o bere cu un amic să exclame nedumerit: „Mă, de unde dracu are ăsta atâția bani?” Răspunsul interlocutorului de pahar e aproape întotdeauna de o stereotipie dezarmantă: „Ce vrei, dom’le? Se descurcă omu”…
Nici prin cap nu ie trece celor doi amărâți ce-și înmoaie zilnic mustățile nu în pahare sofisticate pline cu șampanie, ci în două nenorocite de halbe ciobite, pline cu bere trezită, că subiectul discuției lor trăiește în vremurile astea tulburi după principii vechi de 2500 de ani. Încă de pe atunci un chinez, pe nume SUN TZU, a stabilit cum pot fi folosiți unii oameni – puțini, ce-i drept – pentru a le face viața un adevărat iad celorlalți contemporani ai lor, clădindu-și astfel fericirea lor și numai a lor pe suferința și uneori pe cadavrele altora.
Plecând de la învățăturile lui Sun Tzu, s-a ajuns în zilele noastre să se creeze o adevărată iadomanie, un soi de boală gravă care nu-i dă pace celui atins de ea până ce nu-și vede țara și propriul popor adus la sapă de lemn, cu scopul ca el să prospere pe seama nenorocirii celorlalți, de la care mai așteaptă apoi (culmea!) și tot felul de înalte demnități și onoruri.
Acum două milenii și jumătate Sun Tzu a stabilit că există cinci tipuri de agenți secreți și anume: agenți indigeni (adică originari din țara pe care vrei s-o distrugi), agenți dubli ( pe care-i plătești mai bine decât stăpânii lor, ca să-i trădeze și să-i faci să lucreze pentru tine), agenți lichidabili (pe care-i „intoxici” cu informații false și care sunt lichidați ulterior de cei care au fost păcăliți), agenți volanți (tipul funcționarului umil de la vreo ambasadă sau reprezentanță care culege informații și ți le-aduce apoi pe tavă în țară) și agenți interiori.
După cum se vede, nici după 2500 de ani în acest subtil domeniu, evoluând permanent în semiobscuritate, nu s-a schimbat nimic decât, poate, doar prețul vânzării de țară sau neam.
Dar cel mai mârșav tip de iadomaniaci sunt tocmai acești agenți interiori.
După spusele lui Sun Tzu, din rândul agenților interiori fac parte funcționarii. Dar nu oricare, ci numai următorii: oameni de merit care au fost pedepsiți sau destituiți , sicofanți și favoriți care râvnesc la bogăție, cei menținuți timp îndelungat în funcții modeste, cei a căror singură dorință este aceea de a profita de vremurile tulburi, cei cu două fețe, nestatornici și vicleni, și cei care așteaptă permanent să vadă de unde bate vântul. Toți aceștia pot fi câștigați dacă sunt acoperiți cu aur, adică dacă sunt bine plătiți, respectiv, în zilele noastre, în dolari, mărci, lire sterline ș.a.
Iată de ce e bine măcar acum, în ceasul ai doisprezecelea , să nu vă mai lăsați încântați de falsele maniere alese, de zâmbetele mieroase și de vorbele frumoase cu care suntem „răsfățați” seară se seară de ultra democrații noștri. Pentru că o vorbă veche spune că toate drumurile spre iad sunt pavate cu bune intenții.
Orice asemănare cu realitatea de azi vă privește. Chiar dacă legea privind dosarele securității nu o să vă lumineze în acest sens în nici un fel.

