De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (2)

BALCANI, NUMELE VOSTRU ESTE IUBIRE!
A fi ortodox astăzi înseamnă a fi vinovat. De ce acuzat? Cine este acuzatorul? Mergem cuminți la înmormântări, la botezuri și la nunți fără să ne întrebăm cine ce are cu noi. Și mai ales de ce? Cade frunza toamnei, bate vântul rece al iernii. În curând vom simți gheara aspră a gerului. Un pahar în plus, copiii care au crescut mari fără să ne dăm seama, femeia de lângă noi până mai ieri fecioară și multe, multe altele… Ne facem cruce în fața Părintelui. Ne mărturisim. Ne împărtășim, lăcrimăm la icoane și aprindem lumânări pentru cei morți, cei care până mai ieri erau lumina vieții noastre și care acum zac în pământ înfrățiți cu țărâna, cu apa, cu întunericul, cu ei înșiși. Și ce frumoși erau, ce frumos miroseau mama și tata, și fratele, și sora, și toți cei care eram atunci în pragul primăverii, al verii, al toamnei și al iernii! Singuri cu noi înșine, singuri cu viața noastră ce era, cu moartea noastră ce sta să vină, cu eternitatea noastră de care-i era atâta frică lui Vlahuță!… Cui să ne plângem? Cui să ne adresăm în genunchi, cui să ne rugăm să oprească clipa? Vremurile trec peste noi, cei tineri ne privesc cu cruzime: ocupăm un loc ce li se cuvine? Ne prefacem că nu vedem și ne revendicăm mai departe viețile pline de noi înșine. Vai de capul nostru! Ce curaj mai e ăsta să te ridici împotriva propriului tău copil ca și cum nici nu l-ai cunoaște? Ce viață mai e și asta să te crezi mai presus de tine însuți când ți-e frică să mai ieși afară din casă, când nu te mai recunoști în proprii tăi ochi, când nu mai înțelegi nici măcar ce cauți în lumea asta unde nimeni nu te mai dorește și toți te privesc cu ură, ca și când te-ai fi născut din întâmplare într-un timp și un spațiu ostile numai ție, un timp în care altora le merge numai bine, iar ție nu-ți mai rămâne decât să te închini și să aștepți ca Dumnezeu să-ți pună cruce la un colț de lume, în pat, pe balcon sau pur și simplu pe stradă, ca și cum Cineva în cauză nu ți-ar fi vizat la timp pașaportul pentru viață? Și atunci te simți vinovat pentru fiecare dintre cei ce ți-au fost colegi de generație și care te părăsesc pe rând când ți-e lumea mai dragă, de parcă s-ar grăbi să ajungă acolo unde lumea poate fi mult mai suportabilă decât cea în care trăim cu toții prefăcându-ne că suntem fericiți. Vai de noi!…
Peste toate, în pofida tuturor acestor gânduri, când cele mai teribile arme ale planetei stau să cadă peste capul nostru ca o uriașă ploaie de foc, un singur suspin, ca o ultimă respirație pe cruce, pare că ne urmărește și în somn: „Balcani, numele vostru-i, totuși, Iubire!”
HOTAR DE SUFLET
Sfințirea unei biserici oriunde în Balcani, adică acolo unde au rămas întipăriți în pulberea drumurilor pașii apostolilor Pavel și Andrei, este prin ea însăși un amestec sublim de înălțare spirituală și de credință blândă, sinceră, simplă, umilă. Așa sunt bisericile noastre. Mici, spoite pe dinafară cu var, dar împodobite în interior cu strălucitoare culori, în mijlocul cărora singurele podoabe de preț sunt cele de pe veșmintele preoțești , de pe icoane și de pe obiectele sfinte din altar. De sute și sute de ani toate acestea au rămas încremenite într-un tainic și ireductibil contrast cu grandoarea de piatră și metal a Apusului, ca într-o perpetuă și absurdă confruntare a unui alt David cu un nou și orgolios Goliat.
Cine vrea să cunoască adevărata față a poporului român trebuie să treacă pragul unei biserici ortodoxe românești, în țară sau oriunde în lume. Să-i vadă pe români cum se roagă, cum aprind lumânări cu mâini tremurânde ori cum îngenunchează în fața altarului privind cu ochi triști, dar plini de nădejde la icoanele de pe minunatele noastre catapetesme de lemn.
Duminică, 13 septembrie, de Ziua înnoirii bisericii învierii de la Ierusalim, un asemenea moment înălțător s-a petrecut la Focșani, în Piața Unirii, acolo unde se află biserica cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, zidită la 1661 de domnitorul Grigore Ghica Voievod. în 1859, la trecerea lui Al.I. Cuza pe gloriosul său drum către viitoarea și actuala capitală a României , București, aici s-a săvârșit primul Te Deum prin care marele Domnitor mulțumea lui Dumnezeu pentru fericita Unire a Principatelor Române. Iată de ce biserica aceasta poate fi socotită azi drept Biserica Unirii, după cum lăcașul sfânt de la Alba Iulia reprezintă Catedrala României Mari.
