Spații culturale nr. 67 (1)

Mihaela MALEA STROE

O revistă… comunistă???

Am primit, deunăzi, o revistă.
Nu una dintre cele livrate săptămânal, cu toptanul, pe la toate chioșcurile și supermarketurile, reviste lucioase, viu colorate, sărace în text, bogate în poze de „celebrități” în costum de baie (sau fără) și de VIP-uri de doi bani care formează cupluri, apoi se de-cuplează cu frecvența cu care își schimbă iepurii perechile, spre deliciul unui public aspirat în mahalaua neantului.
Am primit o revistă de cultură.
Format tabloid mare, cu apariție lunară, în tiraj redus, dar cu texte consistente (semnate de academicieni, scriitori, profesori, muzicieni, artiști plastici), pe teme variate, ilustrate ici-colo cu mici reproduceri după tablouri, sculpturi, coperți de carte. Reproduceri alb-negru, că ar fi prea scump color, iar pe(ntru) cultură nu dă nimeni nici cinci bani. Pe prima pagină, fotografia unei statui cu bustul lui Eminescu, iar sub titlul revistei – ca o subliniere – o bandă subțire cu tricolorul.
Tocmai citisem câteva articole interesante când a venit în vizită o tânără prietenă inteligentă, simpatică, dublu licențiată… Am lăsat revista pe colțul mesei din bucătăria care are și statut de „salon de oaspeți”, am pregătit o cafea, mi-a povestit cu entuziasm despre proiectul de cercetare în care este implicată…
La un moment dat, zărind revista, a aruncat o privire grăbită pe prima pagină fără să citească vreun rând și… „Ce-i cu revista asta comunistă?!” m-a întrebat. Am rămas fără replică. I-am spus, după câteva clipe de stânjenitoare tăcere, că e o revistă de cultură. Apoi am întrebat-o ce a determinat-o ca, fără să fi citit măcar cuprinsul, dacă nu un articol, să tragă concluzia că e o „revistă comunistă”. „Păi chestiile astea, cu tricolorul și cu statui, care mi-au marcat copilăria. Ce să mai citesc? N-aș cumpăra niciodată o revistă ca asta dacă aș vedea-o la chioșcul de ziare”. M-au frapat graba și ușurința ei de a eticheta ferm, fără osteneala de a citi – fie și pe diagonală – ceva din conținutul revistei, fără a verifica dacă eticheta se justifică sau nu. M-am gândit că destinul unei publicații (carte, revistă) poate fi aidoma destinului uman și mi-am amintit instantaneu de practicile securiste din vremuri sinistre, când, de multe ori, se punea eticheta („reacționar”, „dușman al poporului”, „bandit”) și asupra unor persoane inofensive pentru regim, deci „nevinovate”, dar a căror verificare, odată etichetate, se făcea tot în condiții de arest și tortură. Vinovații fără vină cât de cât norocoși scăpau de chin după 28 de zile (minimum), pentru alții dintre ei detenția se putea prelungi sine die, fără proces.
Sigur, vorbim de epoci diferite, de situații diferite, de cazul unor persoane și de acela al unor publicații, de securiști de-atunci, de cititori de acum, dar există un dublu numitor comun: atât graba de a eticheta, de a incrimina „subiectul” fără o verificare prealabilă, cât și ostilitatea apriorică față de ceea ce este sau numai pare să fie contrar unei direcții prestabilite oficial.
După ce a plecat juna mea prietenă, am făcut niște calcule. În 89, ea avea 9 ani. Știu sigur că pe primii 7, până să meargă la școală, i-a petrecut la bunici, într-o zonă montană bogată, una dintre puținele care au scăpat, în anii terorii, de colectivizare. Bunicii – oameni gospodari și buni creștini – o vor fi învățat pe nepoțică să spună „Înger, îngerașul meu” ori „Tatăl nostru”, poate și „Cățeluș cu părul creț”, nicidecum „Partidului, slavă”. Poate vor fi avut vreo fâșie de tricolor prinsă, discret, pe un colț de icoană, sau legată, ca prinzătoare, la un ștergar de perete, așa cum mai putem vedea și azi prin case țărănești tradiționale. Neostentativ. Pur și simplu din dragoste de țară. Cu siguranță bunicii n-au pus-o să stea în genunchi pe coji de nucă și n-au silit-o, astfel, să poarte cocarde cu tricolorul, provocându-i traume de nedepășit. Cât despre statui… Cele bolșevice, cu tătucul Stalin, de mult nu mai existau când a venit ea pe lume, iar la țară, unde și-a petrecut copilăria, mă îndoiesc că va fi fost vreuna cu Lenin sau cu „soldatul sovietic eliberator” pe uliță, în ograda bunicilor ori în curtea bisericii. Nemergând la grădiniță, nici uniforma de șoim al patriei n-a purtat-o și, de altfel, e greu de crezut că vreunul dintre țâncii șoimi ai patriei va fi fost cumva traumatizat pe viață de pălăriuța bleu și de bluzița portocalie purtate la „grădi”. Posibil ca, mai târziu, fiind o școlăriță bună la-nvățătură, să fi intrat în rândurile pionierilor și să fi apucat să poarte, un an-doi, cravata roșie cu tricolor, ca toți școlarii cu note mari. Un an, cel mult doi, pentru că, în 89, când s-a schimbat calimera, pionierii au lepădat cravatele, iar statuile propriu-zis „comuniste”, câte mai erau, au fost dărâmate. Cum și cât de „marcantă” să fi fost pentru ea acea scurtă perioadă încât să genereze o asemenea aversiune, adâncă și de lungă durată, față de tricolor și statui (de scriitori, muzicieni, soldați necunoscuți, voievozi…)? Oricum, „pionieria” nu era percepută de copii ca înregimentare ideologică, era percepută ca un soi de stimulent și de răsplată pentru „rezultate bune la învățătură și purtare”. Abia în adolescență, lucrurile căpătau alt contur. Unii (numai unii, cei din născare oportuniști) amiroseau că, odată intrați în UTC, e rost de „învârteală”, de diverse avantaje, de ascensiune rapidă și ușoară, prin urmare, mânați de interese, aderau „cu tărie” la politica partidului unic și-i aplicau „neabătut” directivele. Dacă nu mă înșel, tocmai aceștia se plâng acum mai abitir că au fost, chipurile, „constrânși” să facă ce au făcut și pozează în victime. Pentru cei mai mulți era o formalitate (neplăcută, că nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să intri în UTC, dar banalizată prin generalizare), pe seama căreia ei, neprofitorii, imuni la îndoctrinare, mai și râdeau pe la colțuri, vorbind de (f)UTC și (f)uteciști. Sau, de plictiseală, în timpul ședințelor aferente, în timpul orelor de învățământ politic, jucau pe furiș „spânzurătoarea”, „X și 0” ori „Ţ.O.M.A.P.A.N.”, surzi la cuvântările tovărășești ale propagandiștilor.
De aceea, când văd prin presa zilelor noastre câte un articol vehement despre cât de îndoctrinați erau șoimii patriei, pionierii, uteciștii, caut să aflu detalii despre semnatarul care știe pe de rost toate cele din „epoca de aur”, de-ai jura că a avut în nopțile copilăriei coșmaruri cu pălăriuțe albastre și bluzițe portocalii, ori cu cravata și basca de pionier, și… Surpriză!, de obicei, semnatarul este câte un tinerel, în jur de 30 de ani, care n-a văzut decât poze din vremea despre care scrie sau o fi ascultat și a luat de bune, jelaniile postdecembriste, cu efect de înălbitor parfumat, ale oportuniștilor de-atunci (care probabil speră ca, prin jelanie zgomotoasă, să se strecoare neobservați printre adevăratele victime ale sistemului, opozanții fățiși, autentici).
Nu fac, Doamne ferește!, apologia regimului care (să zicem că) a picat în 89, și care părând să nu (mai) aibă viață, nici moarte de-a binelea nu are. Observ doar că mulți tineri născuți cu puțin înainte de 89 sau imediat după aceea (tânăra de care spun nu e nici pe departe un caz izolat), oameni la 30-40 de ani, strâmbă acum din nas a dispreț și se declară suprasaturați de tricolor, statui, costume și obiceiuri populare, confundându-le grav, printr-o conexiune teribil de viciată, cu un set de însemne comuniste. Sunt vizibil prinși într-un curent de opinie pseudoanticomunist care nu are cum să vină dinlăuntrul lor, din „traumatizante experiențe personale” (netrăite) ci, prin mijloace pe care psihosociologii probabil le-ar descifra, le-a fost inoculat din afara ființei lor, după 89, cu multă subtilitate și cu îngrijorător de mare succes.
Păstrând firul logicii lor: înseamnă că americanii care inscripționează steagul USA pe tricouri, pe blugi, pe sacoșe de plastic, pe șepci, căciuli, pixuri, brichete, îl arborează la balcoane, și la portierele mașinilor, îl lipesc pe geamurile locuințelor, americanii care pun pe alei, în parcuri, în piațete, în scuaruri, statui cu personalitățile lor culturale și istorice – au fost de când lumea comuniști? La fel – nemții, francezii, italienii, austriecii, englezii, elvețienii, spaniolii…, toți cei care își respectă steagul și valorile umane? Înseamnă că occidentalii ăia, mândri să-și afișeze drapelele și să ridice statui, exemplul de civilizație și democrație spre care zicem că tindem, nu sunt decât niște străvechi comuniști nenorociți care ne-au tras nouă clapa frumușel, păcălindu-ne că sunt democrați? Nu discut aici ce spun cei mai pricepuți decât mine: anume că, de-o vreme, occidentalilor li s-a cam urât cu binele, li s-a aplecat de atâta democrație și li s-a înșurubat în minte ispita unui experiment de tip comunist la ei acasă, orientarea fiind vizibilă în școli, universități, dezbateri și traiectorii politice…
Pe de altă parte, dacă cinstirea cuvenită firesc drapelului unei țări și prețuirea cuvenită oamenilor de seamă ai unei națiuni se traduce prin alt termen, cel just, (patriotism – la americani, francezi, englezi, nemți etc.), atunci concluzia, în ce ne privește, este și ea alta, una amară: cum-necum, multora dintre tinerii noștri li s-a „extirpat” sentimentul patriotic până-ntr-atât încât au ajuns să considere „cu tărie” (of, ce formulă comunistă reluată astăzi de unii!) că e nu doar desuet, ci de-a dreptul penibil să fii patriot. Între supralicitarea compromițătoare a patriotismului și desconsiderarea lui agresivă, iarăși nu găsim calea aurită, naturală, a echilibrului necesar și benefic.

Lucian MĂNĂILESCU

Apelul de seară

Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Că Ion s-a rănit la suflet în războiul căpşunilor
şi copiii lui rostogolesc soarele peste deal
şi din satul pustiu al lui Gheorghe,
invadat când de sincofanţi când de
cântece de cuc, doar câteva bătrâne
mai ronţăie pe prispă pensiile lor de urmaşi
ai CAP-urilor, şi nu mai au decât crucile
din cimitir ca să se îngâne seara
la un pahar de vorbă.

Ţară, ţară, vrem ostaşi?
Pe cine?

Feţii Frumoşi au emigrat,
odată cu sturionii din Dunăre
şi cu costobocii, la Nord de noi înşine.

Acum de sus, din norii Turnului Eiffel,
Depărtarea aruncă în noi cu lacrimi…

Ţară, ţară, vrem ostaşi?
Pe cine?

Pe unii îi ninge cenuşa Vezuviului, alţii
s-au mutat în Atlantida sau în continentele
încă nedescoperite ale Americii, alţii
îşi desenează viitorul pe hărţi străine.

Ţară, ţară…

Respirând

Scriu, ca în copilărie, cu degetul pe ferestrele nopţii,
cuvântul „Patrie” (cu sensurile lui
mutilate de cotidian: indiferenţă,
sărăcie sau spaimă sau ovaţii şi bâlciuri fără noimă…)
Scriu „Patrie”, pe geamul dintre şi
din cuvânt se scurg lacrimi
şi literele alunecă şi se pierd
într-o semantică cuneiformă…
Tăcerea ridică de jur împrejur ziduri de catedrală, lumina
se face ţăndări şi nu mai pot să scriu
cuvântul „Patrie” decât atunci când
respiraţia lui Dumnezeu
abureşte cerul cu gratii!

Magda URSACHE

Comunism după comunism

Marii de-construiri (de-mitificări) întreprinse de staliniști i-a urmat, post annum 1989, de-construirea a tot ce s-a scris bun în regimul comunist: „căpitanul” Noica, batjocorit în emisiunea politicofonică a lui Iosif Sava, a fost declarat de o analistă „reeducat mental”, făcând parte dintre „decăzuți”. Tot la Sava, Marin Preda era „sadicul” care, după o sursă, ar fi aruncat pisici în foc. S-a cerut ritos depredizarea, debrebanizarea, debuzurizarea prozei. „Pa, Toni!”, s-a despărțit de Anton Dumitriu un scriitor de prozucă, unde nara cum un autopsier violează în morgă un cadavru și – minune! – moarta învie.
După ceva vreme, s-a încercat discreditarea, ca „urechi securistice”, a lui Doinaș, Carandino, Balotă, Cezar Ivănescu, crezuți fiind ad litteram ofițerii „seci”, cum le spune Luca Pițu. Cine-i bate în informări și dezinformări? S-a taxat la repezeală slăbiciunea victimei, nu ticăloșia anchetatorului. Incomodul Marius Oprea a fost acuzat și el de judele C. Turianu, fost membru CNSAS, că își turna colegii care ascultau Europa Liberă.
Nu indiferenții sau ostilii față de propaganda comunistă, nu nealiniații, ca Stelaru ori Tonegaru, au fost re-vizitați, re-editați, re-comentați, ci teziștii prop-agitatori, ca Ovid Crohmălniceanu, care-i mâna în frontul realist-socialist. Lui nu i s-a dat out din literatură, ci celor mai mult sau mai puțin acomodanți, sub presiunea pușcărizării, marginalizării, morții civice.
Pavel Apostol, distrugătorul lui Blaga, își spală/albește/apretează, în tiraj considerabil, biografia, în timp ce despre poetul Luminii critica de școală nouă declară că nu mai e citit decât de „tonții mioritici”. Asistăm iarăși la „o năruire de statui”, spre a-i spune ca Al. Philippide. S-a inventat Clubul inocenților, care ar fi urmat doctrina numai și numai din naivitate și din bunăcredință. Scuze se găsesc pentru Miron Radu Paraschivescu, un biet cobai care s-a lăsat amăgit de utopie, nu și pentru Arghezi, pe care cobaiul a avut puterea politică de a-l scoate aproape zece ani din literatură. Se știe data (1946) când G. Călinescu, „tinicheaua” după A. Marino („Luați tinicheaua Călinescu de pe piciorul meu”, striga polifonic la Sava, în emisiune), a schimbat Cronica mizantropului cu Cronica optimistului, dar George Ivașcu e apreciat ca presar iscusit, deși îi păzea gura Profesorului, să nu devieze cumva la cursuri. Atunci, Al. Piru a rămas, din octombrie ’47, fără semnătură timp de 14 ani pentru că îl ironizase puțintel pe Marcel Breslașu. În Niște fabule mari și mici pentru mici și mari (Ed. Cultura Națională, 1946), Breslașu pusese greierele să „mârâie”. „Oportunistul” G. Călinescu i-a sărit în ajutor. Ajuns, după eliminarea din Universitate, director al Institutului de Istorie literară și Folklor, din 4 nov.1949, i-a cerut lui Traian Săvulescu să-l ajute în „cazul soților Piru.” Pe botanistul Traian Săvulescu regimul burghezo-moșieresc l-a format, cel proletar l-a deformat. Academician din 1936, a devenit Președinte de onoare al Academiei RPR. Halal onoare! Deși bun om de știință, l-a numit pe Stalin „corifeu al științei” și l-a plâns la moarte. După Reforma din ’48, și-a eliminat colegii universitari, dar a fost și el înlocuit, ca vicepreședinte al guvernului Groza, cu Ana Pauker, „tovarășa de fier”.
În acele vremi de cedare, Călinescu l-a susținut, cât a putut, pe Vladimir Streinu. Tot Călinescu l-a angajat la Institut pe Dinu Pillat, de unde l-a epurat Zoe Dumitrescu-Bușulenga. În același an, 1947, Nina Cassian l-a scos din teatru pe Ion Luca. Descoperise asemănarea arhierelui Ana cu… Ana Pauker, în Salba reginei (Editura Fundațiilor, 1946). Cronica Ninoșkăi, din „Națiunea”, 15 septembrie ’47, unde era acuzat de antisemitism, l-a distrus definitiv pe Ion Luca. Pe savantul Petru Caraman nu l-a ajutat nimeni când a fost arestat, în 47, după ce l-a picat la examenul de Slavistică pe Otto Schechter, șef al Securității ieșene.
Arhipelagul ororii e sintagma lui Virgil Ierunca. În carceră, Gyr îi cerea lui Dumnezeu dreptul de a urî. A murit încet, neștiut, de congestie cerebrală, în 29 aprilie 1975, dar domnul Alexandru Florian îl mai trage încă pe dreapta extremă, refolosind tipicul „stalinian” al proceselor. Și pe Nichifor Crainic. Și pe Mircea Vulcănescu. Iar noi întâi tolerăm blasfemia, apoi ea devine „normală”. De modele etice n-avem nevoie.
„Lichea simpatică” e, pentru Niculae Gheran, Mircea Sântimbreanu, activ PCR., numit asistent universitar înainte de a obține diploma: „Politica struțului e cea mai indicată: bagi capul în nisip și nu vezi, nu auzi nimic. Te pune naiba să deschizi gura, să comentezi bazaconiile din jur, ai încurcat-o.” Dar câți intelectuali elastici n-au pactizat cu Puterea, ca să n-o încurce! Cei slabi de constituție, ca țânțarul lui Topârceanu, au mai cedat.
Au intrat în ARLUS (12 noiembrie ’44): D. Gusti, N. Bagdasar, D. Danielopol. Președinți: Al. Rosetti și N.D. Cocea. Și-mi amintesc de mâhnirea lui I.D. Sîrbu că Negoițescu, Doinaș, Regman s-au înscris la comuniști (scrisoare din 23 octombrie ’46, adusă la lumină de Dumitru Velea), față în față cu delimitările (ca să nu le zic vituperări) din scrisorile lui Mircea Zaciu, el însuși protejat de Gogu Rădulescu.
Fapt rar: Panait Istrati s-a spovedit ca învins de comunism. Tatulici, mâna stângă a lui Nicu Ceaușescu, încearcă alt tip de scuză: „Mare brânză nu înțelegeam”. Doar propaganda ar fi fost vinovată că l-a sedus. De abandonat n-a fost abandonat nici de televiziunea iliescă.
După Gheorghiu-Dej, teroarea directă se estompase; teroarea ceaușistă era mai difuză, puteai, cumva, să te sustragi. Planul de pierzania elitei nu s-a mai aplicat cu atâta zel ca în anii 50. Cum l-a schilodit pe Herseni marxismul știm. Știm și cum a fost umilită, deformată elita, până să fie distrusă. Cazul Crainic, etichetat acum „teolog de mâna a doua”. Cazul Voiculescu, înșelat și el să scrie la „Glasul patriei”, ca și Ion Vinea, Cezar Petrescu, Streinu, Romulus Dianu…
Cred că afirmația cea mai aberantă a apărut de sub pixul unui fost activist, susținând că niciodată, niciunde, nicăieri în lume nu s-a construit comunism. Pe cale de consecință, nu putem condamna comunismul și nici victime ale lui n-au putut să fie. Nazism, da, comunism, nu. În alternativa fascism – comunism, avantaj serviciu are mereu comunismul. A fost ceva dictatură, dar de dezvoltare, cum o numea ministrul de Externe Ștefan Andrei, care-și deplângea nevasta că îmbrăcase trei ani la rând aceeași rochie, de revelion.
Acum se cere lynching pentru anticomuniști (atenție: criza de argumente duce la violență). Mai e puțin și anticomuniștii ajung din nou „elemente ostile progresului”, reacționari puși pe rele, ratați, resentimentari, subiectivi. Iar „obiectivii” care reprezentau în lumini fără umbre societatea socialistă, ca-n filmul sovietic Toată lumea râde, cântă și dansează, se cocoață iarăși „pe umerii lui Marx”. Ca să nu ne mai fie antipatic, se propune chiar „o beție cu Marx.”
Ion Simuț vede conformismul anticomunist și-i dau dreptate dacă mă gândesc la inflația de disidenți, cărora Marian Munteanu (aproape să fie ucis de minerii lui Iliescu) le spune „combatanți de bucătărie”. După căderea blocului comunist, au apărut și combatanți de bloc, ca la mine, în B5. Și mai nou, combatanți de facebook.
Comunismul poate fi reformabil? Am văzut ce reformabil a fost în fosta URSS. Pe Marx, francezul Houellbecq îl așează lângă „reformatorii sociali” Proudhon, Comte, Fourier, Owen, Carlyle… De ce să mă mir? Ciu-en-lai a devenit comunist în Franța, în 1921. Ho Și Min și Pol Pot au fost membri ai PC francez, pe timpul lui Stalin.
Llosa a tras un semnal de alarmă privind faptul că se poate reveni la o formă periculoasă a comunismului. Mie mi se pare că a și devenit periculos. Slavă lui Dumnezeu adevărat și bun, nu lui Popescu-Dumnezeu, că sunt și tineri care s-au deșteptat. Grupul NOI, care a protestat contra reclamei Emag, lipind pe marele panou o corijare: „Ma(r)ximă perversitate!”. Sub „pura Pauker”, nimeni, nici un angajat în cabinetul oratoarei kominterniste nu putea lupta pentru libertate în fiecare zi. Nici măcar filosoful Mihai Șora. Scrie Paul Goma în Ostinato: „Cumplită pedeapsă, libertatea să-ți fie mai închisoare decât închisoarea.”
Ca să nu fie inutilă cunoașterea (v. Jean-François Revel, Cunoașterea inutilă, Humanitas, 2007), tânăra generație trebuie să știe că pentru Lenin ceea ce numea el „dușmanii poporului” erau „gândaci” buni de strivit. Stalin a transformat Siberia într-un osuar, iar noi, Bărăganul. Dumnezeu a murit în Bărăgan, ne spune Victor Aciocîrlănoaie, deportat acolo; cartea a fost comparată – o repet – de Ioan Es. Pop cu Amintiri din casa morților de Dostoievski. Iar Lubianka românească, aidoma celei sovietice, s-a numit Gherla. Sau Sighet. Sau Aiud. Sau Jilava. Casimca le-a concurat în forță. Și Fort 13. În Cumplite încercări, Doamne! (Editura Christiana, Buc., 2011), Marcel Petrișor îi face un portret lui Maromet. Monstrul se întreba, bâlbâit și foarte nedumerit, de ce proștii de nemți au avut nevoie de „A-a-ausch-wi-wi-tzul lor”, când dușmanii puteau fi fierți „în zeama lor”. „Și la foc mic, adaugă Petru Ursache, în Casimca, după program bine ticluit.” Notează P. Ursache, în Istorie, genocid, etnocid: „După cum se vede de la distanță, șirul relelor nu e întrerupt, cel puțin din secolul trecut până astăzi. Schimbată e doar masca. Să nu ne pierdem memoria și nici să nu ne lăsăm atrași de acea parte a propagandisticii care încearcă din răsputeri să arunce pete colorate în calea răului. Dacă am căzut victime împrejurărilor, care cu ușurință, care opunându-se cu demnitate, se cuvine să-i avertizăm pe cei ce vin din urmă să nu cadă în aceleași curse.” Iar traseul lui profesional a fost cursă cu obstacole.
În junele nostru postcomunism, nu s-a înfăptuit epurarea godzilelor staliniste. O începuse foarte timid Ceaușescu, dar n-a mers până la capăt, ceea ce i-a fost fatal. Ce mai căuta Valter Roman în fruntea Editurii Politice? Dar Teohari Georgescu, șef de tipografie? După ’89, au fost lustrați cei din aparat? Nu, iar parlamentarii nu se simt frustrați că n-au făcut nimic în privința asta. Tartorii, directori ai torturii au primit cât au trăit pensii grase. Iar călăii diabolici ai deținuților politici uite că au trăit mai mult decât victimele lor. GDS, fondat de intens anticeaușistul Brucan, a fost solidar cu procurorul Augustin Lazăr, care a anunțat (ce tupeu!) că îi va transmite premiul său de mare anticorupt disidentului Iulius Filip. Radu Filipescu a cerut ștergerea dintre membrii fondatori ai GDS. Johannis nu l-a pus pe Lazăr sub îndoială. L-a decorat în 18 aprilie 2019. I-a dat Crucea națională. Serviciul Credincios, clasa a III-a.
Spunea Daniel Cristea Enache că demni de respect ar fi „comuniștii defazați, consecvenți totuși unui set de valori”. Nu, pentru mine nu-s. Nici Paul Cornea, nici Paul Georgescu. Paul al doilea, în cronica la Sensul iubirii de Nichita Stănescu (din 1961), decreta că poetul nu este „reprezentativ pentru generația sa”. Că nu-i sufletește erou comunist, că n-are viață bogată comunistă. Iar Nichita Stănescu e blamat în zilele noastre ca „roșu vertical”, în timp ce Georgescu are parte de laudatio, ca subtil prozator. Dan Deșliu e de neiertat pentru batjocorirea rezistenților din munți. Ca și Jebeleanu. Pe Deșliu am fost forțați să-l știm pe de rost în școală, ca model de scriitor, ca „naș Eminescu”, în traducere, Eminescu „al nostru”, adică al proletarului, nu al împăratului, așa cum îi spunea Novicov. Ce știu elevii despre Ion Gavrilă Ogoranu, un brad care nu s-a îndoit și care mărturisea cu modestie: „noi nu putem fi modele, ci numai îndemnuri”?
„Se poate întâmpla din nou! De aceea vă zic: aduceți-vă aminte, țineți minte și luați aminte!” A spus-o neacomodantul (din familia Goma) Vladimir Bucovski. Iar noi i-am spus „Adio, domnule Goma!”, plângându-ne că nu avem un Havel.
Ca să nu fiu condamnată că refuz comunismul fără să reflectez, mă documentez și nu-mi place deloc ce văd: că în comportamentul intelighenților se simt încă efectele comunismului. Compromisul e unul. Aci fac din dezideologizare o ideologie, aci devin fideli Băsescului, care a stat doi luștri unde declarase că nu vrea să stea și s-a dovedit tovarășul Petrov. Aci ne spun că nu există societate ideală, regim politic ideal, dar îl legitimează pe Iliescu, în dauna omului fără majusculă și fără epitetul nou, ca Om, cu majusculă. Și cum populația, dar mai ales „pătura” intelectuală, are nevoie mereu de un conducător iubit, s-a ajuns repede la „Iliescu apare, soarele răsare!” Tarele politice i-au fost trecute cu vederea: în special epurarea studenților, fii de cetățeni cu apartenență politică anticomunistă și faptul că a dat start la jaf, abrogând rapid legea veniturilor ilicite.
Dar câți nu vorbesc de Heidegger în cap cu Gherea, așa cum a scris și Z. Ornea despre C. Stere, în cap cu Gherea? Ni se bagă-n creiere că acțiunea civică, aceea care ține de spațiul național, ar fi limitare. Atunci să forțăm limita! C. Stere n-a stat deoparte de presă în perioada ocupației, a scos la 1 septembrie 1917 ziarul „Lumina”, iar lupta sa „pentru asanarea vieții publice” e pusă sub obroc. Ca și a mandarinului valah Petre Pandrea. Pamfil Șeicaru, singurul ziarist român condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul poporului, e declarat compromis de un pact cu Ceaușescu. Nu Ion Brad, diplomatul „stejarului” din Scornicești. Țic are placă memorială. Nu și Traian Chelariu. Placa așezată de Ion Lazu în memoria eminentului psiholog și logician, exclus din învățămînt în ’50, abia mai stă pe o locuință nelocuită, pe o casă în dărâmare. Aș pune sub ochii fiecărui elev, fiecărui student două propoziții, atât, din jurnalul său: „Am lucrat la ecarisaj. După amiază am tradus Verlaine.” Aceste cuvinte spun totul despre faptul că, deși primise ordin de eliberare, condamnarea la închisoare nu se terminase: țara toată devenise un soi de carceră.
Anomia, lipsa de reacție, nu-i stimabilă deloc în opinia mea. Avem de ales între l’eloge de la colère și somnul ușor al memoriei, sleep Memory. Sau nu mai avem de ales?

Sandu TUDOR

ANALOGA ÎNTÂLNIRILOR

„Cel ce se vede pre sine
are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”
(Grigore Sinaitul )
Umblam pe drum, departe, departe,
pe ţara durerii înserate,
Rotundă, azurie, zarea
avea culoarea profundă
a blândeţii năvălită din vis.
Umblam cu sandala pe drumul deschis,
fără praf, fără fum, fără fund.
Slobod de mine, mă însăilam
parcă de umbră cusut
pe biza de glod a şleahului bătut.
Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,
pasul fostului pribeag tăcut
mă purta atât de supus şi de blând,
înfăşurat în zarpola străvezie
a unui gând.
Mergeam tihnit, domol, în nehabar,
aşteptând parcă să vie,
ca la o întâlnire străină,
cineva sau ceva din ştearsa stihie,
cineva ca o molcomeală de lumină,
dar voinic ca o namilă senină
a unui străbun;
cineva biruit bine de viaţă
dar atât de bun;
cineva cu înserare smeadă pe faţă,
suflet mai mult decât curat,
suflet de om, de domn, de bărbat.
Eu singur însă eram în singurătate,
pe drumul acela de-nserare, departe,
drum pe care nu ajungi undeva,
drum ce duce în nicăieri
şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,
drumul scrumit al ceasurilor de ieri.
Şi cum veneam singur, însingurat de adâncime,
iată-mă alături de mine
cu străinul pe care doream
să-l întâlnesc
şi pe a cărui umbră umblam,
dar parcă fără să-l mai rănesc,
Bună seara, prieten bun şi domnesc,
intră la lăuntru, cum se cuvine,
ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.

Petrache PLOPEANU

Politică și divinație

Există un proverb românesc care sună așa: „Să nu vorbești de funie în casa spânzuratului!” Ce legătură are acesta cu titlul de mai sus, care vine din preocupările autorului pentru Guillaume de Rubrouck, călător franciscan la curtea hanului mongol Möngke (Mangu în grafia călugărului), între 1253-1255? Și, în al doilea rând, afirmând o anumită legătură cu alegerile prezidențiale din acest an, ce legătură are și cu acestea?
Mai întâi să precizăm că în actul politic, care este legat indubitabil de guvernare ca finalitate, apar implicate nu numai aspecte reale, oameni, vorbe și gesturi, ci și elemente corespunzând unei anumite magii prin care se trece într-un plan transcendent al scopului. Adică există „ceva” care scapă acțiunii umane, putând fi explicat prin instrumentarul magic. Sau prin ceea ce psihologii numesc apel la subliminal. Dacă democrația actuală, care se legitimează prin suveranitatea poporului, respinge magia ca instrument în adoptarea deciziilor, punând accent pe raționalitate și pe capacitatea rațiunii de a anticipa felul în care va arăta rezultatul, aceasta nu presupune implicit că magia nu implică rațiunea și că folosirea magiei în actul politic nu este la fel de productivă ca și instrumentele democrației moderne. Ceea ce diferă este contextul determinat de timp și spațiu.
Demersul nostru se va axa pe relația dintre politică și magie, pe divinație și astragalomanție sau scapulomanție în statul mongol de la mijlocul secolului al XIII-lea, când are loc și călătoria călugărului franciscan Guillaume.
Mai întâi să lămurim termenii folosiți: divinația se referă la ghicit, iar astragalomanția / scapulomanția la ghicit în oase și, mai precis, în oasele arse. Ghicitul, „divinationis”, presupune aducerea unui răspuns din viitor în prezent, așadar cel care stăpânește această practică poate vedea viitorul și poate lua decizii care să-l favorizeze. Decizia, iar în acest caz decizia politică prezentă, se întemeiază pe viitor. Guillaume descrie ritualul astragalomanției, ghicitul în oasele de animale, în acest caz arse, folosit de către ghicitorii de la curtea hanului mongol în scopul cunoașterii viitorului și dacă acesta este favorabil unei decizii sau nu.
Reîntorcându-ne la prezent și la practica alegerilor prezidențiale din toamna lui 2019, remarcăm eforturile fiecărui candidat de a aduce din viitor un răspuns care să le întemeieze discursul actual. Este tot un „ghicit”, un act divinatoriu indiferent de instrumentul folosit, numit cu termeni înveșmântați de teoriile politologice și sociologice contemporane. A face apel la faptele „petrecute” în viitor nu este altceva decât ghicirea mai mult sau mai puțin precisă a unui segment din viitor, la fel cum hanul mongol încerca să găsească un temei al deciziei sale.
Guillaume surprinde o serie de etape sau condiții care trebuie respectate în actul divinatoriu al scapulomanției, dar el nu ne dă vreun indiciu în privința consecințelor nerespectării lor, însă se poate presupune un răspuns necorespunzător, la problema asupra căreia se face consultarea. O primă etapă / condiție se referă la conștientizarea problemei asupra căreia trebuie să se ia o decizie, „Quando vult aliquid facere”, în a doua se selectează oasele și numărul lor, „facit sibi afferri tria de ossibus”, a treia condiție este ca aceste trei oase să fie nearse, „illis nondum combustis”, a patra pune în legătură gândul celui care face consultarea, hanul în acest caz, și cele trei oase, „tenens ea cogitat de illo facto de quo vult consulere,utrum faciet vel non”. În a cincea, oasele se înmânează, pentru a fi arse, unui sclav, „tunc tradit famulo ossa ad comburendum”, în a șasea, cele trei oase sunt arse, „comburuntur ossa illa”, a șaptea se referă la respectarea condiției ca oasele să fie arse în locuri special amenajate, două „arce” aflate în vecinătatea casei, „due parvule domus, iuxta domum in qua iacet”, a opta este legată de cercetarea zilnică a arderii, oriunde s-ar fi aflat tabăra hanului, „queruntur diligenter cotidie per totam herbergiam”, a noua este înștiințarea despre finalizarea arderii, „Combustis ergo illis usque ad nigredinem, referuntur ei”. În a zecea, se examinează oasele arse, „inspicit”, a unsprezecea oferind indicii despre starea oaselor și a crăpăturilor produse pe suprafața lor de dogoarea focului și despre relația dintre crăpăturile longitudinale „si ossa fixa fuerint ad calorem ignis recte per longum” și răspunsul favorabil în legătură cu problema asupra căreia s-a produs consultarea, „tunc via aperta est quod ipse debeat facere” și invers, în timp ce a douăsprezecea condiție ilustrează relația dintre crăpăturile transversale, „si autem crepata fuerint ossa ex transverso”, ori spargerea oaselor „vel pecie rotunde exilierunt” și răspunsul nefavorabil, „tunc non facit”. Ultima etapă / condiție, a treisprezecea, este ca măcar un singur os să se crape longitudinal, „si de tribus unum recte findatur, ipse facit”, pentru a fi luată decizia respectivă.
Revenim la prezent: ce etape / condiții surprindem în acțiunea candidaților la președinție pentru a-și apropia viitorul și implicit statutul vizat? Dar mai întâi, care sunt acele „oase arse” care să faciliteze, prin consultarea lor, posibilitatea de a arunca o privire în viitor? Putem enumera: contextul evenimențial intern și extern, exit-poll-urile, societatea civilă, marea masă a electoratului. Așadar există și în acest caz mai multe asemenea etape, fiecare diferențiindu-se de celelalte printr-un anumit specific, dar unite toate prin scopul electoral: alegerea unui nou președinte. De „ghicirea” cât mai corectă a așezării viitoare și folosirea acesteia ca element întemeietor al acțiunii actuale depinde chiar rezultatul respectiv. Este ca și cum viitorul coboară în present, întemeindu-se pe sine. Dar cine sunt cei care pot „ghici” corect în aceste „oase arse”?
Guillaume constată că ghicitorii, „Divini”, sunt preoții mongolilor, „sunt sacerdotes eorum”, iar ceea ce ei prescriu, „quicquid ipsi precipiunt tieri”, se face de îndată, „absque dilatione completur”. Misiunea lor, „officium”, presupune un număr mare de ghicitori / preoți, „Ipsi sunt multi”, care au întotdeauna un șef, „habent unum capitaneum”, ce își așază mereu casa în fața celei mai mari case a hanului, „simper collocat domum suam ante majorem domum ipsius Mangu chan”. El este acela care are în grijă căruțele cu idoli, „Sub custodia ipsius sunt, ut supradixi, bige que portant ydola eorum”. Ceilalți, „Alii”, sunt în spatele curții, în locurile care le-au fost stabilite, „sunt post curiam in locis sibi assignatis”. Observăm în continuare regulile foarte stricte cărora li se supun acești ghicitori / preoți, indiferent de gradul importanței lor. Chiar dacă acel căpitan al lor are privilegiul de a-și așeza primul casa și chiar în fața celei mai mari case a hanului, acest privilegiu este totodată și o limitare, deși superioară. În timp ce ceilalți ghicitori își așază casa în spatele curții, acolo unde este precis stabilit, din nou limitarea, el este obligat să respecte obligația locuirii chiar lângă han, altă limitare.
În interiorul grupului există anumite specializări percepute de către Guillaume: unii au cunoștințe de astronomie, mai ales superiorii lor. Prezic eclipsele de soare și de lună, iar când aceste evenimente trebuie să se producă, dau semnalul anumitor interdicții: să nu se treacă pragul casei, să se cânte din tamburină și alte instrumente în momentul producerii eclipsei, făcând zgomot mare. În același timp, tot ei sunt cei care dau liber la chefuri și festinuri când se încheie eclipsa. Sunt și cei care prezic zile faste și nefaste pentru diferite acțiuni pe care le întreprind. Sfătuiesc dacă să înceapă sau nu un război. Sunt apoi cei care au drept misiune purificarea tuturor darurilor aduse la curte, prin trecerea acestora printre două focuri. Purifică la fel mobilierul sau obiectele celor morți și chiar animalele. Sfințesc, în a noua zi a lunii mai, toate iepele albe ale hergheliei, sunt chemați la nașterea unui copil pentru a-i prezice soarta. Pot influența vremea.
Cine sunt astăzi acești „ghicitori” care se îndeletnicesc cu toate acțiunile pe care le identifică încă din secolul al XIII-lea Guillaume? Întrebarea este superfluă, fiind clar pentru toată lumea din ceea ce mass-media prezintă în avalanșă cine sunt, ce interese au, cine le este „căpitanul” și cărui „han” îi servesc și cum vede acesta puterea pe care o vizează.
Apropierea de centrul puterii poate avea darul lămuririi unor nedumeriri exprimate deseori de Guillaume cu privire la credința lui Mangu han și la viziunea sa asupra puterii. Aici Guillaume pune față în față cele două elemente care în viziunea sa erau antagonice: omoplații de oaie arși, aflați în fața hanului, și crucea pe care o ia în mâini, „iacebant ossa spatularum arietis combusta coram se; et accepit crucem in manu sua”. Este de reținut remarca lui Guillaume cu privire la atitudinea hanului față de cruce: acesta nu o sărută, nu i se închină, „sed quod ipse oscularetur eam uel adoraret, hoc non uidi”, ci doar o examinează, „căutând nu știu ce”, „sed respiciebat eam querens nescio quid”.
Punându-se alături oasele arse de oaie și crucea, examinarea devine o metodă comună a hanului pentru a desluși viitorul în ambele obiecte, fie că este vorba de oasele arse, fie că este vorba de cruce. Aceasta din urmă este pentru han un alt obiect magic, e adevărat, aparținând altui popor, dar care poate să dezvăluie ceea ce încă este necunoscut, în aceeași măsură ca și oasele arse. El încearcă să ghicească viitorul privind crucea, folosind-o ca un obiect suplimentar în arsenalul șamanic. Se pare că atitudinea hanului de bunăvoință față de creștinism este o atitudine de supraasigurare eshatologică, adaptând creștinismul la universul șamanic specific poporului său și, mergând mai departe, putem înțelege în aceeași cheie și ideea de pace pe care o au hanii mongoli, adaptând pacea cum o înțelegeau europenii, la ideea lor de pace, însemnând de fapt subordonarea păcii europene la ideea de pace mongolă. Tocmai de aceea este deschis purtării crucii înălțate la capătul unei tije, după cum l-a rugat călugărul armean, „Tunc postulauit monachus licentiam portandi crucem super lanceam in excelso”, după cum stabiliseră Guillaume și călugărul armean anterior, „quia super hoc locutus fueram cum monacho prius”, răspunzând: „Duceți-o acolo în felul în care îl cunoașteți voi mai bine”, „Portetis eam secundum quod scitis melius faciendum”. Știm regulile pe care hanul le respecta atunci când erau arse oasele pentru ghicit. Respectul regulilor asigura acuratețea actului magic. La fel și aici, expresia „melius faciendum” dă măsura asigurării acurateței actului magic pe care hanul îl așteaptă de la cruce, în ceea ce ține de atingerea scopului rugăciunilor care însoțesc purtarea ei.
Nu suntem chiar atât de departe de modul în care Guillaume înțelegea mistica mântuitoare a crucii.
Și nu suntem prea departe de felul în care candidații la președinție din 2019 înțeleg să se poziționeze față de „oasele arse”, dar și față de „ghicitori”.
Așadar, indiferent de timp și de loc, putem spune că magia puterii creează iluzia raționalității, când de fapt există numeroase lucruri care scapă rațiunii, neputând fi explicate decât prin „ceva”-ul irațional.

Distribuie: