Literadura nr. 13 (6)
Florentin POPESCU
Oameni și locuri din Buzăul de altădată (IX)
Profesorii de la Liceul „B.P. Hasdeu” (IV)
Dacă pe alţi profesori, precum Liviu
Chiriacescu (de istorie) sau Dănilă
(profesor de Filozofie – „spaima”
multora dintre noi – nu i-am cunoscut, ca să
zic aşa, decât de la distanţă, pe alţii am avut
prilejul să-i văd şi să-i aud vorbind de
aproape, fiindcă îşi predau disciplinele şi la
clasa a XI-a, umanistă, în care mă aflam. În
plus, ca orice alt licean, mi-aş fi putut spune
părerea (în caz că mi-ar fi cerut-o cineva
dinafara şcolii, dar nu s-a întâmplat niciodată)
despre ei – fireşte, aşa cum am avut prilejul să
mi-o formez de-a lungul şi de-a latul
trimestrelor şcolare.
Unul dintre vestiţii, pe atunci, dascăli era
Traian Cristescu, care preda istoria universală,
celor din clasele terminale. Dânsul, ca şi Ion
Moldoveanu, titularul „limbii latine” intrase
în legenda oraşului cu mult înainte de a-i
ajunge eu elev.
Iau din raftul bibliotecii personale o mai
veche carte de amintiri buzoiene, Un
mesteacăn rătăcit în câmpie (Editura Mad
Lynotipe, Buzău, 2007), caut evocarea pe care
i-o făceam profesorului acolo şi, cum nu mi-am
schimbat (nici nu aveam cum!) părerea de
atunci, îmi permit s-o reproduc şi aci. Fac
precizarea că o reiau spre a nu se crede cumva
că m-a lăsat memoria, că m-am ramolit sau
mai ştiu eu ce s-a putut întâmpla de mă repet.
Şi-apoi la drept vorbind, cum au trecut de
atunci nu mai puţin de doisprezece ani, nu
cred să mai fie mulţi cititori care să-mi
descopere acest mic aranjament de punere în
pagină şi de „reeditare” a acelui text.
Mă văd la orele de istorie, o disciplină şcolară
care m-a pasionat dintotdeauna, ascultând
lecţiile predate de profesorul Traian Cristescu,
pe atunci o adevărată legendă vie în oraş.
Bătrân şi mic de statură, uşor adus de spate, el
venea la clasă într-o ţinută vestimentară mai
puţin controlată, ca să nu spun neglijentă, cu
hainele tocite pe la mâneci şi cu pantalonii
şifonaţi, lucioşi de atâta purtare.
Ne preda istorie universală şi era într-o
anumită măsură un fel de pionier al
mijloacelor modeme de învăţământ, căci intra
în clasă cu diverse albume, hărţi, tot felul de
tipărituri vechi pentru a-şi „ilustra” micile
discursuri despre greci şi perşi, despre
Babilon şi Alexandru cel Mare.
Parcă-l văd şi acum scoţând dintr-o servietă
ponosită tot acel „material didactic” pe care,
naivi cum eram şi destul de inconştienţi
totuşi, nu-l apreciam aşa cum s-ar fi cuvenit,
dându-ne coate şi ironizându-l pe ascuns pe
profesor. Nu ştiu dacă el ne observa sau nu
necuviinţele, căci îşi continua fără întrerupere
prelegerea până la sfârşit.
Pot spune că prima curiozitate pentru Orientul
antic el mi-a sădit-o, iar atunci când peste
foarte mulţi ani mi-a fost dat să ajung în
Bagdadul califilor şi-n Babilonul afurisit de
profeţii Bibliei, cele auzite de la profesorul
Cristescu mi-au revenit în minte cu o aşa de
mare prospeţime de parcă le-aş fi ascultat
doar cu câteva zile mai înainte.
Şi ca o compensaţie, târzie e drept, a
greşelilor mele din şcoală, îndemnul interior
de a scrie şi eu despre cele văzute pe
meleagurile îndepărtate pe unde mi-a fost dat
să ajung mi s-a insinuat cu şi mai mare putere
în suflet. Aşa am elaborat, după întoarcerea în
ţară, Babilon, oraşul blestemat, Poveştile
Babilonului şi dicţionarul Divinităţi,
simboluri şi mistere orientale.
Dascălul meu de istorie trăia singur într-o
cămăruţă aflată în micul şi vechiul bloc de
lângă Palatul Comunal, clădire care mai există
şi azi şi care ani în şir a găzduit un magazin,
apoi o librărie şi mai încoace „Casa Cărţii”.
Odată, pretextând că am vrea să vedem nişte
albume, câţiva dintre noi ne-am autoinvitat
acasă la profesor, deşi se spunea că nu
primeşte musafiri. Încăperea lui era plină ochi
de cărţi, de reviste şi de ziare, într-o
neorânduială greu de descris. Şi erau atât de
multe încât abia mai încăpea acolo şi un divan
înghesuit într-un colţ, singurul loc care
„scăpase” neocupat de tipărituri. Legenda care
circula în legătură cu profesorul spunea că
nemţii i-ar fi ucis soţia şi un copil chiar sub
ochii lui şi că de atunci, de la război încoace,
omul ar fi rămas şocat şi cu minţile rătăcite.
Atât cât mi-am putut da seama, partea cu
„rătăcirea” nu putea fi nicicum adevărată,
lecţiile decurgând într-o cursivitate şi cu o
logică demne de un proaspăt absolvent de
facultate. Cum se întâmplă însă adesea la o
vârstă ca aceea pe care o aveam noi atunci,
vorbele şi zvonurile ies repede şi se difuzează
cu o mare viteză, iar cele care vin să
restabilească – eventual! – adevărul nu au nici
pe departe forţa necesară pentru a le
contracara pe cele dintâi. E drept, profesorul,
uneori iritat, dădea şi răspunsuri în doi peri,
considerate de unii răutăcioase, ori chiar de
neiniţiat în unele probleme cu care se afla la
curent toată lumea. Aşa, bunăoară, un coleg la
întrebat într-o zi ce părere are despre fotbal,
iar el i-a răspuns cu seninătate: „Fotbalul?
Douăzeci şi doi de nebuni care aleargă după o
băşică şi alţi două-trei mii sau mai mulţi care
se uită la ei!”
Dar dincolo de legendă şi de bârfe profesorul
era de departe un as în meseria lui şi nu cred
să fi existat elev pasionat de istorie care să nu-i
fi apreciat bogăţia informaţiilor şi a zecilor
de surse documentare folosite pentru
ilustrarea unui eveniment, a unei figuri
militare sau istorice, a unui aspect esenţial din
istoria mai îndepărtată ori mai apropiată a
omenirii.
Peste ani, printre cărturarii Buzăului aveam
să-l cunosc şi pe Alexandru Oproescu, ajuns
la un anumit moment director al Bibliotecii
judeţene „V. Voiculescu”, om de mare dăruire
într-ale culturii şi ale cărţii în special. L-am
amintit acum datorită unei cărţi, Scriitori
buzoieni, pe care a tipărit-o în 1980 şi în care,
printre altele, am aflat şi această „fişă” a
fostului meu profesor Traian Cristescu:
„Istoriograf, editor. Născut în Caracal, la 22
dec. 1904; m. 1966. Om de aleasă cultură,
reputat profesor de istorie (absolvă „Magna cum
laudae” Facultatea de litere în 1927), a predat
un timp la licee din Bucureşti, Câmpulung-
Muscel, Miercurea-Ciuc, stabilindu-se din 1940
la Buzău. Coautor al câtorva pertinente ediţii
comentate din „Cronicile româneşti”, tipărite
după 1942 cu N. Simache, Traian Cristescu
rămâne în posteritate şi ca un bibliofil de
excepţie”.
Şi în continuare autorul dicţionarului enumera
ediţiile pe care profesorul le-a realizat
împreună cu N. Simache, o altă mare figură a
ştiinţei româneşti, cărturar şi istoric care şi-a
lăsat puternice amprente mai ales pe teritoriul
judeţului Prahova, unde a trăit şi a lucrat. Iată,
aşadar, ediţiile celor doi: Cronograful lui
Mihail Moxa (1942), Letopiseţul
cantacuzinesc, 1290-1688 (1942), Variante ale
Letopiseţului cantacuzinesc (1942), Viaţa şi
opera lui Radu Popescu (1943), Doi cântăreţi
greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos şi
Palamed (1943), Ştirile geografice ale lui
Herodot despre ţinuturile noastre (1942),
Statele globului în date statistice recente
(1943, aceasta din urmă în colaborare cu Gh.
Teodorescu).
Citind toate aceste informaţii, m-am întrebat
de ce, oare, activitatea de editor a profesorului
nostru a încetat după 1943. Şi negăsind
nicăieri un răspuns mulţumitor, am înclinat să
dau crezare acelor zvonuri despre nefericitele
lui accidente biografice. Dar numai
Dumnezeu ştie care va fi fost adevărul
adevărat…
Tabăra de creație de la Monteoru –
23-25 August
Sfârșit de gustar 2019. Prilej de relaxare
pentru participanții la cea de-a doua
ediție a taberei de creație literară de la
Monteoru. Mica vacanță a scriitorilor a durat
trei zile 23-25 august.
Pe 24 am fost invitat de amfitrioana și
moderatoarea evenimentului, scriitoarea și
editoarea Claudia Minela la seara de lectură.
A fost o după amiază și o seară frumoasă,
parcă ne cunoșteam dintotdeauna. Un
sentiment apăsător și, paradoxal, înălțător să
cunoști adevărate povești de viață și ale unor
oameni greu încercați; pe stradă dacă trecem
pe lângă ei, nu ne dăm seama când îi vedem
zâmbind, râzând, pentru că dragostea de viață
le dă puterea de a merge mai departe, uneori
când nici ei nu știu dacă o mai pot face,
Carmen Popescu sau Camelia Baciu (Italia).
Diversitatea dă culoare acestor evenimente
prin unicitatea celor care participă.
Fiecare poveste spune ceva, ce nu avem, ce nu
am trăit, oameni pe care unii i-au întâlnit și pe
care am fi vrut să-i întâlnim, dar nu am avut
ocazia. Cărțile poate sunt pentru unii doar un
liant de a ieși din singurătate, un pod. Scrisul
este pură terapie pentru alții. Scriind
conștientizezi de fapt sensuri noi și de multe
ori te descoperi pe tine.
Au citit: pentru Matei Ungureanu, Ștefan
Apostol. Camelia Baciu, proză autobiografică
din volumul în lucru, „De ce eu?”; pentru
Aura Dan, Brăila, a citit Magda Băcescu;
Popescu Carmen, Pitești; Ionuț Calotă,
București; Daniela Toma editor la Art
Creativ, București; Gabriel Nicolae Mihăilă,
Galați; Andrada Ingrid Maran, București;
Tudor Ciobotaru, București; Teo Cabel,
Buzău, Claudia Minela, București.
Matei Ungureanu (invitat special Spania) o
figură aparte prin sinceritatea și cerbicia cu
care își apără unele păreri. Una dintre ele, în
lumea literară este prea multă auto-idolatrie.
Foarte puțini se implică dezinteresați în a-i
promova și pe alții.
Poeta Carmen Popescu a expus și câteva
tablouri după care cei prezenți s-au inspirat,
dacă tot a fost tabără de creație, și au scris
fiecare despre ce au fost impresionați.
Stefan Apostol și Magda Băcescu au pus în
scenă, pe treptele terasei, o scenetă spumoasă
despre realitatea noastră modernă.
Seara s-a terminat în mod festiv cu bucate și
bună voie cum le stă bine unor oameni care au
de împărțit bucurie și emoție.
Să vedem cum se transformă evenimentul în
tradiție!
De la stânga: Aura Dan, Carmen Popescu,
dl. Popescu, Matei Ungureanu
De la stânga: Camelia Baciu, Ionuț Calotă,
Daniela Toma, Mariana Cabel, Teo Cabel
Güner AKMOLLA
Eroul nostru
NEGIP HAGI FAZÎL (1906-1948)
De câte ori deschidem cartea sfântă a istoriei unei națiuni, cu pioșenie descoperim o nouă
valoare, un nou nume care cinstește memoria neamului său. Până în Decembrie 1989
numele lui Negip Hagi Fazîl ( 17 apr.1906 – 22 oct.1948; satul Azaplar, azi Tătaru, jud.
Constanța) nu se rostea, sau se pronunța în taină ca să nu supere prin evocarea vieții și morții sale
eroice pe comuniștii de dincoace sau de dincolo de Prut… Militant național tătar crimeean, poet,
eseist, nuvelist, dramaturg, conducător al organizației „Comitetul pentru Eliberarea Crimeii ”
devenit ulterior, în 1943 „Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaților Tătari din Crimeea”,
colaborator asiduu al revistelor de cultură „Emel” (România) și „Noua Cale Națională” (Berlin), el
a fost al doilea Erou Național, urmând cronologic după Numan Celebi Gihan (1885- 1918, Primul
Președinte al Statului Democrat Tătar Crimeean (noiembrie 1917- ian.1918) din Crimeea. Este
datoria noastră să-i aducem omagiul nostru ori de câte ori o cere istoria, pentru că popoarele își
creează eroii atunci când istoria lor traversează momente de criză. Fratele său, Mustegep Fazîl
Ulkusal îl definește astfel: „Deschizând la Tătaru o Casă Specială de Sănătate, în anul 1933, el a
desfășurat o activitate de îngrijire a rănilor, de vindecare a bolilor ușoare, atât ale copiilor cât și ale
bătrânilor. Când nu se descurca, chema doctorul din centrele urbane, intermediind adeseori
consultațiile medicale. Fiind timp de câțiva ani președintele Asociației Absolvenților de Seminar
Musulman s-a străduit să întărească activitatea de legătură a acestui organ cu organele de drept ale
statului român, desigur, sădind astfel, sentimentul de colegialitate și de încredere între membri. De o
importanță deosebită sunt faptele lui în relația sa cu revista „Emel” 1930-1941 în România; 1968-
1998 în Turcia; 2004-2018 în România), cu Domnul ministru al fragilului guvern din Crimeea,
Geafer Seydamet Kîrîmer, comemorând zilele de importanță națională, evocând jertfele cunoscute
de-a lungul timpului, cu înălțarea monumentului funerar dedicat poetului Memet Niyazi în
Medgidia.”
De la Comana drumul trece prin fața școlii ce-i poartă numele, Negip
El este fiul ce a dat satului glorie și nemurire, Hagi Fazîl Negip!
Case răzlețe de creștini colonizați târziu poartă cărări pline de iarbă
Spre vechiul cimitir tătar ce din bătrâni aici s-a așezat cândva, în grabă…
Da, e cimitirul tătăresc păzind de cinci sute de ani mormintele străbune
Familii se mutau aici în vremi de boli, de secetă, de răzbunări nebune!
Aici veneau femeile bocindu-și fiii prea iubiți și prea de tineri morți,
Cimitirele vechimii n-aveau nici monument și nici lacăte la porți.
Eroul se odihnește sub un morman de țărână, de marmură și flori
El, cel care, la masa sa, sute de frați primise în anii cu eroi nemuritori.
Prigoniții soartei nu sunt iertați oricât de vinovați n-ar fi în Patrie,
Istoria nu își uită nici eroii, morminte cresc acum în altă a lor patrie…
Ne spunem ruga musulmană, Ager,Murat, Deniz, Onder Kaulamet, Ersan
De la ancheta ucigașă a marelui Negip Fazîl azi se împlinesc 70 de ani *
E fiul Azaplar-ului, al mamei Șerife și al hagiului Fazîl,tătar „cu cap german”
Aici s-au auzit gemete, bocete, aici sunt veacuri scurse în uitare, an de an.
* Eroul din Dobrogea ( 1906- 1948) a fost dat mort după 5 zile de anchetă în Siguranța din
Constanța, fiind înmormântat la 22 oct.1948 în cimitirul din satul natal. Mormântul din fotografie a
fost restaurat de fiul său, Bora Fazîl Ulkusal.
MİLLİ ŞEHİTIMIZ
Mustapaş’tan col aylana Azaplar’ğa koy mektebın şanlı kunın bıldıre
Koy balası Necıp berdı cıgıtlıkmen, bılgısımen, doğrılıqman adını metebıne
Seyrek üyler – mında kolonistler cerleştıler toşep kenar collarını
Qartlarımızdan keldı tarihımıznı dünyağa tanıtıp Tatar eskı mezarlığı.
Elbette, bo mezarlıq barlığımıznı ayta tura kelgen – ketken colşığa
Ayleler koşkenler kun yamanın sırasında eskı tatar mezarlıqqa…
Cılap, taqmaqlap cılauların apaqaylar cıgıtlerın olımıne canğanlar
O zamanlar abide yoq, kılıtte yoq, taş salınğan başlarına eskı, eskı mezarlar!
Şehitımız mında cata topraq mermer taş astında, şeşeklermen
Onın evel sıprasında yüzlerce qardaş olımsızlıgını bergen…
Zamanımız fena bolıp ğurbetlıkte tatarlar Qırım Vatannı terketkenler
Qurban bolıp o tarihte mezarlıqnı başqa cürtta tızgenler.
Musulmanlıq duamıznı ayttıq, Acer, Mırat, Deniz, Onder, Ersan Kaulamet
Bugun 70 sene toldı şehitlıgın, o kun boldı milletıne aqırzaman, qıyamet…
Azaplar’nın balası o, Şeripe ana, Fazıl acı „alman başlı dep tanılğan”
Mında mezar qazılğanda Necıp uşun, eskı mezar, taze mezar qaltırağan!
