De-ai noștri! – Grigore Leaua – Parousia sau eroarea de a fi fericit (1)

EPITAF PE O VIOARĂ

Zilele acestea o veste tristă a zguduit meridianele lumii, răvășindu-le conștiința tuturor acelora care au iubit geniul lui YEHUDI MENUHIN.
Cândva, aflat pe pământul sacru al Indiei, marele violonist privea lumea de la înălțimea spiritualității sale ebraice, al cărui exponent a fost întreaga sa existență: „Viața și moartea nu sunt totul și nimic, ci doar etape într-un proces, șiruri de evenimente de-a lungul cursului infinit al unui râu căruia toți i se încredințează asemenea tuturor celorlalte fenomene”.
România se poate mândri cu faptul că YEHUDI MENUHIN nu a fost numai unul dintre marii săi admiratori, ci chiar un prieten sincer și devotat, căreia i s-a dedicat cu toată pasiunea până la moarte: „Dintre toate țările de pe lume, România și Ungaria sunt singurele pentru care muzica simbolizează existența națională”, scrie el și adaugă: „Tradițiile muzicale ale României, chiar în actuala civilizație internațională urbanizată, automatizată și înregistrată, au o asemenea forță, încât rămâi uimit și trebuie să le aduci prinos de recunoștință”.
O mare prietenie l-a legat încă din copilărie de George Enescu pe care pur și simplu l-a venerat toată viața sa. Cu nouă ani înainte de moartea acestuia , în anul 1946, Yehudi Menuhin călca emoționat pentru prima dată pământul României , coborând din avion pe aeroportul Băneasa. Îl aștepta la scara avionului însuși marele Enescu. Bucureștiul i-a apărut plin de frumusețe și măreție și nu a uitat nici atunci și nici mai târziu că în timpul războiului mii și mii de evrei și-au găsit azil în România, scăpând cu viață din teroarea antisemită a vremii. „Nicăieri o ședere a mea nu a egalat prin continuitate și încântare pe cea din România”.
Yehudi Menuhin a cucerit lumea cu o vioară. Altfel decât au încercat și încă mai încearcă unii s-o cucerească cu arme, mijloace de distrugere în masă și idei otrăvite, întreaga viață și-a dedicat-o muzicii și soției sale, Diana, pe care a iubit-o până la divinizare.
Ca orice mare artist, absorbit până la uitarea de sine de perfecțiunea muzicii, regina tuturor artelor, a reușit să privească detașat micimea lumii în care a trăit, oferind o dimensiune nouă mizeriei existenței umane a acestui sfârșit de veac. Și, confirmând parcă dimensiunea uriașă a spiritului său, aflat în pragul bătrâneții, cel mai mare violonist al acestui secol se lasă pradă unei mirabile intuiții: Dacă în pragul celor 60 de ani ai mei îmi întorc privirile înapoi, ceea ce mă uimește mai mult este linearitatea vieții mele; tot ceea ce sunt, gândesc sau săvârșesc, aproape toate câte mi s-au întâmplat par să fie urmărite până la origine în cel mai simplu și clar spirit geometric”.
Yehudi Menuhin a fost o esență rară, irepetabilă, un semn al armoniei universale.

CELOR CARE TAC

Un recent studiu englez constata deunăzi că toți cei care cresc în casă un câine sunt mai puțin expuși la un posibil infarct cardiac. Explicația rezidă în faptul că cel mai bun prieten al omului, câinele, îi oferă stăpânului său un anume confort afectiv, pentru că el nu condiționează în nici un fel dragostea pentru cel ce-1 îngrijește zilnic.
Nu știu sigur dacă generozitatea comportamentului canin are un efect realmente benefic asupra egoismului feroce a! omului, dar îmi amintesc că odată, după ce fusese izbit cu piciorul de un imbecil, însuși Socrate ar fi exclamat cu binecunoscuta-i ironie: „M-aș duce oare să mă plâng dacă m-ar fi lovit un măgar?”
Pe măsură ce trece timpul și mijloacele prin care oamenii își fac tot mai mult rău unii altora devin tot mai sofisticate, exclamația lui Socrate pare că se apropie din ce în ce mai mult de înțelesul straniu al titlului dat de Tolstoi ultimului său roman, rămas neterminat pe masa lui de lucru, „Nu există pe lume vinovați”.
Există pe planeta noastră mulțimea cenușie , informă și enormă a tuturor acelor ființe care tac. Acolo, în lumea tăcerii, nu e nici o diferență între cei ce tac și nimeni nu știe cu exactitate ce ascunde tăcerea acestor ființe. Plante, animale și organisme microscopice își poartă laolaltă în tăcere secretele de la naștere până la moarte. Doar din când în când știința mai descifrează cu trudă încă un semnal din care aflăm cu stupoare că liniștea aceea este numai aparentă. Că ea ascunde, de fapt , pericole și frumuseți, bucurii și tristeți, disperări și extazuri, victorii și înfrângeri.
Între toate, cea mai profundă pare a fi tăcerea oamenilor, acea tăcere a celor absorbiți de propriile gânduri, de propriile tristeți, de propriile disperări.
Tăcerea omului exprimă deznădejdea ajunsă dincolo de limita suportabilului, așa cum o exprimă cel mai bine luciditatea Iui KIERKEGAARD: „Deznădejdea este granița unde se întâlnesc într-o egală neputință furia unui egoism cuprins de o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățânare orgolioasă”.
Nici un moment nu pare a fi mai periculos pentru planeta Pământ decât momentul în care omenirea tace, asistând neputincioasă la sarabanda deșănțată, declanșată și întreținută ca într-un coșmar de politicieni și militari, de clerici și oameni de știință deopotrivă.
Pus față în față cu toate nenorocirile așa-numitei lumi moderne, omul de azi, absorbit de propria-i singurătate, pare că se apropie tot mai decis de liniștea amenințătoare a unui sfârșit de eră, pierzându-se încet- încet în tăcerea informă a peisajului din care abia s-a ivit acum câteva milioane de ani.
Și, ca într-un tragic tablou final, la fel de singuri ca animalele de casă, cei ce tac refac din neant geniala intuiție a marelui poet Keats: „Sunt fericit că pe lumea asta există mormântul”.

OAMENII STATULUI

Titlul acestei tablete nominaliza pe vremuri, prin excelență, pe toți cei ce purtau o uniformă, de la armată și până la ceferiști. Evident, în realitate, cu sau fără uniformă, cu toții lucram la stat, stăpân peste tot ce mișcă sau nu. Existența unui singur stăpân ne dădea o anumită siguranță, chit că stăpânul respectiv nu o dată abuza cât putea și de noi, și de bunurile pe care le avea în administrare. Dar nici muritorii de rând nu se lăsau mai prejos: așa că, atunci când prindeau ocazia, profitau din plin de „neatenția”, câteodată intenționată, a stăpânului și trăgeau și ei spuza cât puteau pe turta lor. Situație hilară, în care ce se construia noaptea se dărâma ziua. Sau invers. N-are importanță! Oricum, se aplica din plin o pastișă plină de subînțelesuri perverse: „Statul a dat, statul a luat, statul fie lăudat!”
Și a venit și ziua cea mare, când am trecut cu toții, cu mic, cu mare, la capitalism. Plini de „evlavie” pentru noua orânduire, cu ardoarea inconștientă a celor care habar n-au ce fac, oamenii statului, care se aflau cel mai aproape de averile nației, s-au apucat să le care pe unde a găsit: pe acasă, pe la neamuri, pe la prieteni ori cunoscuți.
În frenezia clipei au uitat pur și simplu de la cine luau. Singurul lucru care conta era doar să nu greșească destinația unde erau duse toate cele „luate”.
Aceasta a fost, cred, etapa în care s-a desăvârșit Marea Revoluție din Octombrie sau (și) Revoluției (insurecția sau cum vreți s-o mai numiți) de la 23 August 1944, momente în care proprietarii și proprietățile s-au schimbat după cum le-a venit mai bine unora sau altora. Fără nici o tocmeală, pentru că nici lege nu mai era.
Conform unei zicale din popor, „Unde-i lege nu-i tocmeală”! Dar nici acolo unde nu-i lege nu-i tocmeală. Simplu ca oul lui Columb.
Așa au devenit unii proprietari fără voie. Că, dacă tot erau oamenii statului, nu trebuia să-i apere averea? Ba da, de orice neavenit, dar nu și de alți oameni ai statului ori chiar de ei înșiși care, nu-i așa, familie mare remunerație mică după buget etc., etc.
Numai că adevărata revelație a marii înghesuieli din decembrie 1989 abia acum se produce. „Libertatea aceea cântată și răscântată atunci pe toate drumurile si va materializa în acești ani, când statul se va elibera de toate datoriile pe care le avea până acum față de cetățeni săi, și anume acele fonduri imense de la buget prin care „întreținea” an de an întreprinderile de unde cetățenii sa își încasau lunar salariile.
Inconștiența celor care gândesc astfel mi se par de-a dreptul colosală.
Deci, aceiași oameni ai statului, după ce l-a devalizat de atâtea și atâtea valori, nu și-au plat impozitele, au încasat comisioane grase vânzând cu toptanul pe nimic întreprinderi întregi, construindu-și apoi vile și cumpărându-și fel de fel de proprietăți pe unde nici cu gândul nu gândești ș.a.m.d., aceiași oameni ai statului, așadar, vin acum și îi mai fac și datori pe cetățeni față de propriul lor stat, obligându-i să-și plătească toate (dar toate!) impozitele pe case, apartamente, mașini, terenuri ș.c.l., chiar dacă nu au nici măcar un loc de muncă. Adică nici un venit.
Mesajul noilor ciocoi pare să fie de un sadism rar: vreți să aveți propriul vostru stat? Atunci munciți ca să-l întrețineți cu cât mai mulți bani. Nu aveți cu ce-1 întreține? Emigrați unde vedeți cu ochii, cereți cetățenie pe acolo și lăsați România pe mâna noastră , că-i găsim noi un client. Mâncați pâine prin străini, cântați-le imnul, sărutați-le steagul, faceți-le jurământ de supunere și-o s-o duceți bine, mult mai bine decât la voi acasă….
Așa ceva nu ni s-a întâmplat nici pe vremea Fanarului!

MIRACOLUL NAȘTERII

Mulți oameni s-au născut înaintea lui Isus. Și mai mulți s-au născut după. Generație de generație, toți au rămas vrăjiți de imaginea Staulului luminat de o unică stea miraculoasă, în acea fabuloasă noapte în care s-a ivit pe lume micul Isus și care de atunci se repetă an de an, ca o perpetuă renaștere a fiecăruia dintre noi, cei vii.
Isus se naște și azi cu fiecare om ce se naște pe Pământ.
Căci, așa cum Bunavestirea a rămas o enigmă, o enigmă a rămas și momentul concepției oricărui copil. Cu toate progresele științei contemporane, iată că, în urmă cu câțiva ani, oamenii de știință americani au ajuns la o concluzie stupefiantă.
În conformitate cu toate cunoștințele admise de știință, organismul uman percepe tot ce nu face parte integrantă din el ca pe un corp străin și acționează prin toate mijloacele de care dispune pentru a-l elimina. Acesta este așa-zisul fenomen de respingere, care apare în cazul transplantării oricărui organ uman și care este combătut prin mijloace medicale specifice până ce fenomenul ca atare dispare și organismul acceptă noul organ transplantat. în mod normal, tot astfel ar trebui să reacționeze și organismul femeii după apariția fătului pe care ar trebui să-l elimine ca pe un corp străin. Numai că, așa cum au constatat și oamenii de știință amintiți, la câteva săptămâni de viață a fătului, din acel minuscul spațiu în care viața abia începe să pâlpâie, pleacă un semnal bioelectric către creierul viitoarei mame, de unde imediat un alt semnal bioelectric revine la făt ca un răspuns de recunoaștere. Din acel moment fătul, viitorul copil ce se ¬va naște, este recunoscut ca parte integrantă din organismul mamei și orice fenomen de respingere este interzis.
Tulburătoarea întrebare pe care și-au pus-o toți oamenii de știință a fost următoarea: cine „vorbește” către mamă din acea zonă care se află în acel moment al vieții într-un stadiu de dezvoltare primitiv?
Aceasta, consideră cercetătorii americani, este cea mai mare enigmă a vieții. La această întrebare nimeni nu va putea da un răspuns niciodată. Fiecare mamă trăiește, așadar, în ziua de azi, fără să știe, această enigmă ca pe o Bunăvestire. Cei dintâi ce i s-au închinat micului Isus au fost păstorii care-și păzeau noaptea turmele în apropierea ieslei unde Mântuitorul se născuse. Și tot ei au fost primii care au dus Vestea cea mare locuitorilor din cetatea Betleemului.
Toată viața Sa Isus a trăit în mijlocul oamenilor simpli. Apostolii lui au fost niște pescari, iar femeile ce i-au fost alături în timpul Răstignirii erau la fel de simple. Ca și soldații romani care abia după Crucificare, când pământul s-a cutremurat sub ei, au înțeles ce au făcut. Ca și tâlharii răstigniți odată cu el. Ca și mama, tatăl și rudele-i apropiate. Copilul ce se năștea în acea noapte de vis la Betleem avea să fie până la moarte înainte de toate Mântuitorul celor sărmani.
Astăzi, când conștiința modernă privește creștinismul ca pe o „vechitură”, când fel de fel de pezevenghi duc oamenii de nas cu tot felul de idei perverse, să ne amintim că nu libertatea exterioară, care pentru unii merge până la libertinaj, ci libertatea interioară este cea care înnobilează viața fiecăruia dintre noi.
Cumpătarea, simplitatea, credința, bucuria de a trăi în modestie, puritatea sufletească și iubirea semenilor sunt cele ce se cer propovăduite în ziua nașterii micului Isus.
Căci, așa cum spunea un mare exeget al vieții sale, Giovanni Papini, „Lumea, astăzi, umblă după Pace mai mult decât după Libertate: nu e pace neîndoielnică decât sub jugul lui Cristos”.

SINGURĂTATEA LUI NAPOLEON

Pe cât de simplu pare totul la prima vedere, pe atât de complicat se dovedește, însă, impactul cu Trecutul când invocăm marile umbre ale istoriei, mai ales în vremuri atât de tulburi ca cele pe care le trăim.
Cea mai mare pedeapsă pentru un om care deține puterea este singurătatea în care este obligat să-și trăiască viața. Acea singurătate care îl izolează de mulțimea semenilor săi și pe care ajunge să-i invidieze pentru viața lor simplă, lipsită de rigorile, uneori inumane, ale Istoriei. Aceeași singurătate, însă, pe de altă parte, de la înălțimea postamentului Puterii îi permite celui în cauză să mediteze asupra destinului uman, ca și când ar privi detașat un mușuroi de furnici pe care-1 poate desființa, dacă vrea, cu o singură apăsare de picior.
Cu siguranță, o asemenea chinuitoare singurătate trebuie să-l fi determinat și pe Napoleon să spună; „Trebuie să trăiești și să știi să mori”. E o întrebare dintr-un virtual monolog interior? E un adevăr imuabil sau o banală concluzie a unui om care a avut tot ce și-a dorit? Ori poate că reprezintă toate acestea la un loc?! Orice ar fi, acest dicton e o mărturie vie, o dovadă incontestabilă a faptului că cel căruia-i aparține, deși reprezenta prin el însuși ideea de Putere, nu încetase să rămână, totuși, OM.
Acesta, cred, ar trebui să fie principiul unic după care ar fi necesar să se conducă și oricare om politic din zilele noastre.
Pentru că așa-zisa noastră democrație implică prea multe vorbe, prea multe gesturi studiate la oglindă, prea mult lustru, prea multă eleganță și prea mult lux, prea multe zâmbete grațioase pe care, în fond, orice secătură le poate mima, ca să mai fie și adevărată, adică o veritabila democrație.
În realitate, toate declarațiile bombastice și gesturile de salon, toată prețiozitatea de prost-gust cu care puternicii zilei își transmit unii altora prerogativele puterii, se pot înlocui cu un simplu, dar fundamental jurământ; „Câtă vreme voi deține puterea, jur să rămân om!” Acesta este tot pariul cu istoria, cu alegătorii, cu morala, cu tine însuți: prin toate hotărârile pe care le vei lua, prin tot ce vei face sau vei spune, să nu uiți să rămâi om!
Asemenea gânduri trebuie să-l fi copleșit și pe Napoleon în imperiala sa singurătate atunci când, despuiat de toate onorurile și fireturile de aur pe insula Sf. Elena, a exclamat: „Un om într-adevăr mare se va situa întotdeauna mai presus de evenimentele pe care le-a determinat”.
Câtă profunzime tardivă în gândirea celui care, înainte de a ajunge în disperarea și mizeria exilului, de la înălțimea tronului își distra supușii cu astfel de vorbe de duh: „Un mârlan viu prețuiește mai mult decât un împărat mort”.
Ori, poate, tocmai asta vor să ne dovedească și oamenii noștri politici de azi, mai știi? Deși, ca să înțelegem bine ceea ce este mai mult decât evident, nu e nevoie să ceară să rămână ceea ce sunt pe viață. O știm, oricum, demult.

ARMA FOAMEI

Cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat în acești ultimi ani ai mileniului II este faptul că, se pare, pentru majoritatea dintre noi a dispărut pur și simplu limita dintre credibil și incredibil. Stă scris chiar și în Biblie că atunci când Dumnezeu vrea să-și bată joc de Om, înainte de toate îi ia mințile. Ori, a fi om înseamnă în primul rând a crede în ceva sau în cineva: în tine însuți, în forța ideilor de bine sau adevăr, în frumusețe, în semenii tăi, în steagul țării tale ori în ideea de viață, în Dumnezeu sau pur și simplu în realitatea pe care o trăiești zi de zi, singur sau împreună cu toți cei ce-ți sunt apropiați. Este limpede ca lumina zilei că, pentru a rămâne în toate mințile, în primul rând trebuie sa nu-ncerci să te sustragi propriei tale condiții umane.
Oricine a încercat vreodată să se facă propriul său Dumnezeu, considerându-se mai presus de sine însuși, mai presus de viață, mai presus de umilul univers în care ne învârtim în cerc de la o zi la alta împopoțonându-ne cu uniforme, titluri onorifice, medalii, bărbi și tot felul de zorzoane, a avut parte în final de aceeași penibilă ultimă expirație care l-a readus mintenaș înapoi la momentul zero, valabil mai curând sau mai târziu pentru noi toți.
Tot ceea ce scriu aici ar părea unora doar o simplă filosofie ieftină dacă RADIO SUISSE INTERNATIONALE n-ar fi pus în undă zilele trecute un raport care a stupefiat o lume întreagă, un raport exploziv prin însuși conținutul său lapidar, pecetluit scurt sub titlul incredibil „Geopolitica foamei”. Raportul aparține unei asociații anonime ca atâtea altele , „Asociația contra foamei”, care, însă, cu siguranță reunește tocmai pe acei reprezentanți ai umanității care nu se lasă „furați” de complexul grandomaniei, în care se bălăcesc atâția și-atâția dintre politicienii lumii de azi.
Raportul amintit constată, evident, că în așa-zisa lume modernă, cu ale cărei realizări epocale ne place să ne mândrim, există încă popoare întregi care trăiesc zilnic sub spectrul foamei. Veridicitatea grilei de analiză și a informațiilor pe baza cărora a fost redactat acest raport nu poate fi pusă la îndoială: ele au fost furnizate direct de la fața locului de zecile de mii de activiști anonimi implicați în acțiunile umanitare de mare amploare, prin care se încearcă cu ultimele forțe să se mai salveze ceva din ce se mai poate salva.
Concluzia acestui raport „sare”, însă, pur și simplu peste granițele incredibilului: el descrie cât se poate de clar și de precis cum popoare întregi sunt înfometate în mod deliberat chiar de conducătorii țărilor lor, pentru ca, pe această cale , aceștia din urmă, asemenea celor mai odioși criminali din toate timpurile, să se îmbogățească sau să-și procure arme dintre cele mai sofisticate pe seama fondurilor internaționale repartizate pentru hrana propriilor cetățeni lăsați, astfel, să moară de foame.
Exemple? Sierra Leone, unde cel care controlează distribuirea orezului deține puterea; Afganistan, unde politica segregaționistă impusă femeilor are consecințe catastrofale asupra situației alimentare; Sudanul, unde conducătorii înfometează populația pentru a beneficia de mijloace logistice cu care să continue războiul din țară; Irakul, unde embargoul care înfometează populația civilă, pe care unii pretind că, astfel, o protejează , îi îmbogățește tocmai pe agresorii care, cică , sunt pe această cale pedepsiți.
Pe bună dreptate, după lectura acestui inimaginabil raport mintea oricărui om normal este copleșită de o sumedenie de întrebări fără răspunsuri: ce sens mai au acțiunile umanitare în aceste condiții, când, practic, prin intermediul lor se alimentează războaie sau se îmbogățesc peste noapte niște nemernici lipsiți de cele mai elementare norme morale? Iar cei angajați în acțiuni umanitare nu devin, oare, chiar ei cei dintâi complici ai celor ce-și înfometează cu sânge rece propriile popoare în propriul folos?
Și dacă ar fi numai atât și încă ar fi bine! Pentru noi, cel puțin! Dar când privești lumea răsărită peste noapte a miliardarilor din fostele țări comuniste, când te lovești la fiecare colț de stradă de privirile disperate ale celor îngroziți de iarna care bate la ușă , când chiar acum proprii guvernanți te anunță cu zâmbete zălude că iar vor crește prețurile, te bate așa un gând. Și-o bănuială…

