Literadura nr. 13 (4)

Corina DAȘOVEANU

Volume de poezii:
îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar,
editura Rafet, 2017
antifericire cu aripi, editura Eurostampa,
2018,
sânge-mă – volum în lucru

****
se alăpta ziua,
frigul
ne spoia oasele aranjate în poziție gânditoare
când m-a întrebat
ce înălțime are părul meu alb
pentru că nicio dimineață a hârtiei
nu-i poate pieptăna
povestea tunsă extrem de scurt
și de în altă parte.

nu i-am răspuns,
am intrat în genunchiul lui
să-l trec strada spre carnea mea
până la gustul sării,
el e un orb cardinal
fără act în ființă.

pe lângă noi trecea flămând
mirosul de la o brutărie,
cred că
ne crescuse fiecăruia al unsprezecelea deget
pentru că ne țineam cumva
unul de altul
și mușcam
din aerul ăla de pâine proaspătă.

și brusc ne-am iubit lângă o foame.

am închis strada la buzunare,
auzeam prea tare
cum ne calcă umbrele
niște câini kgb-iști cu labele lor cerșetoare
de amănunte
și-apoi
cred că am fugit în perimetrul unuia dintre
noi,
e indecisă locația dragostei
pentru că mergem pe biciclete
între proprietățile noastre
de inimă.
za în za,
nu suntem aici,
cam atât sau ceva asemănător.

despre deja da

poemul ăsta
e la fel cum își iubesc bărbații
femeile pe care nu le mai iubesc,
scris cu mâna
care îl trădează deja cu alt poem,
mereu acel poem
cu care ar fi/e de 4 ori mai înaltă.

de fapt e un mut semiotic,
un fel de text aisberg,
cea mai mare parte din dragoste
nu se vede,
e într-un frig
sau într-un mâine de adâncime.

mă nepotrivesc acestui poem,
urmează punctul –
ca un espresso scurt, tare,
e nevoie de anxietate în manuscris
și de un înainte punct.

scriu în nou,
din nou,
dezarticulez poetica imanentă,
văd
înalt
cum mâna mea
iubește
acest alt deja.

LUMINIȚA POTÎRNICHE

Născută la 22 iunie 1962, Galați.
Activitate literară începând cu 1980,
Cenaclul „Ștefan Petică”, Galați
Cenaclul „Noduri și semne”, Galați.
Volume publicate,:
Dumitru Chicuș 30‘, Vinea, 2015
O poveste visată din două unghiuri diferite,
Eikon, 2016
Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte,
Vinea, 2016
Despre zboruri căzând, Grinta, 2017
Războiul de marți, Vinea, 2018

* * *
pe vremuri mama frământa zăpezile astea,
tata le tăia bărbătește cu lopata în bucăți
egale,
câte una pentru fiecare, să ajungă la toți
apa, lumina, hrana, puritatea.
atâți am fost în jurul mesei, atâți am fost,
cine a rămas ultimul spală și acum blidele
vieții
și le întoarce cum au fost, cu gura în jos,
ca să se scurgă vreo veșnicie urmele.

ghetou de câine…

stau într-un ghetou de câine rău,
oamenii aruncă în mine cu pâine,
merindele morții sunt mereu amare,
coșurile bocitoarelor pline.
indispensabil doar aerul care se preface-n
cuvinte,
e pe terminate.

dintr-o delăsare de spirit
sau dintr-o perpetuă murdărire,
compulsiv îmi spăl părul,
ulciorul care nu merge de multe ori,
îl completez cu nisip,
îl zgârii cu buza mea mereu fierbinte.
nu ajunge la mine, mă minte
că s-a ciobit
preaplinul în umplere.
stau într-un ghetou de câine rău
și nu mă-nvăț minte.
mă mușc pe dinăuntru și strig
sau poate latru.
un hingher nebun sau poate un idolatru
ciudat îmi ia urma.

mie nu-mi pare nici una
că m-ar mai duce undeva.
zidurile s-au închis ca un bot.
incinta această e tot ce contează.
frica aceasta tărcată îndelung salivează.
e o bală peste tot.

separație

te-am privit și toate ceștile de cafea băute-mpreună
s-au făcut reci.
și toate țigările, scrum de zori,
degete-oase îngălbenite de nicotină,
jerbă, floarea de nuntă.
pe-o nicovală, greiere mort cântă la alăută,
cioc, cioc, primiți cu eroarea cea fără de
uitare,
primiți cu saltul înapoi.
pas de doi, niciodată înainte,
pietre artificial încălzite, stinse sub talpă.
memorii neașezate, ochii din morminte
de deprimare plâng.
te-am mai privit o dată și mi-a ajuns
aerul până la gât.
gâtul meu subțire ca o sabie încovoiată
a tăiat saturația precis, fără durere.
fiecare cu lumea lui piere,
desăvârșit de singur, absolut.

Daniela GUZU

Volum, O altă duminică, Editura „eCreator”,
Baia Mare, colecția Debut, dec. 2018

cântec străin

inima mea te stinge încet
flăcări domoale carnea luminii i-o mușcă
ochiul îmi e pânză mută pe un târziu șevalet
amprentat continuu de trecerea lumii
obscură

n-ai să mă mai știi
deși ai să vii atât de aproape
vei căuta în ochi să mă privești
dar de acolo nu vor izvorî decât zăpezi de
lumină
înfierbântate

mă vei striga
dar ce surdă îmi va fi dimineața
vei irosi vocale sonore
pe care în aripi le vei preface
porumbeilor voiajori destinați
să mă afle

n-ai să mă vezi
potcoave de aer respirația vie
până-n rărunchi de-amintiri o vor îngropa
eu voi fi tot mai departe
departe
aici
lângă inima ta

te-am iubit

să nu mă mai cauți

cercuri

cercuri fierbinți îmi țintuiesc umerii
mâinile mele desprinse de trup
alunecă prin porii dimineții
nimeni nu le mai vede degetele
nici pigmentul care le face flămânde de tine
sunt un trup fără puncte de sprijin
plecat tot timpul
să te caute…

mai aproape de

sălbatici și verzi intrau prin fereastra sângelui
la mine în trup
caii dimineții
îmi năvăleau pieptul
îmi inundau vederea
îmi desperecheau temerile
își înfigeau în pajiștea tânără a speranței
copitele
și-mi alergau până dincolo de inima ta
brațele flămânde de împerechere

aici
în rana fără de ecou a singurătății
își adăpau zborul
preț de o clipă
apoi
mă mușcau cu dinții lor puternici
de pântec
să te nasc
în fiecare zi

mai aproape de
viață

interior cu mănuși
plângem târziu
dezgolim sternul până când carnea cuvintelor
miroase a noapte
lăsăm pământul cu fluturi să ne înghită sarea
apoi ne aruncăm conștient în lama sterilă a
singurătății
și ne așteptăm cuminți
foamea

Marilena APOSTU

(Data nașterii 22 iunie 1969) municipiul
Galați.
Amalia Rodian – pseudonim literar
Profesor documentarist, Galați.
A publicat în revistele: Argeș, Ramuri,
Climate Literare, Meandre, Caligraf,
Fereastra, Ecouri Literare, Omniscop, Onix,
Cetatea Culturală.
Cărţi de poezie publicate:
Cheamă-mă pe vechiul meu nume (editura
Semne, București, 2019)

Numai nopţi nedormite

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi
zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe
ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul
ferestrei
mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine
aerul din încăpere crapă de dor
şi în jurul meu risipite pe jos
numai nopţi nedormite
dimineaţa deschid larg fereastra
respiraţia mi se umple de frezii
chipul tău mă dezleagă
de albele nopţi
ca să pot trăi ai apropiat soarele

Somnul tău e ca o pădure ninsă

Cuvintele tale mă așteaptă
o ploaie uitată pe piele a adormit
de când ai plecat răsăritul îmi strânge umărul
trist
greșeli și tablouri lăsate în așteptări
adună cântece îmbătrânite
moartea râde în hohote
când desenează nebuni ce sângerează în
vrăbii
somnul tău e ca o pădure ninsă

Tristeţea desenează flori de zarzăr

Seară de seară
tristețea desenează flori de zarzăr
în această iarnă ce nu iese la număr
doar Dunărea mai are amintiri putrede
cu nopți ocupate să spele nepăsarea din pete
ai plecat ca o umbră mai tristă ca tine
nemângâiată de ninsoare
acum pășesc în căutarea ta
gândurile nu se mai potrivesc
crengi de tei construiesc sigilii
pentru minutele ce trec
mă pedepsesc cu același prezent adormit
în raiul din ceară închipuit

Azi am ales să fiu femeie

Azi am ales să fiu femeie
să miros a lapte, a măr și a moarte
să fiu o coastă nerostită ca un păcat
supărarea tăcută locuiește cu un etaj mai jos
ascult cum o altă femeie
ține luna legată de un sân
printre cearceafuri
pântecul ei e o pânză nepictată
de-a lungul răbdării
ascult cum cere un cer
pentru păsările ce nu-și uită zborul
când iarna a trecut de glezne

Până când secunde încap perfect în
albastru

Privește cum moare pe stânci amurgul
și plânge ca o femeie
colțurile lui sunt nebăgate în seamă
acum sunt pătate de singurătate
liniștea are mâinile triste
lebedele albe vor adormi
prin asfințitul ce-a părăsit orașul cu poeme
nerostite
cu tresăriri și așteptări
căptușeala i se umple cu povești de la Dunăre
până când secunde încap perfect în albastru

Liliana Popa

moartea lebedei nu a existat

moartea lebedei nu a existat
a existat doar un compozitor și cîntecul lui
un violoncel și un arcuș
dar mai ales un artist
care tot umblă prin lume
noaptea se oprește pe o stîncă
în calea celor șapte vînturi

cîntecul lui se aude peste pămînt și ape
iar dimineața
Cînd Dumnezeu se trezește din somn
Îl ascultă

eu îl sărut
și mai plutesc o vreme

secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.

Ceasul aruncat pe fereastră

am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp

Şeherezada

în fiecare seară ţi-am spus câte o poveste
Shahryar
stelele aveau voaluri și șalvari de mătase
și tremurau la fiecare șoaptă
te-am purtat spre nemărginirile lumii
și suflet tău a prins culoarea cerului.
am alunecat pe flăcări
în cioburi de nopţi ascuţite de lună.
ți-am adus în palme vinul
strugurilor nestorşi
între două nopți
stelele s-au sinucis
Shahryar
îţi rătăceşte umbra mai jos de cer
printre pietre de râu…

răscrucea de gânduri

la fiecare răscruce
o tăcere cît o mirare
mă înstrăinează
cum freamătă pădurea….
și degetele viorii
prea multe întrebări
uitate pe frunzele rourate
și pentru că azi mi-am vopsit
părul şi ochii
cu verdele frunzelor
voi plăti altă vamă
aici
în pădurea cu năprasnic şi fragi
la răscruce de gânduri
Poezie