Literadura nr. 12 (1)

Aniversare

Revista „Literadura” aniversează, cu
acest număr 12, trei ani de la prima
apariție. De bun augur credem noi,
bazându-ne nu pe o sentimentală
subiectivitate ci pe numărul și calitatea
colaboratorilor care au avut încredere să
publice într-o revistă tânără. Un proiect
ambițios pornit nu de la duritatea literei cum
este interpretat, ci de la rostogolirea ei, de-a
dura, prin viața noastră, generând emoții,
înnoind sau revelând sensuri.
Unii au zâmbit ironic „nimic nou sub soare”,
alții ne-au criticat. Normal! Trebuie să fii
conștient că nu ieși pe o scenă unde să fii
aplaudat, ci în bătaia reflectorului, în lama
bisturiului. O vorbă spune „foamea vine
mâncând”. Da, experiența vine colaborând cu
oamenii, cititori și scriitori. Unii au înțeles
demersul nostru, ne-au sprijinit publicând:
Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Angela
Mamier Nache, Adrian Alui Gheorghe,
Dumitru Ion Dincă, Ioan P. Iacob, Florentin
Popescu, Valeria Manta Tăicuțu, Ion Roșioru,
Marin Ifrim, Gheorghe Iova, Vasile Baghiu,
Felix Nicolau, Robert Șerban, Claudiu
Komatin, Liviu Ofilieanu, Dumitru Pană,
Tudor Cicu, Florin Caragiu, Radmila
Popovici. Victoria Milescu, Liliana Rus, Geo
Galetaru, Gela Enea, Ionel Bota, Nicolai
Tăicuțu, Titi Damian, Daniela Șontică,
Camelia Iuliana Radu, Nuța Istrate Gangan,
Luminița Zaharia, Iosif Grapini, Loredana
Dalian, Diana Dobrița Bilea, Mihaela
Meravei, Ioana Burghel, Adela Efrim, Adi
Filimon, Luminița Amarie, Florina Isache,
Daniel Luca, Florin Ciocea, Hristina Doroftei,
Gabi Schuster, Ramona Müller, Luminița
Potârniche, Liliana Popa, Dumitru Băluță,
Mihai Vintilă, Virgil Andronescu, Cornelius
Drăgan, Dumitru Dănăilă, Aurel Anghel,
Maria Cernegura, Mariana Gurza, Daniela
Voicu; nu am să spun și alții, ci mulțumesc,
tuturor colaboratorilor. Au debutat în revistă,
Codruța Vancea, Maftei Luminița, Simona
Trăistariu (Simona Stapan), eleva Victoria
Pripon și Ilona Cristina Pârvu.
Echipa de redacție formată din Costel Suditu,
Manuela Camelia Sava, Mihaela Burlacu,
Elisabeta Boțan, Mihai Marian (Negru
Opac), Florentina Loredana Dalian, Teo
Cabel, Sorin Călin, Liviu Ofileanu va
continua acest demers literar cu același
respect pentru literatură, pentru cei care scriu
și pentru cei care ne citesc.
O aniversare din care nu lipsește comemorarea
celor care nu mai sunt printre noi. Nu
trebuie să-i uităm. Să le citim cărțile, să nu
lăsăm uitării energii pozitive investite în
devenirea altora. De curând un cunoscut
scriitor buzoian Marin Ifrim, poet, pamfletar,
jurnalist, critic și-a făcut permis pentru
biblioteca din cer. Marin Ifrim a fost un
important și deocamdată neegalat animator
cultural al Buzăului. Era cetățean de onoare al
municipiului Buzău și ceea ce dorea în
ultimul an al său de viață era doar „un loc de
veci”. În 2015 mi-a dat o diplomă și m-a rugat
să o păstrez eu, că acolo sigur o va arunca
cineva sau se va pierde. Am băgat-o într-o
revistă atunci presat de un eveniment literar
ce trebuia să înceapă. Mai târziu am văzut ce
scria pe diplomă: „Marin Ifrim a fost înscris
în Enciclopedia Personalităților din România
(20.08.2009)”
Anul acesta s-au împlinit șapte ani de când
poetul Ion Nicolescu ne-a părăsit, dar ne-a
lăsat cărțile sale pe nedrept marginalizate.
Scriitorul Emil Niculescu nu a fost de acord
ca timpul să șteargă chiar ce vrea și a pus pe
hârtie mărturii despre Ion Nicolescu.
Trebuie să vorbim mai puțin despre noi și
mai mult despre cei care, prin forța aceasta
centrifugă a existenței și prin lăcomia
entropiei, avem tendința de a uita sau a vorbi
despre ei fără să îi citim. A scrie o carte, două
din pasiune este una, a nu te raporta la valorile
literaturii și a nu le cunoaște înseamnă a nu te
încadra în atmosfera și spiritul ei.
Criticul Daniel Cristea Enache specifica într-un
interviu că îi apreciază pe scriitorii care se
apleacă serios asupra scrisului cu munca
sisifică pe care o implică, nu pe cei care
mimează actul scrisului. Adevărat lucru!
Vă așteptăm!
Teo Cabel

In memoriam Marin IFRIM

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna
Bălăceanu, jud. Buzău.
Decedat 14 Martie 2019.
Studii: Școala Profesională de Chimie Brăila,
Liceul Agricol Buzău, Școala tehnică de
maiştri Buzău, Facultatea de Istorie,
Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea
„Spiru Haret” Bucureşti.
Cărţi publicate:
„Spre oraşul cu un milion de ferestre”,
versuri, Ed. ,,Litera”, Bucureşti, 1986.
„Curentul marin”, versuri, Editura „ŞI”,
Buzău, 1995.
„Alfabet de tranziţie”, versuri, Biblioteca
Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău 1995.
„Însemnări despre literatura buzoiană
actuală”, critică şi istorie literară,
Ed. „Porto Franco”, Galaţi, 1996.
„Fotografii cu cântec”, versuri, Ed. ,,Rafet”,
Râmnicu Sărat, 2001.
„Incursiuni în viaţa unui actor. George
Mihalache-Buzău”, monografie,
Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001.
„Poeme”, versuri, Ed. ,,Rafet”, Rm. Sărat,
2003.
„La spartul târgului”, proză scurtă,
Ed. „Anastasia-Ina”, Buzău, 2004.
„Lamentaţii de mucava”, proză scurtă,
Ed. ,,Anastasia-Ina”, Buzău, 2004.
„Suprafaţa lucrurilor”, versuri, Ed. ,,Rafet”,
2004.
„Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”, critică
literară, două ediţii, Ed. „Rafet”, Râmnicu
Sărat, 2006.
„Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,
versuri, Ed. ,,Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006.
„Monografia comunei Bălăceanu”, coautor,
Ed. ,,Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
„Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.
„Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
„Portrete în bleu Marin”, tablete literare,
Ed. „Raluca”, Buzău, 2008.
„Trilogia efemerităţii”, antologie de proză
scurtă”, Ed. „Rafet”, Râmnicu
Sărat, 2008.
„Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”,
Rm. Sărat, 2009.
„Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”,
Rm. Sărat, 2009.
„Din capitala mondială a anonimatului”,
antologie de versuri, Ed. TipoMoldova,
colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011.
„Cântec pentru cel care se râmnicereşte”,
selecţie critică din opera lui Constantin
Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011.
,,Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”,
Râmnicu Sărat, 2011.
„1989. Cartelul Metaforelor” proză Ed.
Editgraph, 2012.
„Scrisori din Anglia” jurnal de călătorie, Ed.
Editgraph 2013.
„Cu vaporul prin deșert”, pamflete, Ed.
eLiteratura, 2014.
„Vid reîncarnat”, versuri, Ed. Editgraph,
2014.
„Invitație la vals”, Interviuri, Ed. Omega 2014
„Blocat în lift spre cer” poezie-confesiuni,
Ed. Teocora 2015.
„În sângele ploii”- versuri, Ed. Teocora 2016;
„Cartea de muncă”- autobiografică, Ed.
Teocora, 2016;
„Cartea Teatrului” publicistică, ed. Teocora
2016.
„Doctorul Valeriu Bistriceanu sau începutul
unei veșnicii”, Ed. Teocora, 2018;

Elena RADU

Timpul și gratitudinea lui

Adevărul se află în cuvintele pe care le trăiești
cu adevărat, pe care le spui, le scrii, le lași
moștenire generațiilor.
L-am cunoscut pe Marin Ifrim după revoluție
în redacția unui ziar local. Credeam în
libertatea cuvântului, a democrației. Credeam!
Făceam presă la vremea aceea cu cele mai
bune intenții, iar profesionalismul îl
dobândeam prin corectitudine, muncă,
seriozitate… L-am perceput ca pe un bun
camarad alături de care puteai ridica baricade
și lupta pentru o cauză.
Apoi drumurile noastre s-au despărțit – eu am
ales o altă carieră. Dar scriam…
Am început să public primul roman, apoi
altele. Am devenit membru al Uniunii
Scriitorilor din România.
Pe drumul meu literar deloc ușor am fost
sprijinită de Marin Ifrim, – sigur și de mulți
alți scriitori, oameni de cultură. Interviuri,
lansări, întâlniri diverse, schimburi de idei,
emisiuni la tv. Ne întâlneam la o cafea ca să-i
dau texte pentru ziarul Opinia sau alte reviste
unde ținea o rubrică culturală împreună cu
D. I. Dincă și firește, vorbeam ce mai e prin
târgul nostru, literar. Era o atmosferă care
încuraja, aduna oameni de litere, tineri poeți.
Avea în el ceva simplu, direct. Fără
menajamente. Marin Ifrim și-a păstrat
nealterat conceptul despre literatură, dar și
dârzenia de a face cultură – pentru că de foarte
multe ori era nevoie de mult efort material,
spiritual, organizatoric.
Când făceam front comun literar era minunat,
aveam ceva de spus.
Poate uneori aprig în adevăr față de anumite
aspecte literare sau scriitori, pentru că lumea
literară are și ea… incandescențele ei. El nu
insinua, țintea, inclusiv oameni politici. Și își
zidea cuvântul, propria reformă, ceea ce avea
să lase, să transmită. Nu au lipsit între noi,
oamenii de litere anumite diferențe de idei,
principii, dar cum altfel să faci literatură?
Fiecare își apăra poziția, ideile, creația.
Literatura e un teren minat de multe ori.
Era frumos… Căci, în cele din urmă, clipa de
care avem nevoie este libertatea creației.
Timpul prin gratitudinea lui ni l-a dat pe
Marin Ifrim… și nu e deloc puțin. E Marin, e
și Ifrim și multe altele din care putem avea ce
lua, ce vedea, ce crede.
În poemele dedicate Irinei, poeme proclamate
printr-un existențialism pur, am remarcat un
Marin Ifrim nou, mai puternic prin inspirație
și trăire, de o profunzime captivantă și
dramatică.
Marin Ifrim a murit iubind, a murit trăind, a
murit știind.
Un destin literar poate sinuos, dar despre
Marin Ifrim vorbește chiar… Marin Ifrim cu
ce a lăsat în urmă.

Florentin POPESCU

Cu plecarea lui Marin Ifrim a dispărut un
reper…

Privind înapoi nu „cu mânie”, ca să folosesc
expresia dintr-un film arhicunoscut pe
vremuri, ci „cu simpatie şi interes”, după
trecerea „Vârstei de aur” a Cenaclului „Al.
Sahia” şi mai ales după ce unii dintre noi neam
răspândit care-ncotro prin ţară, m-a
interesat întotdeauna tot ce s-a întâmplat/se
întâmplă prin Buzăul adolescenţei şi
şcolarităţii mele, dar cu deosebire promoţia
literară de după noi.
Pentru cei care ne-am ridicat din
Cenaclul „Al. Sahia” şi reprezentăm cât de cât
ceva în literatura de azi n-a fost deloc uşor,
graţie vremii, vremurilor, împrejurărilor nu
întotdeauna favorabile.
N-a fost deloc uşor nici pentru cei de
după noi (chiar dacă azi, cu ceva bani se poate
publica orice şi oricât!). Şi mă gândesc la
liderul de necontestat al „Generaţiei
următoare”, la Marin Ifrim – cel care, plecând
de curând într-o lume pe care vrem s-o
credem mai bună lasă un gol în cultura
buzoiană. Un gol pe care va trebui, acum sau
mai târziu, să-l umple cineva.
Fără îndoială, Marin Ifrim a fost un
luptător. Pentru sine, dar şi pentru ceilalţi.
Polihistor, el a publicat o sumă de volume în
aproape toate genurile literare şi s-a afirmat,
ca atare, drept un scriitor care a avut ce
comunica lumii. Dar el a mai fost – lucru nu
prea des întâlnit! – şi un animator al vieţii
culturale buzoiene. Meritele în domeniu i se
cunosc.
Chiar dacă ar fi să luăm în calcul numai
cele două reviste pe care le-a înfiinţat şi
totodată le-a păstorit – „Cartelul metaforelor”
şi „Caietele de la Ţinteşti” şi tot ar fi de ajuns
pentru a intra în istoria locurilor, deşi are mult
mai multe merite – pe care istoricii literari ai
viitorului vor trebui să le scoată în evidenţă.
Orgolios, Marin Ifrim şi-a făcut şi
duşmani (dar numai proştii nu au duşmani),
dintre acei grafomani fără talent şi vocaţie,
însă insistenţi până la saţietate.
Ca mai vârstnic coleg de scris i-am atras
uneori atenţia să nu mai fie exagerat şi
excesiv în aprecierile făcute pe marginea unor
inşi sau a unor cărţi şi chiar m-a deranjat
când, după vreo două interviuri pe care i leam
acordat, a scris undeva că aş fi „aproape
un clasic în viaţă”, iar la apelativul „maestre”,
i-am răspuns ca nenea Iancu: „Mai este, mai
este!”.
Mici amănunte. Nici nu mai contează,
până la urmă. În faţa umbrei timpului, care
acoperă totul şi care, în cele din urmă ne
înghite şi pe noi, Marin Ifrim ne-a lăsat o
operă literară şi publicistică nu prea întinsă în
dimensiuni, însă revelatoare din multe puncte
de vedere – semn limpede că n-a trecut
degeaba prin această lume.
Dumnezeu să-l odihnească în linişte
după o viaţă atât de agitată!
12 mai 2019

Ana Maria GÂBU – Facultatea de litere,
Universitatea „A.I. Cuza” Iași.

Cea mai clară amintire cu el

Citisem pe site-ul Lira 21 în care activam
atunci, în 2010: „Fundaţia Academica „V.
Voiculescu”, în colaborare cu Biblioteca Jud.
„V.Voiculescu”, Asociaţia Culturală
„Renaşterea Buzoiană” şi Casa de Cultură a
Sindicatelor Buzău organizează, în ziua de 20
noiembrie 2010, cea de-a XII-a ediţie a
Concursului Naţional de Creaţie Literară
pentru Elevi şi Studenţi „V. Voiculescu – Arc
de suflet peste timp”. Pot participa elevi şi
studenţi….” a scris d-na Carmen Tania
Grigore, colegă de cenaclu. Adresa de
expediere era pe numele Marin Ifrim. Eram
nehotărâtă. Până la urmă, mi-am luat inima în
dinți și am trimis poezii la concurs.
Zilele treceau una după alta cu
problemele pe care le aveam atunci: şcoală,
lecții de canto, de dans, de pictură şi nu în
ultimul rând activitatea mea din cenaclu. În
această perioadă a avut loc preselecţia pentru
emisiunea „Vedeta familiei” şi am primit un
răspuns pozitiv. Bucuria am împărtăşit-o
colegilor mei de cenaclu şi am trimis un
mesaj şi d-lui Marin, la Buzău; mi-a răspuns
că este posibil să ne vedem la premierea de la
Buzău.
Nu după multă vreme s-au afișat
rezultatele concursului, mă număram printre
câștigători. Festivitatea urma să aibă loc într-o
vineri, când nu puteam lipsi de la școală, așa
că i-am mulțumit domnului Marin Ifrim și lam
anunțat că nu voi fi prezentă. Mi-a răspuns
sec că prezența este obligatorie așa că ai mei
au hotărât că vom merge la premiere și mă
vor învoi de la școală.
La Biblioteca Județeană, l-am zărit pe
domnul Marin Ifrim. Mi-a ieşit zâmbind
înainte, m-a îmbrăţişat, şi mi-a spus că sunt
așteptată și mulți vor să mă cunoască.. Era
blând și glumeț, mă făcea să mă simt
confortabil printre atâția oameni străini cărora
mă prezenta. Cred că această imagine a lui o
voi purta în suflet ca amintire. În sală se
discuta, se făceau glume, se aplauda, se cânta
și cumva toată atmosfera devenea plăcută
pentru mine.
„Cartea asta scoasă/ Nu e de pomană/ Ce
putea să iasă/ Dintr-o buruiană” a spus autorul
volumului ”Glasul inimii”, d-nul Vasile
Buruiană și toată lumea a râs. Înainte de
festivitate, vecinul de scaun mi-a șoptit,
glumind: „Tu nu iei nimic, degeaba ai bătut
drumul de la Dorohoi până aici”. Eu am fost
ultima premiată. Prezentarea mi-a făcut-o dnul
Ifrim. A vorbit foarte frumos despre mine.
Nu știam ce trebuie să fac, cum să stau… Să
mă uit în sală? Să mă uit la el? Am aflat din
cuvântul său că voi primi trei premii: Premiul
Fundaţiei Academice „Vasile Voiculescu”
înmânat de d-nul prof. Dr. Valeriu
Bistriceanu, preşedintele Fundaţiei, care,
aproape şoptit, m-a felicitat şi mi-a mulţumit.
Eu îi mulţumesc şi acum pentru fericirea din
acea zi. Regret că a plecat și el printre stele…
Premiul „Special al Tinereţii” oferit de poetul
Mihai M. Macovei, originar din Suharău,
Botoşani, la o azvârlitură de băţ de Dorohoi.
Era atât de bucuros că sunt de-a lui. La
înmânarea premiului mi-a spus „totdeauna am
spus că sunt la doi paşi de Enescu, la patru
paşi de Eminescu, acum sunt la trei paşi de
Ana Maria!”. Premiul Special al revistei
„Tainele Sănătăţii” din Chişinău, oferit de dnul
Vlad Sainciuc, redactor–şef al acestei
publicaţii. Când a trebuit să spun și eu ceva
domnul Ifrim mă privea de la masa juraților și
mă încuraja, dând aprobator din cap. Aveam
atât de mari emoții, încât cuvintele mele de
mulțumire au fost simple, rapide, mecanice.
Gândindu-mă acum, aș fi vrut să îi spun mai
multe. După festivitate m-a plimbat prin sală,
de la om la om, prezentându-mi scriitori,
redactori, editori și mi-a vorbit despre fiecare
în parte. M-a trimis acasă cu brațele pline de
cărți și mi-a spus că sunt mereu așteptată la
Buzău. De atunci, am știut că în acea parte de
țară mă va aștepta mereu cineva și m-am
simțit fericită și în siguranță.

Aceasta e cea mai clară și fragedă
amintire a mea cu omul Marin Ifrim. Chiar
dacă nu-l voi mai zări niciodată pe fereastra
trenului care trece prin Buzău, în sufletul
meu, el încă îmi zâmbește.

Valentin TUFAN
Membru fondator al cenaclului AntePortas

Literatura buzoiană rămâne mai săracă
fără Marin Ifrim

Mă aflu în faţa unei hârtii și vreau să scriu
despre viaţă, despre oamenii care mi-au
marcat adolescența şi începuturile în
literatură.
Câteodată mă gândesc la trecut şi la tot ceea
ce îmi plăcea să fac, la toate tabieturile şi
libertatea pe care mi-o exprimam în faţa unei
coli albe. Azi toate lucrurile acestea îmi
lipsesc, îmi lipseşte şi acel eu de atunci, îmi
lipseşte şi nesiguranţa pe care o afişam pe
atunci, dar cel mai mult îmi lipseşte acel
moment când l-am întâlnit pe domnul Ifrim, a
fost un moment intens şi plin de emoţie,
moment care s-a consumat destul de rapid,
căci aşa era domnul Ifrim, avea un stil mai
direct de a-şi exprima părerile. Ele au venit
mai târziu pe blogul dânsului, unde a postat
poeziile mele şi a vorbit despre mine.
Imediat după acel moment, sprijint de Marin
Ifrim domnul Teo Cabel, a creat cenaclul
Ante Portas alături de alţi tineri poeți și dar şi
Laurențiu Belizan. S-au alăturat pe urmă și
Gina Zaharia, Mihaela Boboc…
Domnul Ifrim a fost un element definitoriu
pentru literatura buzoiană, a avut întotdeauna
un cuvânt de spus, dar cea mai importantă a
fost sinceritatea, nu de puţine ori tăioasă pe
care o prezenta în articolele sale, sinceritate
care lipseşte azi prin presa şi literatura
buzoiană.
Rămân în urmă articole şi poezii apărute în
foarte multe publicaţii de prestigiu din ţară,
însă ceea ce nu mai rămâne este bunătatea,
omenia şi sinceritatea pe care dânsul le etala
cu o naturaleţe remarcabilă.

Mihai VINTILĂ
– redactor șef revista „Litera 13”

De ce eram prieteni cu Marin Ifrim ?

Pentru noi, cei de la Litera 13, Marin Ifrim a
fost ca o adiere de aer proaspăt. Ne-am
intersectat atunci când abia apăream pe
firmamentul literaturii brăilene. Am discutat,
ne-am oferit cărțile și apoi am citit. Imediat sa
produs o legătură indestructibilă între noi.
Poate că felul de a fi a lui Marin Ifrim care nu
iubea compromisul, care se lupta cu balaurii
având drept scut doar adevărul, a fost decisiv
în aproprierea noastră. Noi mergeam pe
aceeași cărare literară dar mult mai în spate.
Generozitatea sa am simțit-o atunci când am
făcut o lansare comună, când am primit
invitația de a scrie la revistele unde scria și el,
când puteam în discuțiile dintre noi să spunem
exact ceea ce gândeam. E mare lucru pentru
cineva care abia navighează pe apele tulburi
ale literaturii să cunoască și să discute cu un
vechi căpitan. Nu l-am ridicat în slăvi, de
fiecare dată am scris exact ce am simțit, nu
am fost cenzurați niciodată. E un sentiment
frumos să poți să scrii ceea ce vrei, ce crezi și
cineva, cu un statut ridicat literar, să fie în
spate să te vegheze, să te apere, să te susțină
necondiționat, numai pentru că el crede că ai
talent. Așa era Marin Ifrim. Îmi pare rău că nu
am mai apucat să facem plănuita lansare la
Brăila, orașul de care era inevitabil
îndrăgostit. O să ne lipsești!

Marin MOSCU

Uşa deschisă pe umăr de om

Viaţa mi-a scos în cale totul ce-i mai frumos:
flori, albine, copaci roditori, fântâni şi
cuptoare de poveşti, cernoziom strângând în
sânu-i grâu cu spicul cât vrabia, căprioare şi
mistreţi cu colţii de argint.
Peste toate aceste măreţe frumuseţi am
găsit în trunchiul unui stejar crucea poetică
prin care se deschidea o uşa pe umăr de om.
Omul acesta avea sânge în cuvinte, în
aprecierile sfinte ale prieteniei dar avea şi
spumă de mare în clevetirile urbane
nespecifice sufletului său.
Am deschis uşa şi am nimerit direct în
cordul şi bunătatea tizului meu, Marin IFRIM.
Ce pot să spun despre această sursă de
lumină generoasă?
Scântei, picături din steaua-i trecătoare mau
molipsit, mi-au pavat drumul prieteniei, a
frăţietăţii…
Doamne, uşa de pe umărul lui s-a închis,
dar opera lui, prietenia, trăirile lui au rămas
ferestre de pomenire şi amintire.

Tizule MARIN IFRIM, trăieşti în inimile
noastre, în inima mea!

Culiță Ioan UȘURELU
redactor șef al revistei „Salonul literar”-
Vrancea

MARIN IFRIM – un scriitor pentru eternitate

Ne vedeam destul de rar dar, l-am considerat
întotdeauna pe Marin Ifrim unul din Marii
mei Prieteni. Cred că, în legarea acestei
prietenii atât de trainice, Gheorghe Istrate (un
alt buzoian de excepție) a avut un rol
covârșitor și i-am mulțumit mereu lui
Dumnezeu (îi mulțumesc și acum) pentru
șansa de a cunoaște și a fi în preajma unor
astfel de oameni.
L-am cunoscut, pe MARIN IFRIM,
cândva, la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat
și mi-am dat seama că, în ciuda trupului său
firav, era un OM MARE în ceea ce privește
Omenia și Talentul. Omenia lui se risipea
chiar și (sau mai ales) pe terenul atât de minat
cu răutățile celor din jurul său. Cine erau
răutăcioșii? De cele mai multe ori tocmai
aceia care, într-un fel sau altul, fuseseră
ajutați de Maestru.
Din marea sa Dragoste pentru Clăcașii sau
Făptașii Literaturii din rândul scriitorilor
buzoieni, dar și din alte județe, a prefațat zeci
și zeci de cărți, a debutat mulți tineri care au
devenit scriitori consacrați și a editat reviste
literare. A fost, fără să ne temem de cuvinte,
un Genius Loci. Câți recunosc acest fapt atât
de vizibil, este o altă problemă. Și nici nu-l
mai interesează, dacă l-a interesat vreodată…
Oricum, eu și toți ceilalți membri ai U.S.R., dar
și marea majoritate a oamenilor scrisului
românesc am știut Valoarea Operei lui Marin
Ifrim și l-am Invidiat (invidie stimulativă,
constructivă, bineînțeles), l-am Admirat, l-am
Premiat (cred că nici n-a știut câte premii a
luat la Festivalul Internațional de Creație
„Vrancea literară”) și i-am urmărit de la
distanță toate Marile Sale Realizări Literare.
Dispariția sa fizică din peisajul literar
românesc este o mare pierdere, dar pentru
mine și pentru adevărații Prieteni MARIN
IFRIM este AICI, ACUM și va fi
ÎNTOTDEAUNA.

Carmen Tania GRIGORE

Ancora de veghe
(Omagiu scriitorului Marin Ifrim)

Amintirea celor plecați este ca o ancoră în
adâncul memoriei. O ancoră a cărei greutate
este dată de consistența înfăptuirilor spirituale!
Scriitorul Marin Ifrim a fost și rămâne
un filon consolidat din magma cuvintelor care
l-au înveșnicit în turnul de veghe al bunului
Dumnezeu! Aflu că există și o ancoră de
veghe, slavă Tatălui pentru ea, astfel că o vom
purta în inimă ca pe un giuvaer, mărturie a
privilegiului de a fi fost în același spațiu
contemporan cu regretatul poet care a generat
în cetate „curentul marin”! Îmi mențin
speranța că Buzăul va cinsti memoria acestui
misionar cultural care s-a implicat atât de
efervescent în tumultul civic! Marin Ifrim s-a
dedicat necondiționat actului creator, nu a
făcut compromisuri, a avut un crez insuflat de
o viziune autentică, asumându-și destinul cu o
seninătate de spartan, încă din tinerețe, așa
cum îmi scria la începutul prieteniei noastre
literare, în anul 1978: „Eu mă grăbesc tot
timpul, în gândirea mea tind totdeauna spre
un timp mai îndepărtat, cufundat în viitor”. În
graba vieții sale, poetul a lăsat cuvintelor
multă lumină din sufletul lui generos, să ne fie
pentru neuitare și prețuire veșnică!

Luminița ZAHARIA

Cum să vorbești la trecut despre oameni pe
care i-ai cunoscut, pe care i-ai prețuit, oameni
încă tineri, care mai aveau multe de dăruit
lumii?! Nu am asimilat nici acum vestea că
Marin Ifrim a plecat la îngeri… L-am cunoscut
mai întâi prin opera sa, apoi l-am întâlnit de
câteva ori cu ocazia unor lansări de carte. Îi
datorez mult: mi-a scris prefața sau coperta a
patra pentru mai multe volume, m-a publicat
în Cartelul metaforelor și pe blogurile sale, m-a
inclus într-o carte de interviuri cu poete
contemporane, a colaborat cu fiica mea la
traducerea în engleză a volumului de versuri
„Vid reîncarnat”. Mi-a dăruit cărțile sale. Nu
m-a lăsat niciodată să-i mulțumesc – modest,
generos, spunea scurt: „E-n regulă” și se
grăbea spre alte fapte bune! Un scriitor
remarcabil, putea aborda orice gen la
superlativ. Extrem de prolific – fără să piardă
însă din profunzime. Un rebel, un vizionar, un
luptător pentru frumos și dreptate. N-ai fi
găsit la el strop de infatuare sau de egoism. A
ars mult prea repede, așa cum numai oamenii
adevărați ard.
Îmi amintesc câteva versuri ale Ilenei
Mălăncioiu: „Și totuși cât aș vrea să văd o dată
un suflet,/ Să-l țin în palme ca pe o pasăre și
să zic:/ E sufletul omului acela care sta lângă
noi sub soare/ Și din care mă temeam că n-a
rămas nimic.” Am citit recent că s-a întors în
România, după o sută de ani de absență a
speciei, un zăgan. O pasăre frumoasă,
maiestuoasă, neînfricată. Mult-așteptata
pasăre a cărei statuie străjuiește chiar gara din
Buzău. Eu cred că zăganul întors este sufletul
lui Marin.

Ion P. IACOB

***
unul câte unul
dispar din tabelul elementelor
unul câte unul
luând cu ei
aburul
de pe luciul oglinzii

prietenii
lasă în urma lor
o amintire înceţoşată
în mlaştina căreia
mă afund
puţin câte puţin

C. SUDITU

astăzi
am îmbrăcat iar cămașa neagră
quod natum est ex Deo,

redit est Deo
trec înapoi berzele pe sub cer/vîntul
ne ia căciulile și plînsul

ne aplecă sufletele/ce mai șuierat
de suflete

ne derutează setea și foamea
pe unii și timpul prea ascuțit

Gheorghe ONCIOIU
L.S., Filiala Buzău

Eram tentat să încep acest text cu clasicul „A
fost odată…” Şi totuşi, n-am să încep aşa. Am
să încep cu…
A fost, până mai ieri, printre noi, un om.
Un om despre care – urmărindu-i c.v.-ul şi,
mai ales, cunoscându-l – îţi dai seama că, la
naştere, a fost în graţiile ursitoarelor, care l-au
dăruit cu talent şi cu un ascuţit spirit de
observaţie, cu tenacitate şi conştiinciozitate,
dar mai presus de toate cu generozitate. Astea
toate l-au ajutat să pornească de jos şi să nu se
oprească decât undeva sus pe o scară a
valorilor.

A muncit mult, punându-şi la bătaie
mintea şi sufletul pentru înălţarea sa continuă.
Neprecupeţind, în schimb, nicio fărâmă din
acestea două pentru a pune măcar o cărămidă
la temelia diverşilor semeni care i-au cerut
ajutorul.
A scris despre tot ce i-a ieşit în cale.
Despre tot ce i-a convenit şi, mai ales, despre
ce nu i-a convenit pe parcursul vieţii. De la
frumuseţile acesteia, până la urâţeniile cele
mai teribile ale ei.
A trăit toată viaţa – aşa cum avea să
spună, cu ani doi înainte, la despărţirea de
unul dintre prietenii lui dragi – „cu lumânarea
aprinsă încă din prima zi de naştere“, până
când „din degete, i-au crescut şi lui lumânări,
iar lacrimile celorlalţi au devenit diamante
albastre, precum cerul…“
Acesta a fost scriitorul, poetul şi
pamfletarul MARIN IFRIM, care ne-a părăsit
de curând, lăsând un gol în inimile celor care
l-au cunoscut.