ALA, BALA, IMPERIALA!

Pentru oricine este dispus și are lecturile necesare ca să contemple o clipă panorama istoriei planetei Pământ, o realitate în același timp oribilă și catastrofală i se va impune de la sine: mărimea și decăderea a ceea ce ne-am obișnuit să numim cu un singur și terifiant cuvânt IMPERIILE. De la Paradisul lui Adam și al Evei și până la aceste conglomerate purtând la vedere sigla Infernului, drumul omenirii de-a lungul istoriei a devenit pas cu pas o lungă și nesfârșită Via Dolorosa presărată cu munți de hecatombe – sacrificii pe cât de monstruoase , pe atât de inutile , necesare, vezi Doamne, atingerii unor așa-zise idealuri majore pentru progresul omenirii. Pe rând, ca să ne referim numai la ultimele două milenii, Roma, Spania, Anglia, Franța, Suedia, Rusia, Germania, Austria, Ungaria, Turcia, Japonia și multe alte neamuri din Africa, America Centrală și de Sud au încercat să calce-n propriile picioare, sub picioarele cailor sau sub șenilele tancurilor ori, mai nou, sub covoarele de foc ale bombelor voința altor semeni ai lor, invocând de fiecare dată adevăruri care s-au dovedit ulterior a fi doar simple emanații otrăvite ale unor creiere bolnave de putere.
Timpul a trecut. Din sângele sutelor ori, poate, chiar miilor de milioane de nevinovați striviți de aceste mașini infernale n-a mai rămas decât amintirea. Dar minți otrăvite încă se mai nasc și astăzi. Singura deosebire dintre creierele bolnave de ieri și cele de azi este doar aceea că cele ce ne sunt contemporane „gândesc” la nivel planetar. Și e normal să fie așa după două războaie mondiale și după descoperirea unor arme cu care lumea întreagă poate fi pulverizată într-o clipă. Deși Hegel spunea că oamenii nu învață nimic din istorie, iată că unii au învățat, totuși, cum se poate face dintr-un lucru rău un rău și mai mare. Să ne gândim un moment doar la gestul Papei Ioan Paul II care, aflat în Croația , la Split, în această toamnă , le-a dat binecuvântarea sa avioanelor NATO, îndemnându-le să se grăbească să atace Iugoslavia. Nu-mi amintesc ca în acest secol o altă față bisericească să fi făcut așa ceva. Noroc că acești catolici de ia comanda NATO nu l-au luat în serios . Cel puțin deocamdată.
După ce s-a dovedit cu prisosință că ideea de imperiu nu este viabilă decât doar în ce privește creșterea mortalității în rândul celor săraci care, în lipsa altor arme, nu-și pot permite luxul de a se apăra decât cu strămoșescul par, iată că și astăzi se mai concep încă „directive” de genul celor din vechime. Astfel, pentru „dezvoltarea” omenirii în ultimii 50 de ani s-au conceput trei scenarii: FROG (țările dezvoltate le ajută pe cele rămase în urmă să-și dezvolte economia pentru a-și rezolva apoi singure problemele ecologice), GEOPOLITY (organizarea globală a ecosistemului) și JAZZ (organizarea lumii pe baza colaborării între ONG-uri, guverne, consumatori și întreprinderi). în toate cele trei scenarii se are în vedere ca guvernele naționale să se ocupe în principal de problemele ivite la nivel local și regional. La nivel global se vrea, însă, ca problemele ce vor apărea să se rezolve prin colaborare și mediere, nu prin confruntare.
Când citești asemenea texte ori îți vin în minte sarcinile de partid de odinioară și te cutremuri, ori, în cel mai bun caz, îți amintești de domnii de la Clubul de la Roma care în 1972 anunțau plini de ei că rezervele mondiale de petrol sunt de 550 de miliarde de barili, pentru ca apoi să se constate că numai între anii 1970- 1990 se consumaseră deja 600 de miliarde de barili, fără a se mai lua în calcul existența a încă unei rezerve de 900 de miliarde de barili, despre care domnii de la Roma habar n-aveau în 1972.
Dincolo de cele amintite mai sus, rămâne să dăm răspunsuri plauzibile la cel puțin câteva întrebări esențiale. Ce fel de colaborare va fi aceea dintre bogați și săraci? (Parcă-i văd pe lupi îmbrățișându-se drăgăstos cu oile!) Dacă toate aceste scenarii sunt atât de „sublime” , vorba lui nenea Iancu, pentru ce toate statele lumii se mai înarmează cu atâta grabă? Și, mai ales, cum rămâne cu faptul că 20 % din populația planetei stăpânește în prezent 80 % din bogățiile lumii? Ori, poate, le-o fi dat prin minte bogătașilor vreun gând bun, mai știi? Săraci din toate țările, pregătiți-vă să primiți drept cadou de Crăciun toate averile lumii! Pe bune.
VIAȚA DE MAHALA
Condiția umană este imprevizibilă chiar și la cele mai înalte niveluri. Dovada : atacul SUA contra Sudanului și Afganistanului sau demiterea în bloc a guvernului Rusiei de către țarul Boris. Nici Clinton, nici Elțîn n-au dat și nu vor da socoteală nimănui pentru gesturile lor cel puțin deplasate într-o lume în care se tot invocă puterea legii și a democrației. în urmă cu exact 30 de ani, Brejnev și ai lui ciraci măcar nu ne mai prosteau cu vorbe mari și răstigneau libertatea în cuie fără să-și mai dea atâtea aere democratice.
Tratatele internaționale și principiile nobile ce stau la baza lor au fost aruncate scurt la lada de gunoi a istoriei. De azi înainte oricine va fi numai bănuit că a primit și omenit în casa lui vreun turban terorist va fi ras de pe fața pământului de o rachetă de croazieră care, din nefericire, nu știe să facă deosebirea între un copil nevinovat și un adept fanatic al lui Ossama ben Laden.
Și, vorba lui Mark Twain, nici noi, românii, nu ne simțim prea bine…
Avem un guvern care cu mâna dreaptă semnează un protocol cu sindicatele, iar cu mâna stângă un comunicat care reduce la zero promisiunile făcute sindicatelor cu doar 24 de ore în urmă.
Acum nouă ani răstigneam de Crăciun un… eseu acuzându-l că-și făcuse din propria țară propria-i moșie, iar acum aflăm că un alt… eseu a transformat un județ întreg în moșia lui și a nepoților lui. Un început „promițător” pentru care vinovați au fost găsiți niște pârliți de ziariști care, cică, ar reprezenta opinia publică. Iluzii de R. Vent care „combate adânc” în timp ce acasă îl așteaptă nevasta cu burta la gură și cu încă un copil în brațe. Ce trist a devenit Caragiale în zilele noastre!
După ce s-a angajat să alimenteze bugetul cu sume astronomice provenite din vânzarea marilor întreprinderi, ministrul privatizării își mușcă limba și ne anunță că ar fi mai bine dacă am vinde întreprinderile respective pe un dolar, ca să ne mândrim și noi cât de cât că le-am dat pe valută forte, că doar nu era să fim chiar așa de proști să le vindem pe un leu! Și cu bugetul cum rămâne? Păi, rămâne ca-n tren…
Un întreg circ al tranziției defilează zilnic prin fața ochilor noștri , cu buzatele cămile cocoșate sub povara comisioanelor grase, urșii prinși de nas cu lanțul de aur al corupției, maimuțoi care de care mai fotogenici, strâmbându-se în fel și chip la bieții alegători de pe margini, șerpi cu clopoței, cu ochelari, cu capete de aramă, anaconda și boa constrictori, clovni și zburători la trapez (cu sau fără plasă de siguranță), trupe faimoase de saltimbanci care se străduiesc să țină un echilibru precar o țară prăbușită în genunchi, pitici, înghițitori de săbii și indivizi ce scot flăcări pe gură precum balaurii din povești. Și, mai ales, iluzioniști. Iluzioniști de toate felurile și culorile, veniți cu mic , cu mare să ne turmenteze de tot, ca să nu băgăm de seamă când ne șterpelesc portofelele , ceasurile de la mână și curelele brăcinarilor, lăsându-ne cu degetu-n gură și pantalonii în vine.
Păziți cu strășnicie în complicate seifuri, lipsesc doar leii. Și toată lumea vorbește numai despre asta: nu-s lei!
În rest, viață de mahala. Chiar așa, ce-o mai fi făcând Monika? Cum, care Monika?

CLIPA CARE RĂMÂNE

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când marele artist grec M1KIS THEODORAKIS a susținut la București cel mai grandios spectacol de muzică revoluționară din câte prezentase până atunci în capitalele Europei . Deputatul comunist din Parlamentul Greciei de atunci o făcea pentru victimele cutremurului din 4 martie 1977. Uriașul (la propriu și la figurat) Mikis a urcat pe scenă pentru a-i încuraja pe români după un cataclism cum puțini dintre ei cunoscuseră până în acea fatidică zi.
La intrarea în sală toți spectatorii trebuiau să prezinte biletele de intrare și buletinele de identitate. Câini lupi însoțeau organele de ordine: cu puțin timp înainte în Cipru fuseseră masacrați mii de copii, femei și bătrâni greci pentru simplul motiv că aveau sufletul lui Mikis. Toată lumea se aștepta ia un eveniment nedorit de nimeni – un atentat terorist. Pentru că în acea seară marele Mikis avea să arunce în aer toate prejudecățile unei lumi păcătoase cu acele versuri ce vor rămâne în veci și pe care în Grecia le cunoșteau până și copiii de grădiniță.
În tinerețe, internat într-un lagăr de concentrare pe una din nenumăratele insule grecești din Marea Egee din cauza convingerilor sale de stânga, în fiecare noapte Mikis era trezit din somn și, sub lovituri de bâtă , împins împreună cu ceilalți internați în valurile mării. Cei care rezistau până la răsăritul soarelui erau cruțați de lovituri și rămâneau cu șansa de a mai trăi încă o zi. Cei care nu, nu!
Era vremea când, sub blânda „oblăduire” a Occidentului, Grecia se afla sub dictatura militară.
în acea seară, ia București, într-un moment irepetabil, sufletul lui Mikis Theodorakis a protestat împotriva tuturor bâtelor și gloanțelor din lume. Mesajul iui unic prefigura un viitor pe care-l trăim cu toții astăzi: nu contează dacă ești comunist sau anticomunist, n-are importanță ce ideologie îți alegi. Pentru că atunci când te prezinți în fața poporului tău nu contează ce știi, nu contează ce poți, CONTEAZĂ CE EȘTI! Fără să te ascunzi, pervers , în spatele unor liste de partid negociate la colț de stradă sau asistate din umbră de cei ce vor să dicteze într-o țară pe care nu-s în stare nici măcar s-o localizeze pe hartă.
Fără voia sa, adresându-se românilor în acea seară de toamnă târzie în magnificul său spectacol , Mikis Theodorakis prefigura prin el însuși tragedia unui alt popor ortodox, ca și al său, care nu-și merită soarta vitregă pe care o trăiește astăzi.
Să sperăm că măcar versul ultimului său cântec din acel spectacol de neuitat, nu se va împlini niciodată pentru noi, românii : KE PIA DE TACHI MINI TIPOTA APO MENA (Din mine nu va mai rămâne nimic).

UMBRA LUI HITLER (I)

Din orice unghi ai privi din Cosmos planeta Pământ, centrul ei rămâne Europa, continentul unde de-a lungul istoriei infernul și paradisul, agonia și extazul, nimicnicia și măreția au fost întotdeauna la ele acasă. Aici s-au născut mari idei, mari oameni, mari simboluri, mari imperii, mari războaie, mari cataclisme – un amestec ciudat și amețitor, care a cuprins cu o năucitoare energie toate celelalte continente ale lumii, covârșindu-le irevocabil cu geniul său suprem, fie el bun sau rău. Iată de ce orice meditație asupra acestui spațiu, în același timp miraculos și infernal, trebuie să însemne și monitorizarea lui cu maximă atenție, pentru că tot ce s-a născut aici a invadat întreaga lume, fericind-o ori nimicind-o cu o forță și o repeziciune nemaiîntâlnită nicăieri în istorie.
Ca atâtea altele, eugenismul este un curent de idei născut în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. El impunea pe atunci ideile privind purificarea rasei umane, neadmițând nici un fel de diformități sau arierate genetice, idealul său suprem fiind omul perfect. Poate părea ciudat, dar la început eugenismul era susținut de toate partidele politice ale vremii: și de cele de dreapta, și de cele de stânga. Ulterior, eugenismul a devenit principalul izvor de idei pentru rasismul modern și pentru „soluția finală” preconizată de Hitler în vederea purificării etnice a omenirii, ceea ce a generat catacombele din lagărele naziste.
Sincer să fiu, ca oricare dintre colegii mei de generație, credeam că tot acest ghem diform de crime și erori fatale ale istoriei a fost demult aruncat la groapa de gunoi. într-o noapte de nesomn, însă, pe la ora 1, o masă rotundă organizată și difuzată în direct de TV 5 m-a adus cu picioarele pe pământ.
Emisiunea respectivă a pus în discuție ideea donării. Trei bărbați și o femeie, președinta unei comisii etnice la Uniunea Europeană, au analizat aplicațiile ingineriei genetice în lumea de azi.
Cercetările genetice s-au intensificat după lansarea primei bombe atomice asupra Hiroșimei , urmărind în principal modul în care explozia atomică a provocat mutații genetice în rândul populației japoneze din zonă. Așa s-a ajuns din aproape în aproape la realizarea tehnicilor de donare moderne. Ideea nu e nouă. Ea exista încă de pe timpul lui Hitler, Un film realizat de propaganda germană în 1931 și difuzat de TV 5 prezintă ideea donării în termeni stupefiați. Va veni o zi , spunea comentatorul german , când chiar cuvintele „mamă” și „tată” vor fi considerate obscene, creșterea populației realizându-se numai prin înmulțirea artificială a celor mai reprezentativi indivizi, evitându-se transmiterea de la părinți la copii a oricăror erori genetice.
Și pentru ca să ne fie și mai clar în ce direcție se îndreaptă Europa de azi, unul dintre specialiștii prezenți la această masă rotundă, de origine germană, a explicat că în prezent o clonă costă numai 100 $. Bine, a replicat celălalt specialist german prezent în emisiune, dar nu puteți introduce asemenea rațiuni economice când e vorba de om. De ce nu, a răspuns primul. Omul e un simplu obiect. Cum un obiect, a răspuns celălalt, dumneata nu ai soție, un copil pe care-i iubești? Obiectele nu au sentimente. Nu, a continuat primul, omul este pur și simplu un obiect și, pentru că tot ați pus problema aici pe cine ar trebui să donăm și pe cine nu, eu propun să începem donarea umană cu Bill Clinton. Emisiunea s-a încheiat cu o bâlbâială generală, doamna cu funcție la UE propunând în final realizarea de teste genetice pentru perechile viitorului, în vederea evitării oricăror erori, nașterii unor copii handicapați etc. etc.
Undeva, în conul de umbră din spatele moderatorului, mi s-a părut o clipă că am zărit zâmbetul sinistru , plin de satisfacție , al lui Hitler.

UMBRA LUI HITLER (II)

Despre donare, mai ales în ultima vreme , s-au spus multe și mărunte. Ca de obicei, însă, nu s-a spus esențialul.
Să presupunem că ideea donării s-ar pune în practică, interzicându-se în același timp nașterea altor copii decât cei donați. Cum ar fi aleși indivizii care ar urma să fie donați? Cine i-ar alege și pe ce criterii? S-ar dona indivizi reprezentativi aparținând tuturor națiunilor de pe Pământ sau numai din rândul anumitor națiuni? Indivizii care aparțin unor populații care nu au un stat propriu , cum sunt kurzii sau țiganii, ar putea fi aleși pentru a fi donați sau nu? Cine ar avea curajul să își asume responsabilitatea pentru dispariția definitivă a unor popoare întregi de pe fața Pământului? Ce urmări ar avea acest fapt pentru omenire? Cine poate garanta că ulterior dezvoltarea omenirii nu ar fi grav marcată de absența actualei diversități umane existente în lume?
Și încă multe, foarte multe întrebări. Toate ca cele de mai sus, adică fără răspuns!
Cum, însă, noi, românii, suntem un popor vesel și nu ne speriem cu una, cu două de orice minune, să presupunem că chiar dacă nu se găsesc răspunsuri la aceste întrebări, totuși procesul de donare s-ar pune în practică. N-ar fi prima dată când apare un nebun care să se creadă Dumnezeu și să pună în pericol viitorul întregii omeniri. Cum ar arăta oare lumea în această situație?
Păi, mai întâi s-ar produce schimbări la nivel lexical. Ar dispare din circulație cuvintele mamă, tată, cuscru, frate, soră, văr, nepot, cumnat, mire și mireasă, bunic, fată mare și flăcău, fin, naș, cumătru, curvă, unchi, tanti sau mătușă ș.a.m.d. Toți acești termeni ar fi lipsiți de suportul material actual. Niște indivizi donați n-au cum să fie, de exemplu, unchi ori cuscri, veri sau cumnați. Ar dispare, așadar, însăși ideea de familie. Fiecare clonă ar locui singură sau în regim de cazarmă ori cămin, neavând nici interesul, nici sentimentele necesare pentru a trăi împreună cu o altă clonă.
În consecință, ar dispărea nunțile, botezurile, înmormântările la care participă membrii familiei (cu tot cu bocetele de rigoare), divorțurile, moștenirile cu scandalurile aferente, pomul de iarnă cu tot cu Moș Crăciun ori aniversarea zilei de naștere.
Într-un plan mai general, ar dispare tot ceea ce ne individualizează astăzi, făcând din fiecare dintre noi un exemplar unic, irepetabil. Ar dispărea declarațiile de dragoste sau gelozia. Ce rost mai are să-i juri iubire veșnică unei femei când știi că există în lume un milion de exemplare care-i seamănă leit? O dată cu aceste sentimente ar pieri majoritatea operelor de artă; poezia, muzica, artele plastice, cinematografia și-ar pierde cea mai mare parte din subiectele cu care ne delectează astăzi.
Viața s-ar târî înainte ciuntită exact de ceea ce a fost dintotdeauna sarea și piperul oricărei existențe umane. Cataclismul provocat de donare s-ar prelungi în timp ca un coșmar interminabil până ce, probabil, mâna lui Dumnezeu i-ar pune capăt pentru vecie, lăsând Pământul pustiu, ca un imens deșert fără oameni. Cele mai dezvoltate țări ale lumii sunt cele ce dețin astăzi mijloacele prin care ar putea declanșa această Apocalipsă avant la lettre. Dar nimeni nu știe dacă cei ce conduc aceste state în prezent vor fi în stare să nu se lase ispitiți de iluzia, atât de periculoasă, de a se crede ei înșiși niște dumnezei.
Ceea ce pare ciudat rămâne doar modul subtil în care eugenismul de la începutul acestui secol s-a perpetuat atât de rapid până azi, metamorfozându-se în cel mai deplin anonimat într-un iminent pericol pentru întreaga comunitate umană. Și asta în ciuda faptului că în tot acest timp n-a fost zi lăsată de Dumnezeu în care perverșii politicieni postbelici de pe întregul mapamond să nu-1 fi pomenit și acuzat pe Hitler pentru abominabilele sale crime.
În fața tarabei celor ce se pregătesc acum să vândă o clonă umană cu doar 100$, bietul Hitler a rămas, însă, un mic copil. Sic transit gloria mundi!

Distribuie: