Spații culturale nr. 67 (3)

Ion FERCU

80 de ani prin Paradisul Infern Miracol:
Petre Isachi, Omul care înnobilează Timpul

De ce scrieţi? „Scriu pentru ca să nu fiu nevoit să vorbesc”, a răspuns Gabriel García Márquez. „Pentru că poezia este o lacrimă care plânge cu ochii!”, ar zice Nichita Stănescu. Herta Müller: „Eu nu înţeleg lumea. Nu pricep. Eu de aceea scriu, pentru că nu pricep”. Cum scrieţi? „Domnule Eminescu, cum scrieţi versurile?” l-a întrebat poeta Carmen Sylva, adică nimeni alta decât cea care era regina Elisabeta. „Majestate, eu scriu versurile aşa cum cade frunza din copac”, a răspuns Eminescu.
De ce și cum scrie Petre Isachi, Profesorul, Criticul și Istoricul literar, Prietenul, Altruistul, Omul-Revistă, Omul?… Scrie ca și cum s-ar fi născut scriind. Scrie ca și cum ar vrea să oblojească vânătăile Lumii sau ca să ne arate minunile care locuiesc într-un bob de rouă care n-a fost încă sărutat de o rază de soare. Scrie de parcă Scrisul ar fi cea mai seducătoare amantă a omenirii. Scrie aidoma lui Philip Roth, pentru a transforma frumoasa sa nebunie în nebunia celorlalți. Scrie întrebându-se, aidoma inocentului Don Quijote, ,,dacă viața este ficțiune sau ficțiunea este viață”. Scrie îmbogățindu-ne cu mari întrebări… Iată câteva dintre acestea (Cartea-Sfinx și deriva hermetică) …,,Scriitorul […] se naște în același timp cu textul său. Să fie oare același Text pe care-l receptăm noi, cititorii?” ,,Privirea te înalță sau te prăbușește… este paradis sau iad? Altfel spus, frumusețea/ urâtul etc. se află doar în ochii privitorului?” ,,Este angoasa morții o ficțiune a ficțiunilor?” ,,Toată narațiunea umanității de la Cain și Abel, la istoria S.U.A./ U.E./ Rusia/ China etc. s-ar putea numi Crimă și/ sau fără pedeapsă?” ,,Orice ucigaș are justificare morală doar atunci când crima societății depășește crima societății?”…Când îi privesc atent chipul, parcă mai găsesc un răspuns, dar și o întrebare: ,,Scriu, deci exist. Sunt sigur că Scrisul a fost zămislit într-una dintre cele șapte zile ale Facerii și mă întreb de ce n-a consemnat Biblia acest eveniment? Probabil că n-a mai fost loc în această sinteză”…
Scrisul e rugăciunea lui de dimineață, de prânz, de seară, de noapte; lacrima sa de om liber. Scrisul este pentru Petre Isachi unul dintre punctele esențiale de sprijin pentru supraviețuire. Cred că uneori vorbește cu Scrisul său așa cum vorbea Ivan Karamazov cu seraficul său frate Aleoșa: „Ascultă, Aleoşa […]. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume, ca să nu-mi fie lehamite de viaţă”. (F.M. Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, București, Editura Leda, 2005, p. 384.) Petre Isachi scrie pentru a înțelege Lumea. Discursul său hermeneutic seamănă cu gestul isihastrului care primește la spovedanie orice păcătos, fără intenția de a-l afurisi, de a-l arunca în suferința canoanelor, deși, elevat, îi sugerează mereu (și) care este izvorul căderii/ rătăcirilor sale. El are credința că orice condei poate fi locuit de o fărâmă de dumnezeire. Aidoma căutătorului altruist de comori, Petre Isachi caută în scrisul altora aceste fărâme de divinitate. Atunci când nu le găsește este copleșit de tristeți, dar nu renunță. Lasă mereu speranței loc de trudă.
Petre Isachi este Omul-Fără-Dușmani. Mi-a mărturisit că nu are prieteni care l-au trădat; cel mult, prieteni care l-au uitat. Știe însă că memoria își amintește chiar și de uitare. Uneori parcă vrea să-ți spună că prietenii adevărați sunt ca stelele: nu îi vezi mereu, dar știi că sunt acolo. Are în suflet ceva din comoara starețului Zosima: „Fraţilor, nu pregetaţi, cuprinşi de spaimă în faţa ticăloşiei oamenilor, iubiţi-i aşa ticăloşi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ridicându-vă pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământeşti. Iubiţi toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum şi fiecare grăunte de nisip în parte. Cătaţi cu drag la fiecare frunzuliţă, la fiece rază de soare. […] Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi…” (F.M. Dostoievski, op.cit., p. 466.) El știe că ,,fiecare individ este o variantă a speciei sale” (Miguel de Cervantes) și încearcă să-l înțeleagă pe fiecare, aidoma prietenului său Don Quijote, cel care ne spune că până şi între demoni există unii mai răi decât ceilalţi, iar între mulţi oameni răi e de regulă şi câte unul bun. În Petre Isachi sunt găzduite, fără chirie, instituțiile Altruismuluiși Iubirii. Când îți vorbește despre nepoți/ copii, despre Familia sa, simți că sufletul îi este înfometat și de nemargini de iubire.
Îndrăgostit de Borges, cred că Petre Isachi vede Paradisul aidoma acestuia: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră ca ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu…” (,,Cărțile și noaptea”, Iași, Editura Junimea,1988, p.11) Chiar aici trăiește el: într-o Bibliotecă. Mi se pare că și sufletul său este structurat aidoma unei biblioteci răvășită tulburător de spiritul… kalokagathia. ,,Ctitor”/ manager al Revistei 13 PLUS, îi ține acesteia spiritul în viață, de 22 de ani, doar pe speze proprii, ca un inocent Mecena care are credința că sufletul poate fi distribuit și în rol de vistierie. Criticul și istoricul literar Petre Isachi este suveranul democratic al unor imperii ideatice elevate. Atunci când așază sub lupă un scriitor, îl poartă prin aceste imperii, lăsându-l să decidă dacă a zămislit sau nu ceva de aplaudat sub Soare. ,,Călătoriile” critice isachiene au aura aventurilor unui Gulliver al brainstormingului și virtutea acelei înțelepciuni care ne spune că întrebările/ mirările sunt mai importante decât răspunsurile. Asumându-și des riscul de a semnala optimist și încercările unor debutanți, Petre Isachi, Omul-Lectură-Reflecție-DăruireDezinteresată, nu tânjește după spectacolele care i-ar putea oferi lauri și ne dăruiește mereu discursuri de păstrat în ramă.
Michel Foucault spune că ,,așa cum arheologia gândurilor noastre ușor arată, omul este o invenție de dată recentă. Și e una care poate se apropie de finalul ei”. Cu spirite precum Petre Isachi, ,,finalul” acesta va fi destul de îndepărtat. El este Omul care înnobilează Timpul, îl face să-i fie etern dragă compania umanului. Și pentru aceasta îl sărut acum, la 80 de ani de mărșăluire imperială prin ParadisInfernulMiracol numit Viață. Uneori îl suspectez pe Petre Isachi de faptul că a stat des la câte-o voroavă de taină și cu Einstein, cel care spunea că sunt două feluri de a-ți trăi viața: ,,Unul – de a crede că nu există miracole. Altul – de a crede că totul este un miracol”.Petre Isachi mizează pe ultima variantă.

FAPTE CULTURALE

Sâmbătă, 25 octombrie 2019, la Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat a avut loc vernisajul expoziției „Pictori de azi ai Balcicului acasă la Octavian Moșescu”. Au expus lucrări tematice pictori consacrați, toți, legați într-un moment al vieții lor de cărturarul râmnicean Octavian Moșescu și de Școala de pictură de la Balcic fondată de acesta: Sorin Adam, Dumitru Bezem, Vitalie Butescu, David Croitor, Stela Garștea-Filip, Mihail Gavril, Maria Jardă, Marilena Murariu, Mihai Potcoavă, Corina Preda-Perianu, George Șpaiuc, Florin Șuțu.

Moderată de istoricul de artă Ana Maria Măciucă, manifestarea s-a bucurat de prezența sculptorului Mihai Buculei și a unui public numeros. Anunțul făcut de Sorin Cârjan, primarul orașului, privind atribuirea numelui de „Octavian Moșescu” Muzeului municipal, i-a bucurat pe iubitorii de artă.
Cine a fost Octavian Moșescu? Râmnicenii – și nu numai ei – o știu prea bine, dar cea mai emoționantă evocare îi aparține lui G.D. Mugur, care scria, în 1927, într-o scrisoare publicată în ziarul „Farul Caliacrei”: „Iubite domnule Moșescu! D-ta ești ca marea. Un neastâmpărat. Clopot și pristav al frumuseților de coastă, al mării care se face oglindă de terase și de roze, al dumbrăvilor de pe dealuri pe potecuța cărora asinul biblic poartă glorios idila sacră a unei fecioare din testamentul cel mai nou. (…) Înflăcărat, ai împins o lume către acest Balcic de album, zugrăvit parcă cu soare și cu licăriri de flori de acel Hildebrandt al mării și al pastelurilor de sud…”.

Din poezia lumii

Margarita AL`
(Federația Rusă)

S-a născut în orașul Alma-Ata (1959), pe atunci capitala Kazahstanului. După destrămarea URSS, s-a stabilit la Moscova. Studii la Academia „Natalia Nesterova” și Academia de poezie și filosofie. Promotoare a moștenirii avangardismului literar rus. Redactor-șef al revistei „LIFFT”, editor, organizator de manifestări literare euro-asiate. Membru al PEN Centrului rus. Dintre cărțile publicate amintim: „Doi metri pătrați proba 999” (2013), „Mirajul ZN” (2015), „Caută”, „O palmă dată lipsei de gust” „Al 5-lea unghi al celei de-a patra dimensiuni” (2016), „Exilul siberian” (2017), „ManifestAl” (2019).
În traducerea lui Leo Butnaru

timpul

este incredibil
însă timpul ne-a încăput pe toți
timpul a încăput totul
timpul a încăput timpul
precum inspirația încape expirația
nu mai există hotare și războaie
fiecare dintre noi are propriul său zbor
fiecare dintre noi are propriul său tichet
fiecare are locul său
prin băltoace aleargă ploaia
peste oameni plutesc cuvintele
și asta e chiar aceeași clipă
aceeași clipă minunată
în care – incredibil –
timpul ne-a încăput pe toți
timpul încape totul

fiara încă nu s-a născut – dar fiară e

gândul cândva a fost pruncuț
botezat în cristelniță odată cu stelele
gândul cândva boltă cerească a fost
cristelniță care boteză cuvântul
cândva cuvântul era mormăit de Zei
dezvăluind cerul în sonuri scorojite
omul încă nu se născuse
dar buzele lui deja cântau

rugăciunea mamei

astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis
de-ar fi să rezistăm și mâine
și mâine să izbândim
ce important e să spunem și mâine
astăzi nu a fost ucis nimeni
astăzi nimeni nu a ucis

trăim în singurătate

între mare și țărm
între tunet și fulger
între trecut și viitor
între exterior și interior
între moarte și eternitate
noi trăim în singurătate
ca respirația ce străbate
între inspirație și expirație

cum mai trăiești

dar cum mai trăiești
între mine și dumnezeu
fără nume
fără trup
fără suflet
spațiu al viitorului cuvânt
spațiu al viitoarei iubiri

fulgurantă realitate în bezna cuvintelor

fulgurantă realitate în bezna cuvintelor
de ce-a fost să cred în existența ta
de ce-a fost să-mi crezi tu mie

nu am nevoie nici de soare nici de lună
zi de zi și noapte de noapte
nu am nevoie nici de viață din veac în veac
și nici nu am de gând să suport moartea
descoperindu-mi fiece clipă a destinului

nu-mi sunt de-ajuns cele patru puncte cardinale
nu-mi e de-ajuns corpul meta-cubului
fie ca fiecare val să-și primească propriul ocean
fie ca înseși stelele să-și croiască ozorul din pânza cerului

în continuarea aripii amuțesc sentimentele
cerul amuțește sub bolta întoarselor viceversa secțiuni necunoscute
și eternitatea-i ultim inel în lanț

***

trecutule – eu îți sunt Zeul
viitorule – eu îți sunt templul
prezentule – eu îți sunt Dragostea

în ruinele visului

anii
și aceste bijuterii
le voi scote din scrin
ba e vizibil
ba invizibil e omul
ba groaznic pentru lume
ba mai minunat decât aștrii cerești
stă printre ruinele visului
dementul
secol douăzeci și unu

lumea mea e de nereținut

lumea mea e de nereținut
eu sunt în ea
ea e în mine
și nu înțeleg
cum de-aș fi putut să nu fiu
cum lumea putea fi unde nu eram eu
acești oameni și marea de unde
au apărut pe fundalul stelelor eterne
eu de ce sunt om
de ce nu pentru totdeauna

***

orbul merge pe drum
văzut
văzătorul merge pe drum
nevăzut
existentul merge pe drum
inexistent

nu cânta!

nu cânta! nu plânge!
nu râde!
nu iubi!
întoarce cuvântul în uterul cuvântului!
ridică-te
în genunchi
și târăște-te!
pe urmă întoarce-te la loc…

***

nu e suficient să trăiești
nu e suficient să mori

***

între noi nu era nimic
decât cerul

privesc prin ecranul cu cristale lichide

privesc prin ecranul cu cristale lichide
spune-mi că nu am murit
spune-mi că am murit

râsetul – glasul zeului râsetului

râsetul – glasul zeului râsetului
plânsetul – glasul zeului plânsului
strigătul – glasul zeului strigătului
versul – glasul omului

acest cuvânt are două-trei accente și așa mai departe

tot mai des revin în cercul
conturat din cuvinte
aici poți să nu respiri
dar dacă inima e chiar universul
și mâinile ca niște oglinzi
te poartă tandru spre port

odată
acest cuvânt va avea două-trei accente și așa mai
departe
fiind ca o insulă fără limite
astfel cu miriade-constelații zboară păsările
astfel cu universurile zboară oamenii
nimic în plus
numai dragoste

dimineață de faianță

ceața mai vălătucește peste râu
dar lumina e gata să curme liniștea oarbelor
oglinzi
pe masă e o dimineață de faianță

doarme viermele de mătase în cocon de stele

eu simt
cum mă transform cu-ncetul
raza lunii e tot mai subțire
tot mai înalte sunt semnele încondeiate de imensitate
viermele de mătase doarme-n cocon de stele
s-a spart oglinda și
oceanul s-a revărsat

***

E primăvară
și în fiece mugur e
Viață
în fiece mugur e
Moarte
și în fiece mugur e
Credință

cândva oceanul își va lăsa țărmurile

cândva oceanul își va lăsa țărmurile
fără să mai poată a le ținea în mâini
și nici mâinile să le mai țină
cândva trupul se va preface
și cerul se va preface-n pulbere
m-am încâlcit prin cuvinte cum printre stele m-aș încâlci
din întâmplare mângâiată de o privire

eu mai trăiesc

eu mai trăiesc
și-ar trebui să fac ceva
sau să nu fac nimic
să stau și să privesc la cer
prin geam să privesc păsări ploaie soare
lună
ce bine e
ce bine e
cu cât mai îndepărtată de stele sunt eu
cu atât mai invizibilă
de parcă nici nu aș fi
nu aș fi
ca și cum n-aș exista

sunt un cub

eu sunt o mumie
desprinsă de fața mea
arsă de soarele umbrei
sunt un astronaut
ce zboară spre lună
c-un strop de dragoste în gâtlej
eu sunt un cub
pe propriul meu obraz
sub stindardul CAUTĂ CAUTĂ CAUTĂ CAUTĂ

pe insula odată-și-odată

pe insula odată-și-odată
în birtul undeva-cumva
printre aplecate acoperișuri și felinare
eu voi bea vin
plângându-mi de milă
cu ciorchinii mâinilor

nu doarme bulevardul inelat

lacrima
fenomen
al sufletului
nu doarme bulevardul
nu doarme bulevardul inelat în jurul grădinilor*
ca pe o datorie eu îi reîntorc lui Dumnezeu frumusețea
______________
*În original: Садовоекольцо – bulevard-inel în centrul Moscovei.

sub horbota subțire

sub horbota subțire
și mâinile și ochii
ascund tristețea ploii
eu știu că tu cunoști cuvântul fermecat
însă tristețea e cel mai vrăjit cuvânt al ploii

o să-ți povestesc despre un vis

o să-ți povestesc despre un vis în care
nu se rotește
soare lună nici chiar umbra universului
aici nu a trăit nici chiar Dumnezeu
aici îngerii sunt ca păsările raiului
iar demonul
e duh neîntrupat

Camelia Manuela SAVA

Ziua de ceață

Prin ceață
Inimile nu se văd
Numai muzica îți mai surâde
Spre brațele tale încărcate cu frunze călătoresc
Noiembrie e demonul iubirii ce poartă ochii de fum cu mândrie
Prin toți porii
Ceața respiră
În amintirile mele ești un erou
Lacrimile te transformă în lacul fără fund
Prin tine mai trec din când în când
Sărutând ceața rămasă după ce închizi ușa

Poveste

Rana timpului naște mereu nisipul
cu care te acoperi nopțile
eclipsa îți ține de cald de foame de sete de stele
ridic în cinstea ta castele de piatră albă
porțile rămân închise
săgețile ochilor tăi mă rănesc în zori