Frumusețea actuală a bisericii din Piața Unirii o datorăm celor ce au consolidat-o în anii 1988-1989 sub directa îndrumare a Sfintei Episcopii a Buzăului, în timpul și cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Episcop Epifanie, Protoiereul de Focșani fiind P.C.Pr. Ene, dar mai ales preotului paroh Tudor Marin care, cu sprijinul deosebit al Consiliului și Comitetului Parohial, al tuturor credincioșilor, al pictorilor Fordea Mihail din București și Pioară Oprea din Focșani, precum și al vrânceanului Neculai Mirodone, care a realizat vitraliile de la intrare, a dus până la capăt o muncă ce a necesitat un efort extraordinar din partea tuturor.
Poate că nu întâmplător această biserică, aflată chiar în inima municipiului, poartă hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”. Și nu întâmplător ea și-a regăsit o nouă strălucire tocmai în aceste timpuri grele, când cei mai mulți dintre români, deși trăiesc sub pragul sărăciei, încă mai găsesc puterea să poarte de grijă sfintelor lor lăcașuri. Căci în vremuri la fel de bicisnice ca cele de astăzi, în timpul desfrânatului rege Irod, iată ce spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc”. Iar când, auzindu-l, oamenii l-au întrebat ce să facă, El le-a răspuns: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea”.
Acesta este, poate, mesajul cel mai important pentru cei care duminică au cântat într-un singur glas „Cu noi este Dumnezeu”, împreună cu preoții și cu minunatul cor condus de domnul Liviu Topală.
Dacă toate acestea au fost posibile, atunci înseamnă că încă mai putem fi noi înșine. Adică uniți! Uniți la un hotar de suflet, contemporani cu Iisus.
IUBIRE ÎN BALCANI
De când KFOR-ul face legea în Balcani, românii, sârbii, croații, bulgarii, macedonenii, albanezii, grecii și turcii o duc tot mai greu. Cu sau fără NATO, nenorocirile se țin lanț, zeci de mii de balcanici mor pe capete sau rămân schilozi pe viață ca într-un vis de coșmar. Mâna lui Dumnezeu ne apasă amintindu-ne că există. Și tot nu vrem să înțelegem și să ne plecăm frunțile în fața voinței Sale. Tot nu vrem să înțelegem că suntem făcuți nu pentru ură și ranchiună, ci pentru iubire și milă. Pe urmele apostolului Pavel viața dă înapoi ca racul, copiii și bătrânii calcă pe mine sau zac în ploile reci ale toamnei refuzând adevărul, singurul adevăr: Balcanii sunt făcuți pentru iubire, pentru milă și pentru bucuria vieții, nu pentru moarte și ură. Moartea și ura sunt ale falșilor pacifiști, ale falșilor profeți, ale falșilor responsabili cu ordinea și disciplina pe o planetă care nu le-a aparținut și nu le va aparține niciodată. Cum au să facă ordine și pace în casa altora scandalagii care n-au știut să facă liniște nici la ei acasă?
Eu nu cred în gloanțele musulmanilor, nu cred în gloanțele catolicilor și cu atât mai puțin în cele ale ortodocșilor.
Eu cred că tot ceea ce se întâmplă este o simplă fantasmagorie a morții ivită dintr-o minte bolnavă, aparținând unuia care s-a născut nu pentru a apăra viața, ci pentru a împrăștia sămânța urii și a distrugerii.
Eu cred că Balcanii nu au nevoie de bani de lux, de mașini de lux, de arme de lux, de femei de lux, de tehnologii de lux, de șmecheri ori de fraieri de lux. Alții au nevoie de pacea și credința sărăcanilor din Balcani, nu Balcanii de putreziciunea ori de putrefacția vieții acelora care, după ce au împrăștiat în stratosfera planetei cenușa umană de la Hiroșima și Nagasaki, fără pic de rușine vin acum să ne învețe pe noi lecția bucuriei de a trăi. Nu cumva tocmai pacea și liniștea noastră reprezintă prada pe care o urmăresc cei ce ne calcă azi pământurile și sufletele în picioare? Altfel cum s-ar putea explica osârdia celor care nu pot dormi acasă la ei de grija noastră?
REPUBLICA BALCANI
În mulțimea de căpușe care au năpădit țara după 1989, rotunjindu-și gușile cu ce a mai rămas din vlaga românilor de altădată, un loc aparte îl ocupă așa-zișii noștri analitici politici – niște Casandre răsărite peste noapte ca ciupercile după ploaie, pe care nici o agenție de presă europeană sau americană nu i-a băgat niciodată în seamă. Plătiți doar pentru a „pleda” pentru cauze comandate cu bucata, la metraj, cu kilogramul sau cu tona, după caz, ei sunt cei care se erijează în zilele noastre în creatori de directive absolute, întocmai cum procedau și pe vremea împușcatului, când făceau același lucru prin cabinetele somptuoase ale defunctei ideologii, cu aceeași lipsă de scrupule, trasă astăzi parcă la indigo.
Deunăzi, unul dintre ei, după ce s-a „înfipt” bine în fotoliul unui post de televiziune privat, perora ca o pasăre rară într-o colivie de aur, încercând să ne convingă cu aceeași obișnuită miopie, bine adusă din condei, că războiul din Balcani e o adevărată mană cerească pentru noi, românii, pentru că abia acum lumea bună din Occident a descoperit pe hartă că pe planeta asta există și o țară numită România. Nu pentru că ne-ar fi crescut PIB-ul, vorba domnului Ciorbea, nu pentru că am fi întors lumea pe dos prin cine știe ce descoperire epocală, ci doar pentru că oficialii noștri s-au făcut preș în fața mai marilor lumii de azi după modelul celor care altădată se făceau preș în fața sultanilor turci, a lui Hitler, a lui Stalin ș.a.m.d. Gest memorabil dacă luăm în calcul faptul că, pentru a nu știu câta oară, pentru un pumn de arginți ne-am călcat iar în picioare demnitatea națională.
Numai că, în timp ce oficialii săi susținuți de Casandrele amintite trag în hăis, poporul român, nărăvit la rău, mioritic, fără cultură politică, stupid people etc., după cum susțin mercenarii noștri politici, tocmai acum s-a apucat să tragă în cea: românii îi iubesc pe sârbi în timp ce aleșii lor, nu.
Ce mai poți înțelege din toată harababura asta politică?
Păi, singurul lucru clar este acela că mulțimea etnicilor din Balcani , așa-zisul butoi cu pulbere al Europei, nu s-au luat la harță niciodată unii cu alții decât după ce, cu ochii ahtiați de fel de fel de pofte, nu s-a găsit câte o mare putere să vină să facă ordine pe-aici: mai întâi au venit turcii, apoi rușii, nemții și acum , mai nou, NATO.
Așa cum românii se simt legați de sârbi, de albanezi, de bulgari, de greci, ba chiar și de turci, tot astfel toate aceste etnii se simt legate de români. Există aici, în Balcani, o unitate a popoarelor din zonă: le leagă modul de viață specific, o anume simplitate a existenței care le este atât de proprie și, mai ales, sărăcia.
Dacă toate aceste popoare s-ar uni într-o singură țară, Republica Balcani, cu siguranță n-ar mai îndrăzni nimeni să vină pe-aici ca să-și experimenteze armele pe pielea civililor nevinovați.
Iar ludele ar trebui să-și facă mintenaș bagajele și să-și ia zborul în grabă acolo unde le este locul: în iadul mizeriei umane din care s-au născut!
KLEZMER
Un film realizat de curând de studiourile Atlantis Film din Berlin și pe care am avut privilegiul să-l văd subtitrat în limba franceză, mi-a adus în fața ochilor un bătrân sublim, care a reușit în câteva fraze să atingă toate orizonturile esențiale ale scurtei noastre vieți omenești.
Coborât, parcă, din înălțimile Masadei, ultima mare redută de luptă a Iudaismului împotriva stăpânirii romane, bătrânul muzician, ținând în mână un clarinet, a spus mai întâi că singurul moment când omul atinge perfecțiunea este atunci când se află în pântecele mamei sale. Că, deși muzica este făcută din sunete, sunetul sacru, primordial, este tăcerea. De aceea, pentru a se face auzită, pentru a exista, muzica are nevoie de un instrument care în idiș se numește KLEZMER, fie că acest instrument este vocea umană, clarinetul, saxofonul, oboiul, pianul sau vioara. O singură respirație muzicală caldă, umană, poate cuprinde Planeta întreagă. Instrumentul KLEZMER este microfonul sufletului. în fabuloasa cultură idiș, dintre toate minunatele cântece evreiești, cele mai frumoase rămân, însă, tocmai cele compuse de evrei în lagărele de concentrare. De ce, s-a întrebat bătrânul, de ce muzica cea mai frumoasă s-a născut tocmai la ușile camerelor de gazare? Pentru că nașterea, nunta sau moartea înseamnă ele însele muzică. Dar suferința, mai presus chiar decât bucuria sau fericirea, naște mult mai multă muzică. Pentru că suferința înseamnă în primul rând tăcere. De aceea, sunetele cele mai frumoase ale muzicii se nasc mai curând din tăcerea suferinței decât din vacarmul bucuriei.
Urmărind pledoaria bătrânului muzician evreu, gândul m-a purtat fără voie la entuziasmul și uluirea cu care străinii descoperă, fără excepție, muzica noastră populară. M-am gândit, totodată, la faptul că în clipele lor cele mai grele românii rămân martori tăcuți la toate nenorocirile ce le vin pe cap. Și cred că am înțeles mai bine decât oricând de ce noblețea și frumusețea sufletului românesc au fost și sunt uneori cu mult mai presus decât puterea de înțelegere a multora.
Poporul român a fost, probabil, dintotdeauna un instrument ideal (KLEZMER) pentru reconvertirea suferinței în muzică. Poate tocmai de aceea cel mai mare muzician al acestui secol, George Enescu, s-a născut la noi, pe plaiuri botoșănene. Acesta trebuie să fie și adevăratul motiv pentru care muzica noastră ne reprezintă atât de bine.
Parafrazând binecunoscutul text biblic, am putea spune chiar că, în aceste vremuri grele pentru noi, românii, dacă suferință nu e, nimic nu e!
Nefericit, dar sublim destin!
ADIO, ZORBA!
Capodopera marelui regizor Cacoyannis, filmul „Zorba, the greek” nu a reprezentat niciodată doar o producție cinematografică. Dincolo de simpla poveste a unei lumi pierdute în largul Mării Mediterane, ea a devenit o chintesență a unei anumite condiții umane, irepetabile în vremurile de azi și în cele ce vor veni.
În umbra uriașei staturi a miticului Zorba, la lumina melancolică a străvechilor lămpi cu gaz lampant ori sub diluviul ploilor despletite peste o lume de piatră, într-un sat sărac lipit pământului, oamenii repetă un ritual milenar într-un peisaj din care lipsesc cu desăvârșire materialele plastice, telefoanele celulare, partidele politice, gresia sau faianța, coca cola sau televiziunea prin cablu, într-un cuvânt tot ceea ce face din viața noastră de astăzi o existență lipsită de identitate.
Peste toți și toate plutește, parcă, un aer binecuvântat. Poezia nopților, muzica și dansul, privirea mută a oamenilor, visele „mărețe” ale Bubulinei, bucuria contagioasă a inventivului Zorba într-o permanentă luptă cu el însuși, iubirea pătimașă, dar și ura cea mai neagră, viața și moartea stau față în față precum Scila și Caribda, culegându-și fiecare cu răbdare darurile ce li se cuvin din minuscula comunitate sătească de pe malul mării.
În mod paradoxal, filmul te tulbură nu prin ceea ce spune, ci tocmai prin ceea ce nu spune. Ca orice mare operă de artă, „Zorba” ne obligă să privim în noi înșine, să ne uităm în jurul nostru și să ne întrebăm cine suntem, cine mai suntem, cât din omenescul din noi a mai rămas, cât din ce trăim se mai poate numi viață adevărată. El ne învață că ne am născut în lumina acestei lumi pentru a iubi cu patimă tot ce este viu, pentru a visa necontenit zi și noapte și ia cele mai năstrușnice lucruri, chiar dacă știm că nu vom avea parte de ele niciodată, că orice cădere este o experiență de neuitat, la fel de minunată ca cel mai amețitor succes. Zorba ne învață că poți înnebuni la fel de bine, cântând și dansând, și când ești cel mai fericit, și când ești cel mai nenorocit om de pe Pământ. Pentru că singurul lucru care contează într-adevăr în lumea noastră este VIAȚA care pulsează în tine, nu cât de mare este contul pe care-l ai în bancă, nu câte mașini, case, aur, femei ori cât pământ ai.
Cineva ar putea spune că, gândind astfel, Zorba era comunist. Nu, Zorba nu este nici comunist, nici anticomunist. Zorba are doar curajul suprem de a fi el însuși, curajul de a nu rămâne un kitsch uman într-un univers aflat în disoluție. Oameni ca el erau puțini și pe la noi încă de pe vremea lui Ceaușescu. Sunt convins că astăzi au dispărut și aceia, așa puțini câți erau. O mai fi rămas doar pe ici, pe colo câte unul rătăcit, pe care-l arată lumea cu degetul ca pe o curiozitate a naturii.
În rest, în fiecare dimineață toți ne punem măștile de rigoare și, scrâșnind din dinți unii împotriva altora, ne repezim afară și ne călcăm reciproc în picioare pentru un dolar găurit în plus, uitând cu desăvârșire că asta nu se mai poate numi nici pe departe
VIAȚĂ.
Adio, Alexis Zorba!
LUPTA CU ÎNGERUL
Dacă este adevărat că pentru viața fiecăruia dintre noi există un înger păzitor, atunci înseamnă că, fiecare om fiind supus greșelii, toată viața noastră stă sub semnul luptei fără răgaz cu îngerul care nu ne lasă să cădem pradă păcatului.
Viața e fragilă și orice lucru în lumea noastră concretă este efemer. De ce nu ne-am regăsi, oare, adevăratul sens al vieții, acel indescriptibil și etern inefabil, într-o lume imaginară, despre care bănuim că ar exista dincolo de banalul concret al fiecărei zile?
Cu asemenea gânduri în minte am călcat pragul bisericii din Gugești cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan”, unde slujește părintele Serafim Tudor.
Sosisem acolo pentru a-mi astâmpăra o anume curiozitate: aflasem că se pictează biserica și că lucrarea este realizată de o femeie, Georgeta Ciurumelea. Ineditul situației mă intriga și-mi provoca, totodată, o bucurie secretă. Mă bucuram pentru faptul că în sine punea într-o lumină nouă cenușiul vieții de fiecare zi; mă intriga pentru că în mintea mea împodobirea bisericilor noastre ortodoxe era o ocupație prin definiție bărbătească. Cel puțin așa credeam până atunci.
În acea frumoasă zi de vară am aflat, însă, că în România există vreo cincisprezece femei care pictează biserici. Pentru a-și câștiga acest drept ele trebuie să urmeze timp de 6 ani cursurile organizate de comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei. La absolvire ele primesc o dezlegare specială din parte Patriarhiei, dezlegare care le dă dreptul să intre în altar pe perioada cât îl pictează, dar, după ce noua pictură este sfințită, interdicția de a intra în altar le privește și pe ele ca pe oricare femeie.
În genere, oamenii privesc destul de simplist ceremonialul pictării unei biserici. Dacă te apropii, însă , mai mult de această nobilă muncă, rămâi uimit nu numai de complexitatea ei în sine (pictarea suprafețelor curbe, respectarea unor reguli de o strictețe absolută ș.a), ci mai ales de trăirile și stările de spirit prin care trece în timpul lucrării sale pictorul de biserici.
Încă înainte de a-și începe munca, el trebuie să postească, să nu înjure, să gândească pozitiv la tot ceea ce urmează să imortalizeze în frescă. În timpul cât durează pictarea bisericii, singur în liniștea profundă a lăcașului de cult, el se confundă cu însăși rațiunea de a fi a imaginii ce apare din zid sub proprii săi ochi. Iată de ce, nu o dată, la limita dintre vis și realitate, el trăiește laolaltă cu sfinții ce prind viață din stratul de var. Iisus însuși îmbrăcat în alb sau în culorile roșu și albastru, în care este reprezentat în mod tradițional, le apare în vis multora dintre pictori, încurajându-i sau binecuvântându-le munca.
Privind de pe schelă pictura doamnei Georgeta Ciurumelea, în culorile blânde atât de specifice unei anume sensibilități feminine proprii ortodoxiei noastre, mi-am amintit de faptul că în scurta sa viață Iisus Hristos nu s-a bucurat de milă și mângâiere decât din partea femeilor. Și mi-am imaginat că, în lupta pe care o duce și ea clipă de clipă cu îngerul său, pentru a da o nouă strălucire bisericilor pe care le pictează, Georgeta Ciurumelea și celelalte câteva femei ce împodobesc biserici în România de azi sunt urmașele celor care acum aproape 2000 de ani au scăldat cu lacrimile lor trupul chinuit al celui ce murea atunci singur, pentru a rămâne în veci al tuturora.
REGELE AZURULUI
Parfumat cu mireasmă de mosc și înfășurat într-un giulgiu alb, conform tradiției, trupul neînsuflețit al Regelui Hussein a fost coborât pentru eternitate în mormântul său din centrul Ammanului, alături de tatăl și bunicul său.
Pentru oricare dintre locuitorii micului său regat el a fost și va rămâne pentru totdeauna o ființă de neuitat. în urmă cu câteva săptămâni, când a coborât pentru ultima oară scara avionului pe aeroportul din Amman pentru a-și desemna urmașul la tron, a început pe neașteptate o ploaie torențială, o ploaie binecuvântată după o secetă prelungită până la exasperare într-o țară în care apa este sacră.
La cei aproape 17 ani, când a fost desemnat rege, moștenea un regat beduin sărac, organizat rudimentar, cu o viață politică precară. Astăzi a fost condus pe ultimul său drum ca un adevărat Părinte al națiunii iordaniene. Atunci, în 1953, când a urcat pe tron, regatul său era înconjurat din toate părțile de dușmani. La 10 noiembrie 1958, avionul regal , aflat deasupra Siriei, a fost urmărit de două avioane de vânătoare siriene pentru a fi doborât. Regele însuși, un neîntrecut pilot, a pus atunci personal mâna pe manșă și a ieșit cu bine din spațiul aerian sirian, scăpând cu viață.
La 29 august 1960, primul ministru Hazzah Majali și alte 11 oficialități iordaniene erau uciși de o bombă cu explozie întârziată în clădirea Consiliului de Miniștri. În acea zi, la acea oră, acolo trebuia să se afle și Regele Hussein…
În iunie și septembrie 1970 a scăpat din alte două atacuri cu mână armată palestiniană, iar în octombrie 1974 poliția marocană a arestat 15 complotiști ai Al Fatahului care se pregăteau să-l asasineze.
În ziua de 27 aprilie 1990 marina israeliană a tras cu rachete împotriva iahtului regal aflat în portul Akaba, la Marea Roșie, iar în iunie 1993 a fost dejucată o altă tentativă de asasinat împotriva lui, de data aceasta islamistă.
După 46 de ani de la urcarea sa pe tronul Regatului Hașemit al Iordaniei , la catafalcul său au venit să-și plece fruntea plini de respect și sinceră tristețe mulți dintre cei ce i-au fost inamici o viață întreagă.
De la asasinarea lui John Kennedy și a lui Yitzhak Rabin, niciodată nu au fost prezenți atâția șefi de stat și de guvern, atâtea capete încoronate ca la funeraliile Regelui Hussein.
Dar mai presus de toate, întreaga omenire a fost profund impresionată de jalea de care a fost cuprins micul său popor, jalea oamenilor simpli care mergeau pe stradă cu lacrimile pe obraz, durerea celor care, la ultima sa trecere pe străzile Ammanului, îi strigau cu disperare „Ne dăm sângele și sufletul pentru tine!” Câți conducători de țară din ziua de azi se pot bucura de atâta iubire din partea propriilor popoare? Nimic din tot ce a însoțit funeraliile sale nu se poate compara cu iubirea extraordinară a iordanienilor pentru Regele lor. Nimic nu poate valora mai mult de atât!
Regele Hussein a fost singurul străin la moartea căruia Israelul și-a coborât steagurile în bernă. Puțini știu, însă, că Regele Hussein a fost și singurul conducător arab căruia acum câțiva ani i s-a permis să survoleze teritoriul Israelului.
Poate că acolo, în înălțimile albastre ale Israelului, aflat la manșa avionului său personal, contemplând întinderile însângerate de atâtea războaie nedrepte și inutile, cel ce a fost cel mai mare artizan al păcii din Orientul Mijlociu s-a bucurat cel mai mult de rodul strădaniilor lui de-o viață, pentru că dintotdeauna azurul cerului a fost culoarea speranței și a păcii.
Pentru planeta Pământ, Hussein ben Talal a fost întâi de toate Regele Azurului!…
A FI, A AVEA SAU A FACE
Importanța verbelor în transmiterea mesajelor de la un individ la altul este atât de mare, încât, chiar și atunci când nu apar într-o comunicare, mintea omenească nu renunță la prezența lor, subînțelegându-le.
Dintre toate verbele unei limbi, însă, cele mai importante pentru noi, oamenii, par a fi cele din titlul prezentei tablete, pentru că înțelesurile lor nu rămân ascunse doar între scoarțele dicționarelor, ci constituie tot atâtea direcții reale între care la un moment dat individul trebuie să aleagă – o alegere care atrage după sine consecințe de importanță crucială pentru viitorul său.
La sfârșitul acestui catastrofal mileniu, omenirea poate fi ușor împărțită în indivizi care AU tot ce-și doresc, indivizi care EXISTĂ pur și simplu, fără să posede ceva și fără să facă nimic pentru viața lor, și indivizi care FAC tot ce pot și tot ce trebuie pentru ca lumea să devină mai bună decât este. Sunt trei situații complet diferite una de cealaltă, surprinzând în mod decisiv condiția umană în trei dintre ipostazele ei definitorii.
În imposibila și nesfârșita tranziție prin care trec zilnic, românii se regăsesc și ei în aceste trei ipostaze. Există, însă, și români – ce-i drept, din ce în ce mai puțini – care reușesc să facă din viața lor o sinteză fericită, dând celor trei verbe în discuție sensuri benefice pentru ei și pentru semenii lor. Este vorba despre aceia dintre noi care s-au născut nu pentru a acumula pur și simplu tot felul de valori, ci pentru a folosi tot ceea ce au pentru a face ceva: pentru a construi, pentru a crea, pentru a da o dimensiune vieții lor. Influența lor asupra societății este deosebit de utilă, pentru că, indirect ori implicit, ei creează condiții nu numai pentru propria lor bunăstare, ci și pentru binele altora.
Într-un asemenea context, cei ce acumulează averi doar de dragul banilor ori cei ce trăiesc de pe o zi pe alta nefăcând nimic, așteptând doar să fie „ajutați” de alții, devin în egală măsură veritabile caricaturi ale destinului. Numai cei care realizează unitatea dintre A FI, A AVEA și A FACE rămân cu adevărat oameni.
Zilele trecute am avut plăcuta surpriză să întâlnesc un asemenea om acolo unde mă așteptam mai puțin: printre politicienii vrânceni. Nevrând să fiu implicat în nici un fel în proximul balamuc electoral ce stă deja să izbucnească, nu-i voi pomeni numele aici. Voi spune doar că este vorba despre liderul unui onorabil partid și că, deși domnul în cauză este romano-catolic, de-a lungul vieții sale s-a preocupat constant de ajutorarea așezămintelor ortodoxe. Pentru cei mai mulți poate să pară inexplicabil faptul că în 1979 a reușit să toarne fundația bisericii ortodoxe din Dudești, județul Brăila, pentru ca ulterior să contribuie în mod consistent la rezolvarea unor probleme materiale deosebite la mănăstirile ortodoxe din Dălhăuți, Ploscuțeni ori din zona Rm, Sărat.
Nu cred că omul amintit mai sus are nevoie de laudele cuiva pentru a-și continua viața ca și până acum, dar nici nu pot să nu constat că, acționând astfel, fără voia sa, el s-a comportat ca un merituos cetățean al planetei pentru care propria religie, propria avere, propriile suferințe sau convingeri politice, într-un cuvânt propria sa viață nu constituie un zid care să-l despartă de semenii săi, nici afectiv, nici material, nici spiritual. Ba dimpotrivă!
Generozitatea sa anonimă a devenit astăzi, în țara asta, o necesitate stringentă, de care nimeni nu mai poate face abstracție.
Nu de coduri morale sofisticate avem nevoie acum, ci de asemenea modele umane.
SUA CONTRA SUA
Rămâi uluit de câtă putere s-a acumulat în ultimii ani în bătrâna clădire cunoscută pe mapamond sub numele de Casa Albă. Asemenea unui nou și fabulos Atlas, chiriașul de la Casa Albă, cu umerii vlăguiți de un efort prea mare pentru un singur om și o singură națiune, pare să se fi pus într-o situație fără ieșire, la fel ca anticul său confrate blestemat să țină-n spinare Pământul pentru simplul motiv că nu există altcineva să-i ia locul. Un prestigios analist politic american caracteriza momentul printr-un raționament paradoxal: „Așa se face că președintele american, stând lângă butonul nuclear ce-i dă puterea de a pulveriza Planeta, se poate simți totuși neputincios, ca și cum n-ar fi nimeni la celălalt capăt al firului său de telefon. Puterea și neputința sunt cele două fețe ale aceleiași plăci semiconductoare”.
Poziția SUA pare cu atât mai ciudată, cu cât același analist evidențiază aspecte politice interne de neimaginat pentru un colos care și-a asumat plin de orgolii nefaste soarta lumii: pentru că alegătorii americani nu prea se-nghesuie la urne, în 1976 președintele a fost ales doar de un sfert din electorat, ceea ce reprezintă numai o optime din populația SUA; în domeniul politicii externe SUA nu au o linie politică clară, nici capacitatea de a integra asemenea orientări (dacă ele ar exista) și de a stabili prioritățile; însuși sistemul decizional american a devenit o amenințare din cauza „bombardamentului” informațional continuu la un nivel la care nu mai există nici măcar timpul material necesar unei decizii corecte. Mai mult decât atât: când un grup de politologi au realizat o anchetă la Washington și au pus întrebarea „Cine conduce aici?”, răspunsul pe care l-au obținut a fost simplu și zdrobitor: „Nimeni. Nimeni nu deține puterea aici”, (din Raportul publicat de American Enterprise Institute).
Poporul american este un popor minunat. Așa cum însuși Dumnezeu a hotărât când a creat Lumea, și poporul american, ca oricare altul de pe Pământ, are nu numai conștiința menirii lui în Univers, dar și instinctul de conservare necesar pentru a dăinui și a-și împlini această menire. De aceea, probabil, mai ales în ultima vreme, analiștii constată că americanii s-au împărțit într-o mulțime de minorități care fac imposibilă realizarea unei majorități confortabile în oricare dintre problemele actuale ale lumii. El nu mai acceptă să fie folosit drept cobai ca în experimentele atomice din Nevada, cacealmalele războinice din Vietnam și Coreea, experimentele precum cel numit Philadelphia sau cel care a condus la crearea virusului SIDA în laboratoarele secrete și care s-a întors ca un bumerang împotriva propriilor săi creatori. Și atâtea altele. în ultimul timp deciziile SUA par să se lovească de o anume rezistență care vine chiar din partea americanilor înșiși. Totul pare să se organizeze la limita unei linii clare, deși pentru unii încă invizibile: de o parte factorii de decizie obsedați parcă de puterea uriașă pe care o dețin și care-i covârșește , de cealaltă parte poporul american absorbit doar de spiritul păcii și de menirea de a crea o lume nouă, mai bună decât cea în care trăim.
Un nou război, un război straniu, pare să se profileze la orizontul mileniului III: SUA contra SUA.
NUMELE FLORII DE COLȚ
Între toți locuitorii Europei, românii și-au păstrat în timp mult mai bine decât alții o anume aură de mister. O regăsim constant în toate tradițiile și obiceiurile populare, dar și în domeniul artelor culte ori în tainicele subtilități ale limbii române. Însuși destinul nostru în istorie pare marcat de acest mister, resimțit tot atât de pregnant mai ales când vine vorba de marii noștri conducători. Puțini dintre ei au avut parte de un mormânt. Din Mihai nu ne-a rămas decât capul, din Tudor Vladimirescu nimic, nici din Bălcescu, iar cenușa lui Antonescu se spune că zace zidită undeva, în pereții igrasioși ai Jilavei.
O patimă oarbă plutește peste această țară de sute și mii de ani asemenea unui negru nor blestemat, din care se revarsă din când în când asupra fiecărei generații toate relele pământului.
Nu știu de ce, poate din cauza flăcărilor ce mistuiau cu furie inestimabila Bibliotecă Centrală Universitară în acel nefericit decembrie 1989 (BCU , cum o numeau cu dragoste și mândrie toți cei ce iubeau pe vremuri cărțile), mi-a venit în minte titlul capodoperei lui Umberto Eco, „Numele trandafirului”, care se încheie și ea tot cu incendierea unei biblioteci. După cum o altă epocă apusă din vremuri străvechi (păstrând, evident proporțiile) se încheie tot sub pecetea focului ce prăbușea în cenușă marea bibliotecă din Alexandria – cea mai mare pierdere spirituală înregistrată până acum de umanitate.
Dintotdeauna am fost și am rămas convins că cel mai potrivit simbol pentru România și pentru românism, în genere, este simbolul Florii de colț. Nu numai datorită culorii ei de un alb strălucitor, care se regăsește mai ales în costumele noastre populare, ci mai ales pentru raritatea ei misterioasă.
Spre deosebire de trandafir, al cărui nume provine din neogrecescul TRANDAFILLOS, adică treizeci de petale, ceea ce justifică multitudinea quasitransparentă a sensurilor cărții lui Eco, și care crește doar prin grădini, sub îngrijirea atentă a mâinilor omenești, Boarea de colț este o simplă plantă erbacee din familia compozitelor, dar care este perenă și crește doar printre stânci calcaroase la mari înălțimi în bătaia celor mai aspre vânturi, fără să-i poarte nimeni de grijă.
Numai acolo sus, pe margini de prăpastie, izolată, parcă, de lume, frumusețea sa strălucește în toată
splendoarea ei, care nu diminuează pentru că este lipsită de privire străine, ci dimpotrivă.
lată de ce LEONTOPOD1UM ALPINUM, cum este cunoscută în limbaj științific, sau albumița cum este răsfățată în inegalabilul nostru grai popular, ar trebui inclusă între simbolurile noastre ortodoxe, pentru că nici o altă ființă vegetală dintre câte răsar din pământul românesc nu exprimă mai bine frumusețea stranie a destinului nostru național.
În tainițele oricărui suflet de român, indiferent cât de aspru poate fi el judecat de ai săi, de alții sau de istorie, se ascund întotdeauna mândria de a se fi născut aici și blânda credință străbună.
Poate că tocmai de aceea, asemeni Florii de colț, ar trebuie să ne ferim de mâini străine, care niciodată nu ne- au „dezmierdat” nici cu gândul, nici cu fapta. în ciuda faptului că, în mod paradoxal, niciunul dintre cei născuți pe pământ românesc, fie ei evrei, unguri, nemți, greci, turci sau lipoveni, plecați pe alte meridiane, nu au uitat niciodată nici locul nașterii lor și nici limba în care au gângurit prima oară cuvântul „mamă”.
Acesta este și motivul pentru care, așa cum altădată nu ne-am regăsit sub nici un sceptru străin, turcesc, slav sau german, nu ne regăsim nici astăzi sub desueta stemă a unor imperii ce se chinuie să renască din propria cenușă.
Din păcate sau din fericire pentru noi, cu siguranță Floarea de colț nu va crește niciodată într-o grădină, „domesticită” laolaltă cu celelalte flori, pentru că însăși rațiunea ei de-a fi e să strălucească misterioasă numai pe înălțimi, vecină cu albastrul cerului. Indiferent cât va trebui să plătim pentru asta!
Nu suntem singuri, nici rătăciți, cum clamează unii mai speriați pe la colțuri. Suntem doar unici!
COADA DRACULUI
Cu sau fără știrea autorităților în materie, de-a lungul timpului coada a devenit la români un adevărat obiect de meditație , așa cum sunt, de exemplu, la americani mașinile de lux, la francezi parfumurile fine ș.a.m.d.
Când vrea să se exprime în domeniul treburilor administrative, românul zice: ce-are coada vacii cu ștampila de la primărie? Iar când vine vorba de politică, ia o ținută meditativă și iar zice: de-aia n-are ursul coadă!
Înainte de 1989 istoria cozii a evoluat până la nivelul unei instituții publice, ce e drept, nerecunoscută de oficialitățile timpului. Ea reprezenta acel loc unde tot românul își depăna ofurile de pe la 5 dimineața și până pe la ora 11 a.m., când instituția respectivă se autodizolva din cauza dispariției însăși a rațiunii ei de a mai fi: laptele, ouăle, vestitele TAKIMURI etc. De regulă, dizolvarea cozii respective era însoțită de o altă expresie, care a făcut ulterior carieră , „Asta e!” , precum și de diferite vorbe colorate, tipic indigene, adresate mai pe de-a dreptul, mai pe ocolite , unor persoane supuse și care, se spera, vor rămâne pentru eternitate strașnic șifonate. N-a fost să fie așa. La momentul potrivit respectivii și-au schimbat blana la minut și și-au exersat năravurile mai departe, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, mergând pe principiul balcanic „Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât”. Ceea ce s-a și întâmplat.
Perioada post-lovituționară de după 1990 a însemnat și o evoluție în plan cantitativ a cozii.
Mai întâi cozile au devenit foarte rare întrucât produsele amintite mai sus s-au scumpit în așa hal, încât vajnicii noștri indigeni, săraci lipiți pământului, s-au lăsat păgubași, pentru că nu mai au cu ce să le cumpere. Dispărând astfel cozile, au dispărut și comentariile la adresa Guvernului, Parlamentului, conducerii administrative locale și a celorlalți factori mai mult sau mai puțin implicați altădată în vestitele programe desfășurate între orele 5 și 11 a.m..
Un timp s-au mai făcut ceva cozi la „Caritas”, „Gerald” ș.c.l, unde, însă, până să-și dea seama bietul român că a rămas fără nici un ban în buzunar, se ridicau osanale celor care, bănuia el, se chinuiau în interior ca să-l facă pe el bogat. Acesta a fost și momentul istoric în care coada ca instituție publică și-a dat obștescul sfârșit. „Lecuiți” și de ultimele speranțe, cu buzunarele prin care le fluieră vântul a pagubă, îmbrăcați în haine de la second hand și veșnic în căutarea unui loc de muncă rezonabil, românii mai fac azi ceva cozi pe la Direcția Muncii, Cantina săracilor și pe la unele ambasade. Dar pe la cozile astea nu se aude nici musca-n pod. E o tăcere exemplară. Altfel!…
În schimb , luându-i drept model pe așa-zișii politicieni de la vârful și până Ia poalele piramidei Puterii de azi, care toată ziua – bună ziua își smulg unii altora părul din cap pentru o funcție de bani gata și cât mai mulți, care neam de neamul lor n-au știut și n-or să știe vreodată ce-i aia o coadă, românii s-au apucat să se certe zdravăn unii cu alții crezând că, dacă-și imită conducătorii, cu cât se vor părui mai zdravăn, cu atât vor câștiga mai mulți bani. Au uitat, săracii, că pe lumea asta mai există o coadă: coada dracului. Și unde-și bagă dracul coada….
