Literadura nr. 12 (2)

Adela EFRIM

S-a născut la Craiova, la 29 februarie 1968.
Absolventă a Liceului de Matematică-Fizică
„Frații Buzești” din Craiova. Inginer.
Debut: 2016 cu volumul Și moartea scrie
uneori poeme la Editura Paralela 45, în 2018
publică Limonagiul din mahalaua
salcâmului galben la editura Aius.
Prezentă în antologiile de poezie și proză
româno-australiană On The Wallaby Track,
Between dusk & dawn și în volumul
aniversar de poezie Oltart Cuvântul care
unește.
Publică în reviste literare: Apostrof, Argeș,
Convorbiri Literare, Familia, Mozaicul,
Urmuz, Revista Nouă, Prăvălia Culturală,
Qpoem, Literadura, Alchemia, Sintagme
Literare, Banchetul, E-creator, Confluențe
Literare, Oltart, Porțile Nordului, Top Litera.

Nu există durere

există doar niște sloiuri de gheață în care ne
agățăm hainele ca într-un cuier
zi de zi
Nici gol nu există
doar niște pleduri ce știu să acopere bine
baloane de săpun
noi existăm, da, noi existăm, avem identitate,
înfiptă în codul numeric de pe listă
și uneori, avem și păreri
ăsta e cel mai grav lucru posibil
da,
c e l m a i g r a v l u c r u p o s i b i l
care ni se poate întâmpla
scările nu se mai urcă treaptă cu treaptă
avem benzi rulante ce ne înalță încet și sigur
nu trebuie să faci nimic
absolut nimic
nici măcar nu trebuie să stai vertical
te lași în voia lor
și taci
îți înghiți cuvintele ca pe niște cocoloașe de
hârtie
și ești sătul, suficient de sătul
să crezi
că săpunul poate spăla
că sloiurile se pot topi
că durerea nu există
că toate astea
sunt doar închipuirea ta
în chip a ta
a ta

M-au prins în sfârșit

ești cel mai strașnic experiment pentru noi
știm câte ceva despre tine
mielina ta roasă
zâmbetul tău sarcastic
efervescent felul în care ne spui
că nu mai chef de alte diagnostice
cum ai putea tu
să ne salvezi pe noi,
mohorâte închipuiri
înfipte în fuga de capcane a coropișniței
aerul nostru îmbâcsit, greu
te sufocă
asta se potrivește stilului tău vulcanic
nu îți fie teamă, mi-au zis
știi deja întrebările noastre, vorbe sătule de
alte vorbe
da, știu
semnătura pe propria răspundere
întotdeauna a mea r ă s p u n d e r e
istovitor standard
mă plictisiți
plecați din fața mea
nu aveți imaginație,
le-am spus tunător
de se zăngăniră adăposturile lor sigure pe
îndrăzneala mea rebelă
cărați-vă să visați
hai să isprăvim odată
siluirea mea către vindecare
e un băiat acolo, plătit pentru ghilotinare
să îl lăsăm să își facă treaba
paharul cu vin
așteaptă să fie băut.

Oana Anca Mihaela GLASU

S-a născut în data de 13 septembrie 1975, la
Corabia, judeţul Olt. A absolvit Facultatea de
Filologie, secţia Lingvistică din cadrul
Universităţi Tirana, Albania (2001). În 2003,
în cadrul aceleiaşi universităţi, obţine diplomă
de Master în lingvistică. Colaborator
permanent al revistei OltArt. A colaborat cu
revistele: Sintagme literare, Spaţii
Culturale, Caligraf, Întrezăriri și Parnas
XXI.

dialog

ce m-ar putea împlini, mă întrebi?
mângâierea îți răspund
și taci.
am o singură mână
și cu ea desenez mereu
când Dumnezeu
este altceva
în lumină e atâta liniște, îmi spui
și tac.
pentru mine, liniștea are
gustul laptelui cald
și galben și numai
al mamei.
pentru alte răspunsuri
îmi trebuie
cealaltă mână
să simți
din căușul ei
înțelesurile.

cântec

singurătatea mea e un refren
de tăcere
cu ecouri de vers
întrerupt
necântat și solemn
singurătatea mea e mereu
plină
ca o casă veche
cu grădină
din care strâng tinerețea
și prispă
în care se ascunde bucuria
curată
venită din nesfârșire
singurătatea mea e fericirea
agățată
în pânza resemnărilor
mărginită de stele și sori
de care noaptea se înduioșează
târându-mă prin ea
spre alt cântec
tablou policrom
singurul pom
pe care-l iubeam
era un cireș
cu fructe roșii
cărnoase
în care ascultam
sâmburii mici
precum niște gânduri
sau inimi ce tremurau
de frica securii ticăloase
într-o zi trupul său
bătrân și bolnav
s-a uscat
(fiecare are felul lui de a muri
și pomul și omul)
și umbra lui
s-a îngropat într-un nor
și l-am plâns și eu
și păsările din cuiburi
de dor
semenii dimprejur l-au stropit
cu lacrimi de rouă
i-au dat de pomană pământului
haine din florile lor
scuturate
de picăturile ploii
rotunde și roșii
îmbrăcându-l în mii de culori
șatirate.

Victoria MILESCU

Pe străzile dosnice

Eram copil
şi nu-mi era frică să merg în docuri
nimeni nu mă prindea când alergam
nimeni nu arunca
mai bine cu pietre ascuţite, nimeni
nu mă găsea în scorburile
sălciilor până la gât în apa cu lişiţe
dar ei acum atacă o bătrână
cu picioare din tije ruginite
cuţitul îi lunecă printre degetele
care altădată smulgeau inima unui lup tânăr
acum împinge un cărucior sau propriul trup
cu vechituri fără preţ
pe străzi dosnice
ei atacă râzând o bătrână
care abia apucă să spună mulţumesc
pentru o înghiţitură de apă
fluviului care o îmbrăţişează
ca pe o marfă rară, periculoasă
ducând-o spre marea cea mare
acolo unde îşi petrecea vacanţele, vara
în gazdă la tanti Otilia
ea îmblânzea sturionii bătrâni
venind cu icrele lor uriaşe
ca nişte palate de chihlimbar topindu-se
pe cerul înstelat al gurii.

Ca un tren

oraşul pe care-l pierd zilnic
pentru că îmi place
să merg pe jos
ce bine că a inventat ninsoarea
acoperind mareea neagră revărsată
pe străzile cu flori cât casele
oraşul meu a învăţat inocenţa
de la florile de gheaţă
ele nu au nevoie
să fie semănate, udate, plivite
ninge şi n-am făcut nimic
să merit reîntoarcerea ca fulg insolent
nimic n-am visat
să merite trezirea
Pierd mereu
trenul oraşului meu
pentru că îmi place să întârzii
pe străzile pustii, în parc
lângă firul de iarbă
crescut neprielnic în bucata de zid
moara veche nu mai face făină de oase
mă împiedic de cintezoiul căzut
orbit de lumina ochilor tăi
ei m-au rănit şi pe mine
mă împiedic de butoaiele cu capete de savanţi
hrăniţi cu pipeta cum hrăneşti
mici pui de pisică orbi, abandonaţi
trenul oraşului meu
nu opreşte pentru un om cu pălărie de paie
ce a cules un braţ de maci roşii
de-a lungul linei de cale ferată
cu traverse din spinări de peşte
luptând încă pentru viaţa lor.

Ce iluzie

că ai putea să mă inviţi la o chermeză
pe debarcader
că m-ai putea chema într-o zi
aşa, măcar să-mi pui coarne
în fotografia de grup
să zici că am inima în dreapta
şi să arunci cuţitul în stânga, adânc
să vezi dacă scot limba ca în copilărie
când eram gata să plâng
din orice fleac
să vezi cum plec tiptil
de la masa bucatelor, închizând uşa de fontă
luând trenul ce arde de dor
vărs lacrimi pe tabla încinsă a vagoanelor
aburul lor îmbrăţişează
aburul locomotivei
urnindu-se cu dinţii strânşi…

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată
(VIII)
Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (III)

În toamna lui 2017, pe când mă aflam
în tribuna, amenajată în aer liber, în
care luasem loc câteva zeci de
persoane, invitate să participăm la festivităţile
prilejuite de împlinirea unui veac şi jumătate
de existenţă a Liceului (astăzi colegiu
naţional) „B.P. Hasdeu”, priveam cele câteva
sute de elevi, de profesori, de foşti absolvenţi
ai şcolii şi – într-un ad-hoc exerciţiu de
imaginaţie – am golit curtea şi m-am întors în
amintire, la recreaţiile de odinioară, cu larma
lor, cu foştii colegi şi, fireşte, cu profesorii de
atunci…
Să fi fost prin anii ʼ62-63 ai veacului
trecut când – la doar câţiva paşi de tribuna
amintită – m-a oprit într-una din acele
recreaţii profesorul de matematică, dl. Păunel,
o mare autoritate, nu doar în liceu, ci în întreg
Buzăul, pe vremea aceea încă un târg de
provincie în care locuitorii se cunoşteau bine
între ei, ori, dacă nu se cunoşteau auziseră de
acest mare profesor. Nu de puţine ori între
noi, elevii (şi chiar între părinţi!) se puteau
auzi replici de genul: „Dacă eşti bun la
Păunel, poţi să fii sigur că eşti deştept şi
silitor”, sau: „Dacă ai la Păunel media anuală
peste şapte, poţi să te duci liniştit să dai
examen la o facultate unde sunt probe la
disciplina asta, că vei reuşi cu siguranţă să
intri!”.
Ei, bine, într-o recreaţie profesorul
Păunel mi-a apărut în faţă şi m-a oprit din
zbenguială. Trecând pe acolo, cu catalogul
sub braţ, îndreptându-se spre clădirea
„Internatului”, unde avea ora următoare curs,
profesorului i s-a părut că am părul de la
spate, chica, peste dimensiunile care s-ar fi
cuvenit. M-a întrebat în ce clasă sunt, pe cine
am diriginte şi după ce i-am răspuns mi-a
ordonat: „Te duci imediat la frizer să te tunzi
şi-n pauza următoare mă cauţi să-mi arăţi că
ai făcut ce ţi-am cerut! Nu mă interesează ce
oră ai acum. Îi spui profesorului că te-am
trimis eu la frizer şi n-o să te treacă absent”.
Nu mai încăpea, aşadar, vreo discuţie.
Am plecat în oraş şi în pauza următoare m-am
prezentat la profesorul Păunel să-i spun că i-am
urmat porunca. Din părul meu de mai
înainte nu mai rămăsese decât o câmpie
negricioasă şi netedă, aşa-zisa tunsoare „Nr.
3”, care ni se cerea tuturor elevilor, făcuse să
dispară o frumuseţe de chică – una din
mândriile noastre, ale celor din clasele
terminale. În treacăt fie spus, disciplina era
„de fier”: nimeni n-avea curajul să apară pe
străzile Buzăului în „haine civile”, uniforma
fiind obligatorie, iar ecusoanele de pe şapcă şi
de pe mâneca hainei aşijderea.
Profesorul Păunel, de care sorţii m-au
ferit să am parte şi la clasă (pe atunci şcoala
avea clase „Umaniste” şi „Clase de real” şi se
înţelege că, acest domn profesor preda la
„realişti”), era o adevărată legendă şi cel mai
înţelept lucru pe care-l puteai face, chiar dacă
nu erai elevul lui şi-i ieşeai, practic, din vizor,
ar fi fost să eviţi întâlnirea cu el, de teamă să
nu te oprească, cum mi se întâmplase mie în
ziua amintită, să-ţi găsească cine ştie ce
pricină şi să te „pedepsească” în felul lui, cum
s-a văzut sau în cine ştie ce alt fel.
Adolescenţi şturlubatici care nu prea
ştiam atunci să-i preţuim pe dascălii noştri la
justa lor valoare, abia mai târziu aveam să
realizăm că tot ce ni se întâmpla în liceu intra,
ca să spun aşa, în regula jocului, pe linia
comandamentelor normale într-o şcoală cu
prestigiu consolidat de decenii, cu program
riguros şi inteligent alcătuit şi nu în ultimul
rând cu profesori care îşi cunoşteau bine rolul
şi misiunea avute într-o vreme în care şcoala,
ca instituţie, reprezenta unul din pilonii
educaţiei temeinice a tinerilor.
Ajuns şi eu la vârsta la care erau acei
dascăli ai noştri, am reuşit să-i înţeleg mai
bine şi mai exact, să accept, ca idee, metodele
lor şcolare şi extra-şcolare. În fond erau şi ei
oameni ca toţi oamenii (chit că aveau
răspunderi mai mari decât alţii, cu alte
profesii), treceau şi ei, ca toată lumea, prin
momente de bucurie ori de tristeţe, aveau şi ei
fel de fel de probleme (poate în familie, poate
în cercurile de prieteni şi chiar pe linie
profesională). Şi de aceea (şi poate nu numai
de aceea) câte unul, câteodată îşi mai ieşea
din fire, iar noi, cei din bănci, cu inconştienţa
vârstei, îi mai enervam şi-i obligam să ridice
vocea, ori să facă unele gesturi reprobabile,
cum s-a întâmplat, de pildă, la o oră de
biologie când profesorul Olaru, altfel un
dascăl de nota zece, a luat călimara de
cerneală de pe catedră şi a aruncat-o către
fundul clasei, pe deasupra capului unui coleg
care nu avea astâmpăr şi-l scosese din fire,
perturbându-i o prelegere despre protozoare,
ilustrată cu desene pe care le aşternea cu creta
pe tablă…
Odată cu trecerea vremii – nu spun ceva
nou! – faptele şi întâmplările dintr-o anume
perioadă a vieţii se mai estompează, memoria
reţinând de-a lungul anilor elementele ce ţin
de o anume anecdotică, pe care ne place s-o
evocăm ori de câte ori alunecăm în amintire.
Oricum şi din orice unghi mi-aş privi
trecutul liceal, trebuie să recunosc că mai toţi
profesorii de atunci, de „modă veche”, cum îi
considerau mulţi, erau nişte împătimiţi ai
meseriei lor, nu de puţine ori dându-ne şi
nouă, celor din bănci, mult mai mult decât le
cereau programele şi instrucţiunile
ministerului de resort. Şi nimeni (elevi,
părinţi, comentatori din presă şi din alte
locuri) nu se plângea că orarul e prea încărcat,
că ne depăşeşte puterile şi că nu ne mai lasă
timp de recreere şi de odihnă, cum se
întâmplă de două-trei decenii încoace, când
învăţământul în general nu mai are stabilitate
şi când miniştri sunt schimbaţi chiar mai des
decât se schimbau orarele trimestriale de pe
vremuri. Ca să nu mai spun că în acea
îndepărtată perioadă a şcolarităţii mele la
Liceul „B.P. Hasdeu” practica meditaţiilor era
ceva destul de rar întâlnită şi la ea se pretau
doar leneşii ai căror părinţi ţineau neapărat să-şi
vadă odraslele studenţi…
În fine, mă gândesc uneori că s-ar putea
să fiu eu depăşit de vreme, de vremuri şi de
evenimente şi că nu mai înţeleg nimic din
ceea ce se întâmplă învăţământul românesc.
Ar fi posibil, de ce nu?

 

KO UN

Ko Un este un poet, scriitor și activist din
Coreea. A publicat peste 100 de cărți, poezia
sa fiind tradusă în peste 20 de limbi.
Traducerea în engleză a poeziei sale include
,,First Person Sorrowful” (2013, tradusă de
fratele Anthony de Taizé și Lee Sang-Wha),
108 poeme Zen (2008, tradusă de Clare You
și Richard Silber, Allen Ginsberg).

ureche

cineva vine
din cealaltă lume
susurul ploii în noapte
cineva merge acolo acum
sînt absolut siguri că cei doi se vor întîlni

întrebați care-i calea
voi nebunilor cei care vă întrebați ce este
Dumnezeu
ar trebui să întrebați ce este viața
găsiți un port unde înfloresc lămîi
întrebați despre cîrciumile din port
întrebați despre cei care au băut
întrebați despre lămîi
întrebați și întrebați până nu mai rămîne
nimic de întrebat

Traducere Mihai MARIAN