ROZA SEISMELOR

Cea mai mare avere a unei țări sunt cetățenii săi: buni sau răi, tineri ori bătrâni, sănătoși sau bolnavi, frumoși sau urâți, nu are nici o importanță.
Indiferent de culoarea sau de calitatea lor morală, nici o țară civilizată din lumea de azi nu-și sacrifică cetățenii de dragul unei ideologii – un sistem abstract oarecare, „de idei, de noțiuni, de teorii, de concepții politice, morale, juridice etc”, cum este ea definită, în general, de orice dicționar. Ce! mai recent exemplu este cel al celor șapte speologi francezi blocați în subteran de inundațiile catastrofale ce au avut loc săptămâna trecută în Franța. Cei care s-au luptat la suprafață pentru salvarea lor nu s-au gândit nici o clipă la opțiunile sau simpatiile politice ale celor de sub pământ, pentru că cel mai important lucru în acele momente dramatice era viața lor, nu ideologia pentru care optaseră.
În aceste vremuri exasperante, românii au înțeles, în sfârșit, că o ideologie care produce doar vrajbă între oameni, care ucide prin foame, frig, inaniție și lipsuri materiale elementare, care încurajează ura, crima, corupția și setea de înavuțire chiar cu prețul trecerii peste cadavre de semeni nevinovați, care ucide bucuria de a trăi și cele mai frumoase sentimente din sufletele celor tineri, nu este necesară nimănui.
De fapt, alternativa ce ne-a fost impusă în 1989 nu este decât cealaltă față a aceleiași monede: POFTA DE PUTERE nemăsurată a unor indivizi numiți cândva, pe o copertă de carte, marii bolnavi ai istoriei. Când paranoici, când isterici, după caz, când și una și alta, în ciuda oricăror argumente raționale, ei continuă să-și viseze visele lor de deșartă și criminală mărire chiar și atunci când ajung cu ștreangul de gât.
E greu de înțeles boala care-i chinuie pe acești oameni până pun mâinile pe piept, dar și mai greu sunt de înțeles cei ce-i votează cu atâta ușurință atunci când îi aleg , declanșându-le astfel cumplita boală, pentru ca apoi, zgribuliți și înfometați, să se roage de ei în stradă pentru o bucată de pâine amărâtă. Într-o lume bântuită de seisme din Taiwan și Turcia până în Peru și California, dar mai ales de seismele sociale care zguduie zi de zi o omenire sărăcită , bolnavă și disperată, pentru care marii bolnavi ai istoriei contemporane par că nu sunt în stare să mai găsească nici o soluție, eu nu mai cred în nici unul din visele lor paranoice, nici în termenii pe cât de pompoși, pe atât de găunoși, în care ne tot povestesc ei cum devine chestia cu democrația, economia de piață, eradicarea șomajului și a sărăciei ș.a….
Nici o ideologie nu e mai presus de viața unui singur om de pe Pământ! Atunci când un singur om politic de pe această planetă (încă locuită) va înțelege aceste adevăr copleșitor, nu va mai exista nici un nefericit pe lumea asta.
Până atunci roza seismelor de tot felul va continua să îndolieze, inutil și sălbatic, toate punctele cardinale ale mapamondului.

NEVOIA FACE LEGEA

Titlul actualei tablete justifică multe în România de azi. justifică ilegalitățile de tot felul, dar și momentele aproape hilare în care legea se mai aplică, totuși, pe ici pe colo, și anume prin punctele… esențiale.
Dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, chiar în asta constă și adevărata istorie a României. Pentru că românul nu a fost niciodată plătit cum s-ar fi cuvenit pentru munca lui, rămânând, astfel, întotdeauna loc pentru o mulțime de nevoi.
Cât a trăit primul nostru rege, Carol I, a trebuit să muncim pentru a-i agonisi zestrea casei regale, cu tot ce i se cuvenea unui adevărat suveran. Sub Ferdinand vecinii ne-au subtilizat tezaurul țării, sub Carol II a trebuit să-l refacem, pentru ca, după „istorica” gafă a lui Mihai de la 23 august 1944, să ne pierdem din nou toată agoniseala, de data asta sub forma așa ziselor despăgubiri de război.
Și a venit olteanul Ceaușescu, cel care a înțeles că poate lua de la oricine oricât pentru a face orice voia: „cazarme” pentru toată lumea, vile pentru cei „aleși” și locuri de muncă pentru tot prostul, cu rost sau fără rost, ce mai conta? Avea balta pește!…
Bătrânii noștri ne-au băgat în cap de când ne știm că „Nevoia te-nvață!” Legile votate, promulgate și călcate zilnic de tot românul după 1989, demonstrează că Nevoia rămâne cea mai dură și singura lege a românului de rând. Istoria lumii e și ea cât se poate de elocventă în acest sens. „Nevoia nu ascultă de nici o lege”, ne spune dreptul roman de vreo două mii de ani. „Nevoia nu cunoaște lege”, zic și englezii (Cromwell, 12 septembrie 1654), iar francezii adaugă și ei: „Nevoia nu cunoaște nici o lege”. În același sens, se pronunță și germanii, legând nevoia de starea de necesitate.
În actuala stare de mizerie și disperare, în care am fost aduși puțin câte puțin de la un an la altul, nu e de mirare că cei care respectă legea au devenit RARA AVIS.
Nu parlamentul, ci NEVOIA face legea azi în România. Nu mai rămâne decât ca domnul Președinte să semneze un act de promulgare a acestei nevoi și realitatea românească de azi își va arăta adevărata față: o stare de necesitate mascată cu nerușinare sub fel de fel de false mondenități de salon, cu icre negre, șampanie, telefoane „fierbinți”, zâmbete perverse și mizere, amabilități „de casă mare”, precum și cu vorbe, vorbe, vorbe, cu mult prea multe vorbe pentru sufletul tremurând al bietului cetățean român…

Șl-A MAI TRECUT O ZI

Când moare un om, o dată cu el moare de fiecare dată un univers. Timpul, banalul timp cotidian este trăit în mod diferit de fiecare în parte. Există un timp al celui care suferă și un timp al celui fericit, un timp al birocratului și un timp al cehii năpădit de sudoarea muncii, un timp al copilului și un timp al bătrânului aflat în așteptarea morții, un timp al extazului și unul al disperării, un timp al tăcerii și unul al entuziasmului gălăgios, un timp al beției și unul al lucidității crunte.
Toate timpurile sunt omenești. De multe ori, însă, mai ales în vremurile grele ale tranzițiilor de tot felul care pe noi, românii, ne-au bântuit dintotdeauna precum viscolele celor mai crunte ierni, marile adevăruri le-am aflat din gura oamenilor simpli – niște biete universuri și ei, dar care, în simplitatea lor atât de disprețuită de mai marii zilei, resimt mult mai dureros stupizenia celor care trăiesc cu iluzia deșartă că mai pot fi considerați conducători într-o lume prăbușită în ea însăși.
Acestor manechine politice li se potrivește ca o mănușă o întâmplare de prin anii ’50, pe când România traversa o altă tranziție desfășurată sub sumbra steluță roșie a celor ce ne storceau fără milă de niște pretinse „datorii de război”. Și pe atunci, ca și acum, toate erau la pământ. Chiar și limba română era folosită în răspăr, că nu se mai înțelegea om cu om decât în limba rusă. Cam tot așa cum o siluim astăzi cu fel de fel de termeni englezești.
În lipsa mijloacelor moderne de azi, haznalele erau golite de un năpăstuit al sorții, un bătrân care folosea o găleată legată cu o sârmă de o prăjină și o teleguță trasă de un măgar, pe care se afla un hârdău ceva mai mare și în care era transportat pe la marginile orașului conținutul respectivelor haznale. Un șefuleț de la primărie însemna zilnic cu creta pe tablă numărul haznalelor cărate de bătrân și de măgărușul lui.
La sfârșitul unei luni, moșul, care nu era prea vorbăreț de felul lui, a-ndrăznit, totuși , să deschidă gura și să-i zică șefului: „Dom’ șef, luna asta mi-ai mâncat vreo trei hârdaie!” Uluit de îndrăzneala bietului bătrân, șeful, fără măcar să-l privească, se adresă revoltat unui subaltern, coleg de birou: „Auzi, mă Silică, ce zice hodorogul ăsta? Cică i-am mâncat trei hârdaie de rahat! Le-oi fi mâncat, eu mai știu?” … Și cu asta puse punct așa-zisei discuții.
Orice asemănare cu realitatea de azi este intenționată.
S-ar zice că, din acest punct de vedere, timpul trece în favoarea celor care ne țin socoteala azi, ca și altădată (nu cu creta, ci pe moderne calculatoare), mizerelor noastre vieți.
Și-a mai trecut o zi…

RÂSU’ – PLÂNSUL

Multe s-au schimbat în România în ultimii nouă ani. Dar dintre toate câte s-au schimbat în lungul tunel a! acestui coșmar fără de sfârșit, cea mai mare pierdere mi se pare a fi capacitatea românilor de a râde. Chiar și în Biblie stă scris că, atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, a dorit ca Omul să se bucure de viață, bucuria iui fiind văzută ca un prinos de mulțumire față de Creatorul său.
Dacă cineva și-ar propune să facă un studiu cu privire la când, cum , de ce sau de cine și cât de mult au râs românii de-a lungul acestui secol, în afara câtorva momente pigmentate de râsul lui Caragiale și altor câtorva din vremea României Mari, cu Tănase și Tudor Mușatescu, ar fi surprins să constate că la noi s-a râs cel mai zdravăn pe vremea lui Ceaușescu. Și nu neapărat numai din cauza regretaților Toma Caragiu și Birlic, Dumnezeu să-i ierte, sau a lui Marin Moraru, Puiu Călinescu și Jean Constantin, aflați încă în viață, cât mai ales datorită faptului că la fiecare colț de stradă, la serviciu, în tren sau la micile agape românii se distrau pe cinste cu așa-zisele bancuri, cei mai talentați dintre ei înregistrând chiar adevărate performanțe în ce privește numărul bancurilor memorate ori virtuozitatea cu care le interpretau.
Dând puțin timpul înapoi (a propos de cultura de masă din epocă), s-ar putea chiar vorbi de o reală comedie de masă, poantele și hohotele aferente acoperind, practic, toate aspectele hilare ale vremii, mergând de la clasicul comic de situație și până la ultramodernul absurd, ca în povestea lui Bulă care, fiind pe moarte, Moartea striga: „Ajutor, luați-1 după mine, că vă mai fac unul!” Lăsând deoparte hazul, ca să zic așa, e momentul să evidențiem și partea serioasă a râsului. Un mare psihiatru american , Franz Alexander , considera prin 1970 (alături de Bergson, Lipps și Freud) că râsul nu are nici un rol „în satisfacerea unor nevoi biologice fundamentale”, ca hrana sau nevoile sexuale, ci singurul său scop „este descărcarea tensiunii emoționale”. Și adăuga: „Freud a demonstrat într-un mod magistral că tendințele ostile ascunse în inconștient constituie unul din aspectele efectului comic”.
E ușor de-nțeles acum de ce nu mai râd românii. Ca să râzi de cineva, trebuie să te pui în situația lui și, maimuțărindu-i gesturile, vorbele ori modul de a gândi anapoda, să provoci râsul celorlalți , adică „descărcarea tensiunii emoționale”.
Numai că cei care ne conduc astăzi (spre deosebire de cei de ieri, la care găseam din belșug „materia primă” pentru bancurile vremii) sunt cât se poate de serioși, inteligenți și abili în tot ce fac împotriva avuției naționale și a țării. Iar românii au înțeles, în sfârșit, că chiar dacă nu-i înghit, cu asemenea oameni nu-i de glumit. Dacă după 1989 s-ar fi creat o Bursă a bancurilor asemenea Bursei de mărfuri de la București, ea ar fi fost demult falimentată. Nu ne rămâne decât să înlocuim ideea de râs cu un nou concept, pe care să-l numim râsu-plânsul și să-l propunem ca pe o contribuție românească originală la zestrea de spirit a umanității.
Ferească Dumnezeu de ziua în care nu mai râd românii!

RANCHIUNA

Mai deunăzi, acum vreo zece ani, încă ni se împuia capul cu tot felul de nerozii în care ni se cerea să credem chiar dacă nimeni nu le vedea: bunăstarea întregului popor, societatea socialistă multilateral dezvoltată, nesfârșite binefaceri pe cap de locuitor etc. Era ca o poveste pentru copii tâmpiți… în timp ce o ascultam aparent docili, cu toții visam la minunile de dincolo de cortina de fier despre care din când în când mai aflam câte ceva. Fel de fel de mărunțișuri de pe acolo (brichete, săpunuri și țigări fine, ceasuri electronice) mai circulau, totuși , pe sub mână ca niște fetișuri de preț. De altfel, totul circula pe sub mână, chiar și râsul și suspinele…
Astăzi trăim un alt basm. A trecut vremea când, deși n-o vedeam, credeam în minunata lume capitalistă de dincolo de cortina de fier. Azi o vedem și, vorba bietului Eminescu, nu e! Adică nu există. În ciuda zecilor de mii de afișe, postere, spoturi, foamea, mizeria și grija zilei de mâine ne sar la gât în fiecare dimineață.
Mai mult decât atât. Colac peste pupăză, după ce ne-am pupat cu toții fericiți în piața publică, vorba altui clasic, ne-am trezit invadați peste noapte de escroci cu ștaif, femei de lume, droguri, pastori pedofili, geambași de vapoare, mari oameni de stat cu bacalaureatul sau chiar cu șapte clase, regi, împărați, prinți și prințese, șefi de clanuri mafiote cu sau fără cupole și foști pușcăriași de drept comun în parlament. Pe plan afectiv peisajul acesta carnavalesc a fost „lovit” de o ranchiună otrăvită cum rar s-a mai văzut pe la noi: ceaușiștii împotriva anticeaușiștilor (adevărați staliniști reînviați) și invers, cei care au furat mai puțin împotriva celor care au furat cu toptanul și invers, cei care dorm opt ore pe zi în regim salarizat împotriva celor care aleargă să plătească impozitele din care sunt plătiți primii și invers, cei care n-au ce mânca împotriva îmbuibaților de război (evident, rece) și invers, membrii unor partide politice împotriva tuturor membrilor celorlalte partide politice și invers ….
Ranchiuna ca atare pare a fi, însă, un semn al timpurilor noastre pe întregul mapamond. Dacă luăm la bani mărunți lumea politică actuală, vom constata cu surprindere că ranchiuna se regăsește în absolut toate conflictele, disputele sau alte „hârjoane” militarizate internaționale. Toate marile puteri au de plătit, se pare, tot felul de polițe vechi altor state și popoare. Căderea zidului de la Berlin a însemnat nu triumful democrației, ci triumful ranchiunii. Ți se face părul măciucă în cap când te gândești câtă ranchiună s-a acumulat în timp, revărsându-se acum peste popoare și țări întregi ca un uriaș tăvălug de noroi, ce rade totul în drumul său ucigaș.
Practic, până în acest moment Germania a reușit să desființeze R.S.F. Iugoslavia (nici câtă a mai rămas nu mai are zile multe); Ungaria își „țese” pânzele de păianjen la granița noastră de vest, în timp ce bulgarii și-au „amintit” că Dobrogea noastră a fost leagănul istoriei lor; SUA stă cu ochii pe Rusia (dar mai ales pe CSI) și pe Irak , iar Japonia pare obsedată de insulele Kurde; Pakistan visează Cașmirul indian, iar China, Taiwanul. Cât despre ce se întâmplă în Africa, nici nu mai are rost să vorbim .
Și să nu te bufnească râsul, în condițiile astea , când îl auzi pe KARL LAMERS, membru în Bundestag și purtător de cuvânt al fracțiunii CDU/CSU zicând: „Europa are nevoie de un model european în care să îmbine o ordine economică performantă și global competitivă cu p ordine socială bazată pe solidaritate”.
Mai că-ți vine să sari în picioare și să strigi sacadat, bătând din palme ca nebunul: „Ceaușescu și poporul”. Sau cam așa ceva, în sfârșit…

PAROUSIA SAU EROAREA DE A FI FERICIT

De două mii de ani lumea așteaptă cu înfrigurare întoarcerea lui Iisus pe Pământ: PAROUSIA. La fiecare sfârșit de secol sau mileniu, din penumbra sufletului omenesc răzbat aceleași eterne zvonuri: vine Iisus! E speranța? E teama de Judecata de Apoi? E sentimentul de ușurare al celor ce-și trăiesc viața într-o veșnică mizerie? E bucuria abandonării în fața unui Sfârșit care poate deveni un nou început?
Cine poate ști? Ce știm sigur rămâne doar faptul că, de când lumea-i lume, niciodată oamenii nu au fost pregătiți pentru marile evenimente în vâltoarea cărora au fost târâți pe neașteptate , cu sau fără voia lor. Dovadă că și astăzi mulți, mult prea mulți dintre ei, își petrec viața într-un perpetuu zaiafet, ca și când n-ar ști nimic despre suferințele celor din jurul lor. Așa-i găsește și Moartea . Plini de ei, cu ochii holbați după tot mai multe averi, cu mintea încuiată cu cheia ruginită a ignoranței și sufletul întunecat de patimi josnice, izvorâte din indiferența față de semenii lor. Lipsiți de orice idealuri și sentimente nobile, pe care nu uită să le mimeze , însă , din când în când prin cele mai vizibile locuri publice, ei așteaptă cu ipocrizie să li se pupe mâna pentru fiecare bănuț de aramă aruncat cu aere aristocrate amărâților bătuți de soartă. Ei nu au neamuri, nu au prieteni, nu au Dumnezeu. Ei sunt singuri, singuri cu ei înșiși, cu organele lor de simț saturate de mirosuri fine și gusturi alese, de muzică bună și mângâieri voluptoase plătite cu bani grei prin ganguri ori prin vicioase hoteluri de lux. Ei sunt cei care terorizează omenirea cu ah-urile și oh-urile lor simandicoase de două mii de ani.
Când, înainte de Cina cea de Tină, Iisus le-a spălat picioarele apostolilor săi, El le-a spus: „Nicio dragoste nu-i mai mare ca dragostea celui ce-și dă viața pentru prieteni”.
Și iată că la numai câțiva pași de cei ce-și trăiesc viața fără nici un Dumnezeu de opt ani de zile, un mic grup de oameni vin la Focșani pentru ca vorbele lui Iisus să nu se piardă în neantul micimii noastre omenești. Din februarie 1990 ei traversează toată Europa de trei-patru ori pe an pentru a se întâlni cu micii lor prieteni de la Leagănul de copii de pe bulevardul Gării. PATRICIA, DEREK și HARRIS aparțin comunității THUNDERSLEY CONGREGATIONAL CHURCH din localitatea SOUTHEND ON SEA din Marea Britanie. Sunt oameni obișnuiți, cu fire argintii la tâmple, amabili, simpli, pe fețele cărora se citesc bunătatea și bucuria de a le fi de folos micuților lor prieteni. Abia când îi vezi pe acești copii nevinovați lipindu-se de ei și răspunzându-le la întrebări în limba engleză cu bucuria reîntâlnirii în ochi, abia atunci înțelegi într-adevăr esența mesajului lui Iisus. Pentru că o bucurie atât de mare nu poate fi o simplă răsplată pentru cadourile pe care trei mesageri ai țării lor le aduc de fiecare dată acestor copii. Ea e cu mult mai mult de atât. E fericirea de a te reîntâlni sufletește cu cel pentru care îți poți da chiar viața, pentru că este și va rămâne prietenul tău până dincolo de moarte.
Asistând la reîntâlnirea acestor adevărați creștini fără frontiere cu minunății copii ai Leagănului, o clipă am trăit revelația singurului moment cu adevărat luminos, imaculat în simplitatea lui omenească, la care mi-a fost dat să asist după acel negru decembrie 1989 care ne-a scufundat cu totul în bezna nemerniciei noastre neputincioase.
Am înțeles atunci, mai ales , de ce un mare om de litere francez spunea odată că nu te poți regăsi pe tine însuți decât căutându-te în privirea celui de lângă tine.
În numele celor care nu vă cunosc faptele pline de abnegație față se semenii voștri aflați în nevoie, vă mulțumesc, PATRICIA, DEREK și HARRIS, pentru sufletele voastre sublime.
Cu siguranță, pe voi Parousia vă va găsi pregătiți.

DISMAS

„Imposibilul nu este obligatoriu”. Acesta este unul dintre principiile de drept înscrise în DIGESTE – o culegere de opinii ale jurisconsulților romani din vremea împăratului Iustinian.
Deși sunt convins că-i voi contraria pe mulți dintre cititori, trebuie să constat că nenumăratele schimbări prin care trece lumea de azi sunt pe cât de multe, pe atât de superficiale. Pentru simplul motiv că, în ciuda acestor aparente transformări așa-zis majore , esența naturii umane a rămas aceeași. Altfel zis, mentalitățile omenești de tot felul nu s-au schimbat cu nimic: comportamentul celor mai mulți dintre indivizii umani de pe planetă pare să fi încremenit, ca într-o miraculoasă fotografie, în aceeași ipostază în care se afla pe vremurile când Iisus umbla încă pe Pământ.
Dovada cea mai elocventă în acest sens o reprezintă însuși faptul că asemănarea dintre ceea ce ne este dat să vedem și să auzim și ceea ce se întâmpla atunci când Mântuitorul a fost răstignit, este de-a dreptul frapantă.
Ultimul om convertit de Iisus și primul care a ajuns în Rai împreună cu El, a fost DISMAS, unul dintre cei doi tâlhari răstigniți în același timp cu Hristos și care a rămas cunoscut în memoria lumii creștine, pentru a-1 deosebi de celălalt tâlhar, și sub numele de Tâlharul cel Bun.
Faptul că Dismas și – a recunoscut propriile păcate și a crezut în nevinovăția lui Iisus, L-a determinat pe Mântuitor să-i promită că chiar în acea seară vor păși împreună în Rai.
Astăzi, mulțimea românilor ce-și petrec zilele și nopțile într-o altfel de răstignire, în suferință, în mizerie, umilință și neputință, deși își mărturisesc păcatele pe la ușile tuturor bisericilor și mănăstirilor, în zadar așteaptă apariția unui alt Dismas din rândul tâlharilor ce-1 jefuiesc acum și de ultimele speranțe. Bieții oameni mai speră încă să se întâmple imposibilul, acel miracol salvator, așteptat cu nerăbdare și candoare, despre care auzi vorbindu-se pe la toate colțurile.
Miracolul nu se va produce, nu neapărat pentru că imposibilul nu-i obligatoriu, ci, mai ales, pentru că posibilitatea apariției unui Tâlhar Bun din rândul cruzilor noștri dușmani este minimă, dacă nu chiar absurdă în atmosfera de suveran dispreț pe care aceștia îl afișează față de români și față de tot ce-i românesc.
Până în cele din urmă, românii vor trebui să înțeleagă că existența lui Dismas este doar excepția care confirmă regula și nimic mai mult…

ARTA DEA FI CINSTIT

În ziua de azi dictatorii fac ce vor, regii ce li se permite, iar democrații ce se poate.
Când vine vorba de politică, toată lumea se grăbește să-l citeze pe Machiaveli. Puțini sunt, însă, cei ce știu că, în ce privește politica, și-au mai spus și alții părerea, nu numai Machiaveli. Un mare gânditor, de exemplu, rămas din păcate anonim, a spus odată că politica este arta de a fi cinstit. Se înțelege că omul politic trebuie să se dovedească cinstit în egală măsură față de el însuși și față de toți cei pe care-i reprezintă.
În lumea în care ne facem veacul, însă, cinstea a devenit nu numai o floare rară, dar una chiar periculoasă. Pentru că acolo unde Adevărul umblă în patru labe, iar Dreptatea cu capul spart, cine se încumetă să fie cinstit riscă să fie luat drept nebun.
Poporul român a creat de-a lungul timpului mii de proverbe prin care mai în glumă, mai în serios, s-a instituit pentru români un adevărat și foarte bogat cod moral, aplicabil oricărei situații în care ne-am putea găsi la un moment dat în viață. Puțini din cei care cred că fac parte astăzi din noua noastră clasă politică par să fi auzit de acest adevărat tezaur de înțelepciune populară. Și mai puțini îl aplică.
Asta cred că este adevărata explicație pentru faptul că distanța dintre omul simplu de pe stradă și alesul din Parlament crește tot mai mult pe zi ce trece. Cu cât omul de rând înțelege să tot strângă cureaua „că n-are țara bani”, cu atât parlamentarul ales de el aruncă mai abitir cu banii țării pe tot ce-i iese-n cale: mașini, hoteluri, avioane, telefoane celulare, șampanie, caviar, haine scumpe, neamuri căpătuite în funcții bănoase etc. Codurile lor morale sunt total diferite: în timp ce, de pildă, administratorii de la cantina săracului nu mai știu ce să facă pentru a le asigura hrana zilnică celor 400 de abonați, parlamentarii aleși de respectivii abonați, indiferent de culoarea lor politică, se înghesuie în fața camerelor de luat vederi pentru a fi văzuți de cei care i-au ales cu burțile ghiorăind de foame.
Poate că, totuși, Machiavelli a avut dreptate. Poate că acel mare gânditor n-a spus că politica este arta de a fi cinstit, ci a fost doar victima inocentă a unei simple erori de tipar. Poate că textul real suna altfel: politica este arta de a părea cinstit doar cât țin alegerile.
lată cât de ușor soarta lumii poate depinde de mâna unui tipograf distrat. Ce să ne mai mirăm de faptul că și cei mari sunt supuși greșelii?!

GHETO-DACII

Mulți români din ziua de azi cred că sunt bătuți de Dumnezeu. Există suficiente motive pentru care ei ar trebui să considere cât se poate de justificată sfânta bătaie cerească.
La nivel planetar ideea de stat suferă dintotdeauna de o singură mare deficiență: nu se poate asocia cu ideea de bine. Pentru simplul motiv că în timp acest concept a colectat toate mizeriile lumii, de la asasinat la impotență politică, de la disprețul autoritar și fanfaron față de om până la crima ecologică, de la incapacitatea de a cultiva în sufletele oamenilor bucuria de a trăi până la a călca în picioare însăși credința în Dumnezeu – de cele mai multe ori ultima redută a speranțelor celor nevoiași.
Tot ceea ce pe planetă se manifestă în planul ilogicului, la noi, la români, capătă dimensiuni catastrofice. Și asta nu de ieri, de azi. Bieții istorici, niște oameni și ei, acolo, când îl elogiază, când îl înfierează cu „principialitate” tovărășească, aristocratică, așa-zis științifică, partinică, oficial – ironică ori plină de o suficiență dezarmantă. Răstălmăcirile de tot felul (botezate pretențios interpretări) sau omisiunile interesate, în funcție de „cârmaciul” de la putere, exclud orice șansă pentru ca și noi, românii, să aflăm vreodată adevărul obiectiv despre noi înșine.
Așa că nu m-am mirat deloc atunci când am citit pe pereții unei respectabile instituții școlare din Focșani expresia care a devenit titlul prezentei tablete. Evident, nu am cum să știu cine este autorul ei, dar îmi place să cred că poate fi considerat unul dintre cei mai lucizi conaționali ai noștri, dotat pe deasupra și cu un dezvoltat simț al umorului negru.
Până mai ieri, opera lui Herodot, cel care i-a elogiat pentru prima dată pe geto-daci, se afla la loc de cinste pe rafturile oricărei biblioteci publice din România. Astăzi, din teama de a nu deveni ridicoli, unora le e rușine să-i mai pomenească și numele. S-a găsit, în schimb, acest anonim care, cu sarcasmul inteligent tipic amărâtei noastre nații, să spună lucrurilor pe nume. Ce altceva a devenit astăzi România dacă nu un ghetou la nivel continental al mult râvnitei Europe?
Ca și în cazul oricărui alt ghetou de altădată, așezat de regulă în marginea marilor orașe, România înseamnă astăzi o țară necunoscută aflată undeva, prin mahalaua Europei. Cetățenii ei sunt considerați persoane indezirabile, care ar face mai bine să stea acasă, în ghetoul lor, decât să umble brambura prin Occident.
Ca-n orice ghetou, hrana e puțină și scumpă, oamenii se luptă pe viață și pe moarte pentru fiecare zi de viață, iar escrocii care speculează fiecare firimitură de pâine vor să fie onorați cu înaltul titlul de salvatori ai patriei.
Principiul suprem al existenței cotidiene este „care pe care” și din respectul față de VIAȚĂ nu a mai rămas aproape nimic: de la lichidarea în masă a câinilor vagabonzi până la distrugerea deliberată a pădurilor și livezilor, de la crimele și violurile în serie până la pregătirea muniției de război pentru cei care au curajul să ceară o bucată de pâine în stradă, de la lichidarea fermelor de animale prin înfometare până la sinuciderea bătrânilor ce se aruncă disperați de la etaj și la bolnavii lăsați să moară pe trotuar…
Fără să vreau, mă întreb dacă, atunci când a scris pe perete acel penibil termen „gheto-dacii”, acel român anonim s-a gândit la toate acestea.
Din tot sufletul aș vrea , totuși, să se fi gândit măcar o clipă și la toți acei români care an de an cuceresc titluri europene și mondiale în marile întreceri sportive, la Hagi, cel mai talentat fotbalist european, la acei copii care se întorc plini de medalii de la olimpiadele europene și, mai ales, la Eminescu, la Iorga, la Coandă, la Brâncuși, la Enescu, la Eliade ș.a.m.d., pe care Europa îi are de la noi, de la „gheto-daci”.
Dar se pare că nu degeaba vorbim despre bătrâna Europă. O fi bătrânețea asta vârsta înțelepciunii, dar să nu uităm că în același timp e și vârsta senilității. Și când începi să uiți…

ORBI ÎN CALEA MUȚILOR

De mii de ani Biblia ne învață pe toți că „La început a fost cuvântul”. Nu aurul, nu grandomania orgoliilor politice, nu pământul sau armele ucigașe, ci – simplu și binefăcător – CUVÂNTUL. Nimeni nu va ști vreodată care a fost acel cuvânt. Nici ce semnificație avea. Tot ce putem bănui este că el avea, totuși, un înțeles care exprima un adevăr cu siguranță fundamental pentru destinul ulterior al Lumii.
Mai știm, de asemenea, că până la căderea Babilonului toți oamenii foloseau, probabil, aceleași cuvinte, dar că după aceea limbile folosite pe mapamond s-au multiplicat vertiginos, ajungându-se astăzi la sute și chiar mii de dialecte, dacă e să dăm crezare specialiștilor în domeniu, practic numărul lor real nefiind cunoscut exact nici în vremurile noastre.
Oricum s-ar prezenta evoluția omenirii în plan lingvistic, cuvintele au fost create pentru a facilita comunicarea între oameni. Și pentru ca această comunicare să ne fie utilă, ele ar trebui să exprime numai adevărul. Altfel, comunicarea între indivizi ar deveni falsă, pervertită de faptul că vorbele ar fi purtătoare de minciuni, iluzii sau semnificații intenționat gândite pentru a induce în eroare pe oricine.
Dezastrul lumii în care trăim se regăsește, din păcate, și în domeniul cuvintelor. Încă de la debutul epocii moderne, un mare spirit uman, de o luciditate dezarmantă, ne anunța deja: cuvintele sunt făcute pentru a ascunde, de fapt, ceea ce gândim în realitate. Iar un poet ca Eminescu, zbătându-se în debandada creată de căderea semnificațiilor lexicale în derizoriul cameleonismului așa- zis modern, se întreba cu disperare: „Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”
Astăzi putem conchide în deplină cunoștință de cauză: dacă nici adevărurile cuvintelor pe care le folosim zi de zi nu ne mai pot uni, atunci nimic nu ne va mai putea uni niciodată.
Generație după generație, oamenii vor cădea pradă propriilor minciuni disimulate cu voie sau fără voie, cu inventivitate diabolică , nu în seifurile serviciilor secrete ori în cine știe ce sisteme electronice sofisticate, ci chiar în simplele cuvinte pe care le folosesc zilnic, fără să-și pună măcar o clipă problema că ele pot ascunde otrava cea mai subtilă din câte există pe Pământ.
Cele mai înalte performanțe în acest domeniu le dețin, evident, oamenii politici, toți cei ce le cântă în strună în mass-media, precum și cei care, membri ori simpatizanți ai cutărei formațiuni, comentează pe la colțuri de stradă sau pe oriunde te prind faptele „mărețe” ale idolilor lor politici. Esența bombardamentelor verbale la care te supun toți aceștia, constă în aceea că, oricât de mult ți-ar vorbi, nu spun nimic. Dacă eliminăm zgomotul produs de efortul lor de a se face ascultați, între asemenea indivizi și oricare om mut nu e nici o diferență. Nesusținute de idei sau fapte care să le ateste conținutul, vorbele lor se pierd în aer, rămânând doar pantomima gesturilor cu care își însoțesc întotdeauna discursul, de parcă ai asista la un film mut, desuet și caraghios în simplitatea lui primitivă.
Așa am ajuns ca de nouă ani încoace să trăim într-un univers în care până și cuvintele și-au pierdut semnificația de altădată. Și, deși nu înțelegem zgomotele electorale cu care aleșii noștri și slugile lor ne siluiesc auzul pe tonalități cu atât mai înalte, cu cât conțin mai puține idei, înaintăm orbește într-o direcție care, credem noi, înseamnă ÎNAINTE. Deși chiar și acest cuvânt pare azi golit de orice înțeles. Peste toate se așterne încet-încet muțenia reală și tot mai adâncă a electoratului. Și, astfel, în țara muților gargaragiul a ajuns împărat.