Spații culturale nr. 67 (2)

Nistor TĂNĂSESCU

De strajă la violete
(Eseu prezentat la UZPR – filiala Buzău, cu ocazia manifestării dedicate celor 100 de ani de jurnalism profesionist în România)

Vă rog să-mi daţi voie să fac încă de la început câteva precizări absolut necesare în desfăşurarea acestui scurt expozeu, pe care l-aş cataloga mai degrabă drept o suită de opinii personale decât un referat, un puzzle sui generis după rezolvarea căruia ne-am putea aplauda şi automăguli reciproc, mândri nevoie mare că am izbutit să facem dintr-un Da Vinci un Picasso sau viceversa. Aşadar, vreau să se ştie că nu agreez ambiguităţile din titlul referatului „Jurnalistul, paznic fără democraţie“ care mi s-a rezervat de către amfitrioni, dar voi face tot posibilul, cum se zicea odată, acum 30 de ani sau acum 1300 de ani, nu mai ţin minte exact, pe când încă mai credeam în piatra filosofală, să transform şi eu plumbul acestei sintagme în aur!
Ba da, democraţie există şi încă din belşug pe-aici, problema fiind însă, după părerea mea, cea a paznicilor ei adevăraţi, din ce în ce mai puţini! La noi, într-adevăr, „sunt codri verzi de brad şi câmpuri de mătasă“ – recte democraţie, jalea cea mare constând însă în aceea că nu mai dă nimeni doi bani pe ea. Despre râurile de lapte şi miere ale democraţiei accesibile tuturor discutam odată cu defunctul mare prieten şi scriitor, Marin Ifrim, ne lamentam reciproc cu referiri inclusiv la povestea „Sarea în bucate“ şi la legendele populare dumnezeieşti pe această temă şi-am ajuns în final la concluzia că Raiul nu e de noi, că democraţia divină aşa previzualizată nu e provocatoare totuşi, ba chiar ne predispune la diabet… Democraţia acestui moment, cel puţin în spaţiul românesc, când nu e exclusiv electorală, nu împinge deloc la competiţie, fiindcă este prost înţeleasă şi încă şi mai pervers mediatizată ca fiind echivalentul egalităţii cu cel al echităţii. Vecinul meu de la ţară, de pildă, care nu numai că nu a citit o carte, dar nici n-a muncit o zi în viaţa lui ca salariat oficial, nici măcar la CAP, beneficiar în schimb al unei pensii de echitate socială mult mai mare decât a altor îndreptăţiţi, vociferează democratic şi este întotdeauna gata să protesteze de ce eu sau cutare profesor universitar au venituri totuşi mai mari decât el, dacă tot e democraţie!

De fapt, trăim într-o utopie, în care electoratul apreciază că dacă toţi avem drepturi şi şanse egale consfinţite prin constituţie, avem fiecare implicit dreptul de a câştiga fără absolut nici un efort individual toate olimpiadele din lume şi de a ieşi toţi deodată pe locul întâi în orice competiţie. Ca un mare leneş ce sunt, mai că le-aş da dreptate, dar nu ştiu la ce mi-ar folosi, vorba poetului Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic“.
Din această perspectivă… lirică, aş fi de acord cumva şi cu formularea „jurnalistul, paznic fără democraţie“, fiindcă-mi aminteşte de sintagma foarte puţin cunoscută, în pofida tuturor wikipediilor, „De strajă la violete“. Când e vorba să mă refer la inerţii, invoc din când în când această expresie formidabilă, auzită acum vre-o 30-35 de ani de la profesorii mei. Povestea sau legenda sau parabola aceasta-i: Împărătesei Maria Tereza, poate în vizită prin Ardeal, poate prin altă parte, i-a plăcut la nebunie o pajişte cu violete de pe un vârf de deal şi a poruncit să fie protejate cumva florile respective. Supuşii săi ori pupincuriştii din armata imperială, ca şi cei de pretutindeni, ca şi cei din toate timpurile, bineînţeles că au reacţionat imediat şi au „plantat“ acolo o santinelă permanentă. Pajiştea cu violete a dispărut definitiv, natural, după doi-trei ani, însă postul de santinelă a nimănui, din vârful dealului, încă mai exista şi funcţiona după 40-50 de ani, în virtutea inerţiei, fără ca nimeni să-şi mai aducă aminte de ce trebuie neapărat să stea paznicul acela acolo… De unde se şi poate extrapola întrebarea dacă presa zilelor noastre mai are vreo utilitate. Accept să fiu catalogat nostalgic, ori cum vreţi să-mi spuneţi, dar ţin morţiş să remarc evidenţa că presa era cu adevărat a patra putere în stat, paradoxal, tocmai în perioada comunismului, ante Decembrie ’89, când era legată de mâini şi de picioare şi i se băga pumnul în gură. Perioadă în care cel puţin una dintr-o mie de anchete jurnalistice corect documentate se solda cu prăpăd, ca să nu mai zic că rubrica „Faptul divers“ din „Scânteia“, doar o coloană de ziar, susţinută de un buzoian de-al nostru, devenise spaima tuturor. Amintiţi-vă că pe nea Gică Ştefănescu, zis şi Bachus, ultimul condamnat la moarte din socialism pentru învârtelile sale cu zeci de vagoane de vin, presa l-a deconspirat mai întâi. Apropo de „Scânteia“ şi de presa aceea antedecembristă blamată de toată lumea, vreau să fac încă şi următoarele referiri: Eram student în practică jurnalistică, pus mereu pe drumuri cu teme pentru acasă, exclusiv pe spezele mele, alergam pretutindeni şi scriam reportaje cât de cât frumoase, după părerea mea, pe care mi le rupea apoi un mare distins domn, comunist realmente negru în cerul gurii, coleg acum de breaslă şi mare anticomunist, tot negru în cerul gurii, texte pe care mi le făcea harcea-parcea fiindcă nu invocam nicăieri în cuprinsul lor lozinca „în lumina ultimelor indicaţii ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. L-am recuzat oficial atunci ca mentor pe personajul respectiv şi-aşa am reuşit să mă salvez profesional, făcându-mi-se hatârul de a deveni învăţăcelul marelui gazetar şi reporter Dionisie Şincan, alături de care am petrecut o extraordinară lună de zile pe coclaurii ţării, am făcut-o pe proştii împreună şi de la care am învăţat meserie cât Făt-Frumos în şapte ani. Fiindcă Dionisie Şincan m-a avertizat din capul locului: „Un ziarist care pozează în deşteptul deştepţilor în faţa interlocutorilor, chiar dacă-i aşa, este condamnat la neisprăvire! O să vezi câte lucruri nebănuite şi extraordinare aflăm dacă o facem pe proştii şi le lăsăm ăstora impresia că ne duc de nas!“.
Constat însă că am scăpat Pegaşii prin porumb şi vreau să revin la subiect şi să trag o eventuală concluzie: Am consultat repejor toate constituţiile României de la Carol I încoace şi-am observat că absolut toate consfinţesc libertatea cuvântului şi de expresie. Ceea ce-i mai trist însă e faptul că tocmai atunci când am avut-o cu adevărat, cum e şi-n prezent, nu ne mai foloseşte la nimic. În decembrie 1989 presa şi-a câştigat deplina libertate de a vorbi la pereţi, timp în care pe toţi câinii de pază ai democraţiei nu mai dă nimeni doi bani.
În loc de alte concluzii, vreau să reproduc acest mesaj încă actual al Clubului Român de Presă, din 2006, care fiinţa pe când nu s-a zărit, dar îl vedem şi nu e:
„Cei care îşi manifestă public, din când în când, desconsiderarea, ba chiar dispreţul faţă de presa română o fac uitându-se la ea pieziş sau pe deasupra. Cei care preţuiesc cu adevărat presa privesc drept în ochi câinele de pază al democraţiei. Care e de mai multe soiuri.
Există, mai întâi, lătrăii, pe cât de agresivi, pe atât de laşi, nutrind convingerea că superlativul „seriozităţii” în gazetărie este slujirea cu credinţă a stăpânului. Transferând, bineînţeles, cu un firesc cuceritor, zisa credinţă următorului stăpân care moşteneşte puşca.
Urmează ogarii, câini de vânătoare iuţi şi eficienţi, care ştiu să hăituiască pradă, primind în schimb răsplata; dacă aceasta nu corespunde, ogarul se duce la vânătorul care dă mai mult, indiferent ce pană poarta la pălărie.
Mai sunt buldogii, câini devotaţi, care nu înţeleg prea bine ce fac, dar dacă stăpânul le zice „Şo pe el!” numai o injecţie specială le mai poate descleşta fălcile din pulpa respectivă. Despre maidanezi, pudeli şi pekinezi nu mai vorbesc – îi ştiţi.
Hienele sunt cei care şi-ar omorî mama pentru o ştire de scandal.
Există însă, din fericire, şi destui lupi alsacieni sau ciobăneşti mioritici fără zgardă care n-au alt stăpân decât propria lor menire, aceea de paznici ai stânei democratice.
În anul din urmă, câinii gazetăriei au fost uşuiţi, hăituiţi, daţi afară, răpiţi, zeflemisiţi, arestaţi, anchetaţi. Unii au primit însă şi distincţii, cum ar fi titlul de guru din partea preşedintelui României.
Din primele momente ale inundaţiilor, câinii presei au intrat în apă până la bot, lătrând în direct, doar-doar s-or trezi domnii politicieni. În schimb, când alte patrupede cu pedigri s-au repezit să republice caricaturile profetului Mahomed, ciobănescul mioritic a rămas tăcut şi înţelept pe coada lui. S-a scuturat însă şi a început să urle prelung când s-a apropiat de stână strigoiul Securităţii. S-a întâmplat şi să fie intoxicat: a vomitat discret şi s-a scuzat.
Oricât de mulţi şi de înfometaţi ar fi lupii, câinele presei româneşti nu se va da la o parte din calea lor. Altul mi se pare a fi pericolul: printre noi se înmulţesc potăile şamponate şi vopsite în toate culorile, cu blană pusă pe bigudiuri şi fumigene colorate în coadă. Lângă ele, ciobănescul mioritic, cu noroi pe labe şi scaieţi în blană, se simte tot mai stingher şi melancolic.“

La aniversară

Petre ISACHI

Profesorul de literatură, criticul, istoricul literar s-a născut în Bacău, pe 17 noiembrie 1939. Membru USR, conduce revista „13 Plus”. A publicat numeroase lucrări de critică și istorie literară, dintre care s-au remarcat: „Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges”, „Despre mine şi Dalila”, „Amanta de proximitate”, „Autoportret în oglindă”, „Zburătorul”, o revistă lovinesciano – optzecistă. „Repere istorico – literare”, „Romanul, încotro?”, „Fals tratat de istoria romanului”, „Psalmii arghezieni şi problema devenirii creştine”, „Vasile Voiculescu, Ultimele sonete… sau cum se elimină Complexul Shakespeare”, „Anotimpurile romanului” vol. I. 1994, vol. II, 1997 (în colaborare cu Ioan Lazăr), „Viorel Savin, Pagini alese”, 2000, „Semne critice şi dioptrii didactice”, „În căutarea cărţii nescrise”, „Docuficțiuni critice”, 2018 ș.a.
Debut publicistic: – „Informaţia Bucureştiului” (1971)
Debut critic: – „Ateneu” (1990), „Convorbiri…” (1990)
Debut editorial: 1994 – „Anotimpurile romanului” (postfaţă de Eugen Budău)
Secretar general de redacţie şi membru fondator al revistei „Convorbiri didactice” (Limba şi literatura română pentru învăţământul preuniversitar): Septembrie 1990 – iunie 1999 – apariţie trimestrială
Redactor–şef adjunct la „Convorbiri didactice”, începând cu 1 iunie 1999
Colaborări la alte reviste: Ateneu, Zburătorul, Spații culturale, Cartea, Viaţa bacăuană, Fântâna Blanfuziei, Bucovina literară, Contemporanul, Vitraliu, Plumb etc.
Consilier ştiinţific şi lector la Editura Psyhelp începând cu 1.XI.1998
Membru al ASPRO din 2001
Membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice din 1978 –Filiala Bacău

Cântec de prieten
Heraldului Petre Isachi

Motto: „Am plecat de la credinţa că noi înşine suntem o carte pe care o citeşte Cineva.”

Şi, pentru că tot vorbim vrute şi nevrute despre criticii literari porniţi pe drumul pavat cu cele mai bune intenţii, adesea per pedes, ca să vâneze şi să altoiască ponoasele lumii, eu socotesc că fratele meu mai mare vieţuieşte ţintuit într-un hambar de chiabur (duşman al poporului, băi tovarăşi!) burduşit cu ţuhali de bucoavne interzise, date la topit, crezându-se, pe bună dreptate, un fel de CINEVA medieval vestitor de comèdii publice şi scrie de-i dârdâie masa sub pisi-ul său binecuvântat, vădit competent, blindat într-o superbă cultură adusă la zi (de-a făcut bătături pe retină!), că n-au duşmanii timp să-l mai şi-njure. Pentru că spune Petre Isachi: „…demonul critic impune tiranic, autorului, o asceză specifică – austeritate extremă – nu atât prin volumul uriaş de muncă intelectuală, de lectură sisifică (se ştie că să scrii o pagină trebuie să citeşti, reţii, înţelegi şi apoi să interpretezi cel puţin 100), cât prin eroismul intelectual, lupta cu demonul îndoielii şi al zădărniciei, rezistenţa la compromis, la discursul de complezenţă, coliziunea de interese, la arta de a garanta judecăţile estetice şi la forţa interioară, de a nu te pătrunde de utopia că ai putea instaura un veto critic/ cultural sau ai putea schimba ordinea literaturii.” Tot el, cocoşat până la disperare pe ţintarul himerelor sale eterne, dă-n bobi culturali cu sfială nedisimulat-academică (poate…, poate…!) şi şuguşă îndoieli/ certitudini cu cai verzi pe pereţi, ipotecaţi, mai apoi, la hipodromul încliftaţilor corect şi solemn de pe 13 Plus, via-nfundată, numărul şters… Aşa l-am cunoscut, aşa a rămas: aplecat peste păcatele altora, cu bucuria celui care decapitează cărţi ce nu se scriu niciodată. Brav colac de salvare pentru… preaurâciosul gâde „scrisul, pat procustian al spiritului”… capabil „să ucidă însăşi viaţa”! Şi mai strigă apăsat şi tare Cugetătorul: „Fuga de citate, compilaţii, pastişe, abuzul de extrase, lexicoane, enciclopedii, dicţionare etc. întregeşte ideea că o carte nu trebuie făcută cu alte cărţi, cu biblioteci, cu transcrieri insipide, sterile, inutile… …Fără talent, autorul-lexicon nu valorează nimic. A face literatură doar cu ce s-a făcut este unul din păcatele scriitorilor contemporani”. Aşa ştie să se uite P. I. chiorâş la câte un pârlit de Neicanimenea pretins literat, atenţionându-i, astfel, şi pre mulţi alţii să se lase de scris şi să se-apuce de judo. Ce s-ar fi făcut altceva dacă n-ar fi fost critic literar…? Cred c-ar fi fost… „hoţ de cai”, vorba lu’ Nea Fane;
„poem rănit pe jumătate “;
„bordeiele noastre de suflet”;
„icoane pupate furiş”;
„patria tomitană” a bunului meu prieten Ovidiu;
„o noapte strivită-ntre pleoape”…

Blând şi sigur pe intuiţiile sale ascunse şi, totuşi, la vedere, el nu vituperează cu „plumbul” „muiet” în otrava din mătrăguna nihilismului preconceput şi asta-l cuminecă…. Se gândeşte mereu, cu secretă speranţă, la cărţile în veci nenăscute, ca la un samizdat îndoielnic. (Ducă-se pe pustii!) Nu pot să nu-l pârăsc, (ca orice sursă care informează şi care se respectă!), c-a fost bun prieten şi cu Eugen Budău care declara, fără pistol la tâmplă, şi cu mâna pe inimă: „Modest, harnic, profund, Petre Isachi manifestă în apogeul vârstei mari disponibilităţi în critica literară, percepută dintr-o latură pregnant estetică… (…) abordează, în egală măsură, textul clasic eminescian şi pe cel modern, arghezian sau voiculescian, cu fervoarea estetului îndrăgostit definitiv de uneltele sale, aspirând el însuşi spre o clasicizare a expresiei. Apropierea… de poezia postmodernă relevă, în plus, disponibilităţile variate, extinse ale demersului critic, capacitatea de a privi fenomenul literar îndeobşte în mod elastic, sensibil şi inspirat, deopotrivă, rod al unor lecturi fundamentale, cărora le-a inoculat propria dispoziţie creatoare.” …Numai că adulatorii (probabil!), profitorii de circumstanţă (probabil!) îi cerşesc prietenia cu zâmbete şirete, de chelner. Şi el crede, săracu’…! Şi mai dă un rând…! …Îl văd cam trist, cam abătut, uneori… Ghicesc imediat! Precis a fost băgat în vreun juriu cu ştaif aşa, ca din întâmplare… Sau, la vreo hopa-mitică de zurliu autorlâc improvizat ad-hoc, uşor ditirambic, tot ca din întâmplare, va fi silit (à contre- coeur!) să pună lauri pe buci de foloşpoacă literară… Ba nu! Mai mult ca sigur, l-au poreclit, cu repetiţie, „recenzor”! Şi-atunci, mai poate să-mi vorbească el, gânditorul rigorist, despre „libertatea de spirit, libertatea de apreciere, de gândire şI de imaginaţie”?… A fi un un critic strălucit înseamnă, volens-nolens, să contabilizezi bâlbele altora… Aşa că bodrogăneşte în sânia sa interioară şi se jură că nu fură nici măcar atunci când se preface că îmbrăţişează prezumtivi ciumpalaci literari, preacuvios îmbulziţi la dezmăţul literatării române. Ca mai pe urmă, să vorovim noi mult şi fără rost, ca să ne-aflăm în treabă, c-o bere neatinsă, în faţă, despre bâlciul deşertăciunilor zilnic, despre cum cizmarii (nici măcar culturnici!) dau lecţii de estetică filologilor, despre înlocuirea valorilor, nu despre inversarea lor (măcar!) etc…. Adică, neant şi anatemă, alergare de vânt, rugină pe suflet. Şi cum să nu te spintece „Papleacă” în son de „mângâieri” drăgăstoase?: „Aista-i dat dracului! Las’că-i arătăm noi lui…!” Dar ce zic eu…? Ca să fii ratat, trebuie să ai, musai, ceva de ratat! Şi ei ştiu asta şi-i doare! Şi el le ştie durerea! Pentru că-i pe cont propriu! Aşa că-şi scoate la mezat ce are mai de preţ, destinul, cu pasul neclătinat al celui ce se-ndreaptă hotărât spre-un eşafod neştiut, iluzoriu, să ştirbească toaipa gâdelui de trei parale, să se-arate-n medeanul singurătăţii sale inconfundabile, cu har însemnat şi plin de-o secretă hambiţie. Umblă si(n)gur prin ceaţa slovelor răstignite pe cumpeni de fântâni literare, se-mpărtăşeşte cucernic cu prescura psalmilor închipuiţi tot de el, mai anţărţ… Gravor, stavrofor, herald blând, şi el oficiind într-un fel de Talibanie a Cuvântului, anunţă victorii mai mult sau mai puţin închipuite, se crede cineva (şi pe bune!) în vrăvuiala incertitudinilor estetice, primeşte ghionţi nemeritaţi, pe la spate, şişuri sâmcelate, negociind (pe cât se poate!) şi plătind cinstit şi lăutăreşte! … Adică, cecitatea unora versus clarviziunea celui devastat de bucuria prieteniilor neaşteptate, culcuşite în bunătatea zâmbetului său mereu generos… Din câte-l ştiu, face eforturi disperate să dispreţuiască voluptatea răului din om, veşnic pusă pe tăgadă, arzândă într-un infern perpetuu alimentat cu ambiţia trufiei şi a vanităţii slinoase. Pentru că singularitatea sa nonconformistă nu poate închipui epigoni şi va impune în conştiinţa contemporanilor (care mai citesc!) şi a viitorimii (ţintuite pe „tabletă”!) o voce critică, vertebrată inconfundabil şi sortită unicităţii fără de cusur. Iar nu greşesc, dacă mai zic: şi nu-i da, Doamne, Omului cât poate duce: creaţia văzută ca „stare de graţie” şi nu ca „nobilă inutilitate”, tenacitatea filosofului depozitar de brave lecturi, capabilitatea autorului (re)confirmată cu fiecare ispravă tipografică, imaginaţia, flerul, cultura psihologului dublat de un talent indiscutabil, înţelepţia nativă care-l opreşte să nu deraieze sufleteşte, informaţia exhaustivă, migala pe literă, imaginaţia sociologului rutinat, migraţia de idei, scrisul nuanţat, dens/ elegant, rătăcirea donquijotescă a triumfului spiritual, şchiopătul ca fără de sine, inevitabil, la ceas de prăbuşiri metafizice, hohotul de plâns al Inimii nepreaduse la „potică”! Uneori, omeneasca Inimă a regelui Midas! Te miră şi te minună sinceritatea debordantă a clarvăzătorului „renascentist”, înhămat benevol la veşnica reconstrucţie a hardughiei poreclite gândire estetică, plusând/ pulsând în sfera de atracţie a imaginarului propus ca materie primă într-un perpetuum modus nascendi. El însuşi purtător de varii înfăţişări ale nefericitului homo sapiens asistând neputincios şi dezarmat la Facerea Lumii: „am creat o maşină imperfectă, de produs interpretări perfecte”. Asistăm, aşadar, la formidabile incursiuni în proiecţia alchimică a actului de creaţie ce ne propun, cu mărinimia învingătorului, luciditatea atent circumspectă a spiritului critic pe „câmpul tactic” al „pluralităţii viziunilor, al înţelesurilor multiple…” Ia auziţi: „…Spiritul critic analitic, antidogmatic, antitradiţionalist, anticonformist etc. produce, prin însăşi esenţa sa, noi interpretări în serie infinită şi devine astfel un adversar ireductibil al sensului unic, rigid şi definitiv al operei literare.” Truda scrisului, aşadar, percepută ca o criză proiectată în „marea de amar” a existenţialismului, în subteranele/ catacombele căruia scriitorul se (de)construieşte pe sine, jupuind de şapte piei realitatea obiectivă infidel-răutăcioasă, supusă exorcizării, „atent la semnele vremii”, devoalând sau îngropând lumina în lumină şi spaima oglinzilor în strigoi de oglinzi. Şi, dacă-l întrebi pe el, Preacinstitul Herald, de ce rămâne mai mereu singur printre cuvinte, îţi va răspunde dezarmant de simplu şi de naiv: scriem pentru că nu se poate altmintrelea. Altfel spus, …„Criticul întruchipează sclavia celui ce crede în Ceva. Mai precis, crede în arte, adică într-un utopic climat axiologic, ce nu poate fi desprins de un real suficient sieşi, autotelic.” Scrie, scrie, Maître! Scrie vârtos! Şi nu te mai tot gândi doar la ei…. Pentru că… „Impostura nu poate fi alungată nici măcar din Rai”….
Comparând şi acordând calificative, lui Dumitru Fărcaş i-ar fi grăit un ghiuj mai hâtru, (a)mestecând cuvintele: „Măi Mitruţ, dragu’ moşului! Cânţi tu frumos, ce-i drept, dar tătâne-tu, pe când trăia şi ne veselea, după ce lăsa taragoata de la gură, ea mai răsuna o jumătate de ceas…”. Extraordinar! Cam aşa şi pe la noi… După ce oficiază Dom’Petrică şi-nchină-n cinstea bravului eveniment (neaoş literar, vezi bine!), reverberaţia spuselor sale cu maximă credinţă de la înălţimea respectului faţă de actul auctorial autentic domină momente bune spaţiul abstract consacrat orfevreriei de moment, în timp ce o paralizie cu „moliciune” de tuci cetluieşte şi amuţeşte, de uimire, asistenţa. Fiorul spiritului academic îşi „spune poezeaua” atent măiestrit în textura diafană a criticii rarefiate de poncife amare şi sudalme acide, la o altitudine sufletească greu de atins, – brand inconfundabil Petre Isachi! După glagoria lui se face linişte. Şi-atunci, îmi vine-a zice: „Criticaştrii să se ridice în picioare!” Să te ţii! Poftitorii la incandescenţa fără egal a festinului literar se simt stingheri, se codesc, se drâmboiesc, par sleiţi de forţă. Nu toţi!… Şi eu, atunci, cu trei deşte înnodate-n lacrimi, juruiesc să mor de moarte bună şi ruşine, de of mărunt cu foc de-alean şi să-mi înfrâng condeiul noduros pe genunchiul zborului de fluturi la fereastra întâmplărilor exemplare cu care Prietenul îmi strepezeşte doamna moarte. Şi mai constat, cu amărăciune: modestie împinsă la refuz, impardonabilă, ingrată, inocentă! Cui prodest?… Dau fuguţa în Sala de arme a bunului meu amic mai tânăr Pieter Brueghel cel Bătrân, înşfac halebarda cea mare a lui Don Quijote cel hidalgo (cu care sunt altoiţi trubadurii eşuaţi în ublieta neputinţei), i-o pun în braţe uimitului herald din România de la Bacău şi-ncep a zice uşurel, cu forfot de mătase-n glas:
Pieptar de cânt îmbracă azi Maestrul,
Urnind penel pe genele noptate,
Flamand în asprele intenţii…
Odoare dulci, catrenele fecunde
Mai vin cu peţitoare umbre
Şi-anină hohote-n gâtlej –
Pocale vechi, ciobind, burgunde,
Cocoaşa poftelor grăsune,
Butuci de muşchi
Pe deşte vrej…

Pun oasele să sune,
În scări, să salte-ades, chiorâş,
Virtuţi bombate în amurg
Cu spada mândrului hai-hui,
Şi-al blegului târâş…
De barda proştilor de rând
O ienicercă râde şui,
Din ochiu-i mort cenuşi îi curg…
Flamand în asprele intenţii,
Urnind penel pe genele noptate,
Pieptar de cânt îmbracă azi Maestrul…

Dan SANDU ot Berzunți

Vreo trei muschetari (care erau patru), de data aceasta – literari: Viorel Savin, Petre Isachi, Valeria Manta Tăicuțu și Adrian Lungu, pe malul unei bălți albastre, în toamna lui 2019

Distribuie: