De-ai noștri! – Grigore Radu Stănescu – O istorie a Rîmnicului Sărat (3)

Începuturile orașului Rîmnicu Sărat

Cât este de vechi orașul Rîmnicu Sărat? De când datează așezarea sau târgul acesta? Unde era situată prima vatră a lui, nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat? Sunt întrebări la care răspunsurile diferă.
În general, se admite că orașul exista în veacul al XIII-lea; C. Giurăscu afirmă că „multe târguri preced formarea statului feudal al Țării Românești (1324); atestarea documentară nu constituie un indiciu al vechimii lor, fiind determinată, de obicei, de un act al autorității politice-tratate de negoț, eliberare de hrisoave interne sau de vreo relatare a unui călător. Foarte rar sunt amintite. Unele târguri, precum Rîmnicu Sărat, pe râul Rîmnic, loc de etapă pe calea spre Moldova. Foarte probabil dinainte de 13J0 sunt Târgul Jiului, Caracalul și Rîmnicu Sărat. Tustrele jucau rolul de centru de negoț pentru sătenii de pe Valea Jiului superior, din Romanați și de pe valea Râmnicului Sărat”. (Giurăscu C. – Istoria românilor, vol. I, Ed. Științifică, București, 1971, p. 244)
În ce privește nucleul originar al orașului credem că el s-a format în perimetrul actualei Piețe a Halelor cuprins între străzile Mihail Kogălniceanu, Dobrogeanu Gherea și Ștefan cel Mare.
Formarea târgului Rîmnicu Sărat, ea și a celorlalte târguri din Țara Românească, se leagă de procesul cristalizării dezvoltării continue a forțelor și relațiilor de producție feudale în secolele X-XIII. La baza formării târgurilor a stat procesul de separare a meșteșugurilor de agricultură.
Chiar în prima fază a economiei medievale, când marea majoritate a produselor alimentare, de îmbrăcăminte, de încălțăminte și de uz casnic erau obținute pe loc, în cuprinsul satului, de către gospodari, exista, totuși, un număr de articole ce trebuiau procurate dinafară, din anumite centre specializate, adică din târguri.
În domeniul alimentar, de pildă, sarea era un articol de primă necesitate, pe care sătenii trebuiau să și-l procure, fie mergând, cei din apropiere, direct la ocne, sau la malurile de sare, în Vrancea, Rîmnicu Sărat, Buzău, fie aprovizionându-se, cei aflați la distanțe mari, din depozitele făcute în anumite centre de stăpânii locali.
S-a dezvoltat, în această perioadă, și producția meșteșugărească, de confecționare a cărămizilor și a obiectelor casnice, de prelucrare a producției viticole. La producția meșteșugărească s-a adăugat negoțul. La început, meșteșugarii erau negustori; își desfăceau singuri marfa. Dovada numele însuși de târg, de așezare unde se făcea un schimb de produse. La aceștia s-au adăugat de timpuriu, însă, și neguțătorii propriu-ziși, atât pentru vânzarea mărfurilor locale, cât și pentru a celor străine, destinate, mai ales, stăpânilor feudali și orășenilor bogați.
Rîmnicu Sărat, fiind ultimul târg al Țârii Românești la granița cu Moldova, a jucat rolul unui puternic punct vamal. O știre scrisă și datată 8 septembrie 1439 arată că „liovenii (negustorii din Liov) plătesc prima vamă la Rîmnicu Sărat doi florini ungurești de căruță încărcată, apoi dau și celelalte vămi: … precum plătesc și oamenii mei“, preciza voievodul Vlad Dracul.
Târgul Rîmnicu Sărat, în acea perioadă, se compunea din trei părți:
– Vatra târgului, ocupată de prăvălii și case, curți, grădini; ea forma centrul așezării.
– Un teren agricol înconjurător, constituind hotarul târgului, cu ogoare, fânețe, livezi și vii, aparținând locuitorilor târgului.
– Un ocol, exterior hotarului și cuprinzând mai multe sate.
Orașul își trage numele de la râul Rîmnic, care înseamnă ,,iaz cu pește”. Din slavonescul Rîba (pește) a derivat apoi Rîbnic, Rîmlik, Rîmnic.
Târgul era înconjurat de șanțuri, mai mult cu rolul de delimitare decât de apărare, el fiind în multe rânduri teatrul unor bătălii crâncene.
Astfel, în noiembrie 1473, armata moldoveană condusă de Ștefan cel Mare pătrunde în Țara Românească înaintând pe la Rîmnicu Sărat, iar la 8 iulie 1481, același domnitor surprinde și înfrânge la Rîmnicu Sărat, într-o luptă grea, armata Țării Românești, condusă de Basarab cel Tânăr, alături de care participă și o armată otomană condusă de Ali-beg și Skander-beg, care pătrunseseră în Țara de jos a Moldovei și prădaseră, „până sub Lunca cea mare”. În această luptă a căzut eroic Sendrea, cumnatul domnului Moldovei.
În 1597, la îndemnul boierilor pribegi și al regelui Poloniei, oastea lui Radu cel Mare, însoțind pe un pretendent, Roman, a prădat regiunea Putnei, la care domnul Moldovei (Bogdan) a răspuns prin arderea și jefuirea regiunii Rîmnicului.
După uciderea lui Mihai Viteazul pe câmpia Turzii, oastea Țării Românești este înfrântă lângă Rîmnicu Sărat, la 15 august 1601, de moldovenii lui Simion Movilă sprijiniți de poloni și tătari.
Informații despre orașul Rîmnicu Sărat ne sunt date și de călători străini în trecere prin Țara Românească. Astfel, Bartolomeo Locadello, negustor italian originar din Bergamo, care se dădea in 1622, la Constantinopol, drept fiul lui Aron Vodă, fostul domn al Moldovei, fiind refuzat, spune, în lucrarea sa „Descrierea pe scurt a Țării Românești” (1641), următoarele: „Această provincie (Țara Românească), așezată la șes, are câmpii întinse și păduri nesfârșite, precum și munți, dar numai spre partea Transilvaniei. Cele mai mari orașe sunt: Gherghița, Buzău, Rîmnic, Focșani și Slatina toate în jur de 200 de focuri (gospodării).”
În 1636 solul polonez Jerzy Krasinski nota în descrierea sa: „Deoarece ne aflam acum într-o țară prietenă, nu mai era nevoie să obosim caii, din care cauză am străbătut numai trei mile până la orășelul Rîmnicul Sărat, unde nu era nimic deosebit de văzut”.
Un alt călător străin, bulgarul Petru Bogdan Baksic, în a sa „Descriere a Țării Românești, așezare, produse” (1610), afirma: „Rîmnic, oraș odinioară catolic, apoi a ajuns schismatic din vina unui episcop, care punea credincioșii să plătească dare”. Iar Minoritul Conventual Francesco Maria Spera din Nurni, venit ca misionar în Moldova, scria în 1652: „La Rîmnic este o biserică stricată, are câteva bunuri stăpânite de schismatici, căci nu mai sunt catolici acolo de mulți ani încoace. S-ar
putea ridica din nou, cu oarecare subsidii din Polonia”.
După răstimpul de liniște și înflorire, care a fost domnia lui Matei Basarab, urmează iarăși, în istoria Rîmnicului Sărat, ca și în a altor orașe, ani de grele încercări, în care vărsarea de sânge și prada sunt urmate de molimă și foamete.
Urmașul în scaun al lui Matei, anume Constantin Șerban Basarab, zis „Cîrnul”, ținând seama de atitudinea protestatară avută la Tîrgoviște de ostașii lefegii în ultimul an de domnie al predecesorului său, voi să dizolve corpul seimenilor sârbi, care se dovediseră cei mai vehemenți. Aceștia izbutiră însă să solidarizeze cu ei pe dorobanți și începură, la 27 februarie 1655, o răscoală cu un pronunțat caracter antifeudal.
Pentru potolirea ei a fost necesară intervenția simultană a pașii de Silistra, a domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, și a principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy II. La 23 iunie 1655 Gheorghe Ștefan, își așează tabăra la Rîmnicu Sărat. Într-una din scrisorile lui Coloman Mikes, trimisul lui Gheorghe Rakoczy al II-lea la Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, adresate principelui Transilvaniei aflăm următoarele: „Și noi am plecat ieri noaptea la luptă și am întâlnit la Rîmnic 900 de călărași… Am putut prinde vii numai 20 dintre ei, iar pe câțiva i-am tăiat”.
Un vestit călător turc, Evlia Celebi, a văzut orașul o singură dată, în 1666, constatând că la răsărit de oraș există depozite de silitră. Nu este exclus ca el să fi fost și oaspetele uneia din cîrciumile orașului, construite din lemn sub care erau adăpostite pivnițele cu vinul cel mai bun al vestitelor podgorii rîmnicene și unde tinerele crîșmărițe te amețeau cu frumusețea lor, tot așa de bine ca și vinul.
Progrese importante, atât sub raportul cultural, cât și sub acela al construcțiilor, face orașul în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688). Orașul își lărgește aria, se construiesc noi prăvălii, boierii preocupându-se ca fiii lor să
învețe în limba greacă veche „gramatica, retorica și filozofia”.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu este benefică și pentru orașul Rîmnicu Sărat. Împreună cu unchiul său Mihai Cantacuzino, Brâncoveanu clădește, între 1691-1697 o impunătoare mănăstire la Rîmnicu Sărat. înconjurată de ziduri înalte de 8 metri, prevăzute la colțuri și pe două din laturi cu turnuri pătrate sau octogonale ea era și un loc de „apărare” și „multă scăpare pentru populația din împrejurimi”.
Mănăstirea a fost îmbrăcată pe dinăuntru cu minunate zugrăveli de Pârvu Mutu. Frumusețea și căldura zugrăvelilor lui este dată și de tonurile culorilor întrebuințate. El părăsește canonul tradițional al culorilor pure, îmbinând curajos tonuri pastelate de albastru-cenușiu cu violeturi intense cu griuri, cu galbenuri aurii, cu diferite nuanțe de verde realizate prin combinarea acestuia cu galbenul sau albastrul, cu diferite nuanțe de cafeniu.
În a doua parte a domniei fanariote, mai precis Intre anii 1787-1792 se dezlănțuie războiul ruso-austro-turc. Acest război aduce și pe meleagurile Rîmnicului Sărat semnele sale distrugătoare.
Operațiunile militare sunt defavorabile turcilor. Generalul Suvorov a nimicii la Rîmnic armata marelui vizir, în ziua de 31 iulie 1789, în urma cărei victorii a fost distins cu titlul de „conte de Rîmnic”.
Funcția comercială a orașului este din ce în ce mai amplificată. Se practică acum și comerțul de tranzit. Astfel, în anul 1790, octombrie, casa comercială Ion Marcu din Sibiu trimitea lui Băluță Teișanu din Rîmnic diverse mărfuri cumpărate din Veneția și Triest, printre care și 5 litri de petrol.
În timpul mișcării lui Tudor Vladimirescu (1821) locuitorii orașului și județului se înspăimîntă, părăsindu-și, în bună parte, gospodăriile. Această spaimă este generată de faptul că în fruntea a două mii de greci, sârbi și albanezi, strânși la Iași, Ipsilanti se îndreaptă, la 1/13 martie, spre București. El ținea, mai ales, să se întâlnească cu Tudor Vladimirescu, care îl asigura că-i aduce 16 000 de oameni bine echipați și bine înarmați. La Roman, Ipsilanti află că locuitorii din Rîmnic și Buzău fug la apropierea trupelor lui.
Într-o adresă către divanul țării, el își exprimă mirarea pentru acest fapt; nu vine el ca eliberator și nu garantează el securitatea averii, persoanelor și stăpânirii locale? El asigură din nou ocârmuirea că „strașnica și marea putere, ce are sub protecția sa aceste două eparhii, nici într-un chip nu va lăsa să se facă întrânsele cea mai mică năvălire a varvarilor” și-i cere să liniștească populația, care n-are nici un motiv de îngrijorare.
Sub domnia pământeană a lui Grigore Ghica orașul, ca de altfel întreaga Țară Românească, trece prin lipsuri grele, mai ales în primii ani. Ocupația turcească costase, numai până în iulie 1822, cincisprezece milioane de piaștri. Au trebuit puse impozite grele; ca să le poată plăti, țăranii vânduseră o parte din vite cu prețuri derizorii.
Pe 1824, capitația crescu de la 33 la 39 de piaștri pe bimestru de lude în plus, din zece lude se făcură unsprezece. Sporul era de aproape 15 piaștri anual pe locuitor. Oieritul. dijmăritul, vinăriciul și tutunăritul fură triplate.
După recensământul din 1831, valabil și pentru situația din primele două decenii ale secolului, țărănimea din Rîmnicu Sărat se compunea din 90% clăcași.
Și totuși, se simte un progres în multe privințe față de ce a fost. Se construiesc pe Strada Mare, centrul comercial al orașului, noi prăvălii, unde se vând lumânări, accesorii pentru cai, iar pe străzile de pătrundere în oraș apărură câteva hanuri și magazii de depozitare a cerealelor, fie spre a fi vândute în oborul orașului, situat atunci și multă vreme după aceea, până în preajma celui de al doilea război mondial, între străzile Matei Basarab, Oborului, Artileriei și Drăgăicii, fie spre a lua drumul Brăilei.
Tot în această perioadă se introduce și iluminatul public prin felinare cu ulei de rapiță.
În timpul lui Gheorghe Bibescu, al doilea domn regulamentar (1842-1848), are loc o acțiune de mari proporții în ce privește dezvoltarea edilitară a orașului. Astfel, în anul 1844, s-a făcut un șanț în jurul orașului pentru limitarea lui, s-a proiectat construcția a șase clădiri din cărămidă la barierele celor șase drumuri publice și a început desființarea bordeielor și clădirilor necorespunzătoare.
Un fapt însemnat este prefacerea în spiritul public, ce are loc în perioada 1828-1848. Două sunt ideile principale care se cristalizează în această vreme: una e ideea națională, a propășirii și a unității românești, ca limbă, ca literatură și chiar ca formă politică.
A doua idee principală, care domină spiritele, este ideea democratică liberală, a luptei împotriva feudalismului, a chemării la o viață mai bună a mulțimii necăjite.
Revoluția munteană de la 1848 a fost în primul rând o revoluție a bucureștenilor. Dar ecourile ei au răzbătut și dincolo de fruntariile capitalei până la Rîmnicu Sărat. Și dincolo de Milcov se manifestă, în această vreme, dorința de unire cu Țara Românească, susținută de mulți orășeni moldoveni cu prilejul venirii lor la Rîmnicu Sărat pentru a asista la depunerea jurământului pe „Constituție” la 21 iunie/3 iulie 1848.
O activitate susținută, în sprijinul revoluționarilor, desfășoară, îi lunile iulie-august 1848, Aron Pumnul, comisar de propagandă al județului Rîmnicu Sărat, viitorul profesor al lui Eminescu.
După înăbușirea revoluției, când trupele țariste, au trecut, la 15 septembrie 1848, granițele Țării Românești, administratorul județului Rîmnicu Sărat, Scarlat Turnavitu’ „se pune în fruntea a o mulțime de țărani pentru a protesta încălcării teritoriului.”
Curajul său și al țăranilor din județ a fost aspru pedepsit de trupele intervenționiste, căci el a fost pus „în fiare împreună cu câteva sute de țărani și preoți care fură nevoiți să urmeze pe jos armata care înainta spre capitală.”
Cei treisprezece ani care urmează după revoluția de la 1848 au o însemnătate deosebită în istoria țării. În acest răstimp se pregătește și se înfăptuiește Unirea Principatelor.
În drum spre București, în februarie 1859, locuitorii orașului Rîmnicu Sărat, pe tot parcursul șoselei naționale, ce străbate orașul, au ovaționat „în sunetele clopotelor bisericii Cuvioasa Paraschiva”, pe noul ales, Alexandru Ioan Cuza.
După Unirea Principatelor orașul începu să se dezvolte într-un ritm mai susținut. între 1859-1860 Rîmnicu Sărat avea 5707 locuitori, o întindere mai mare și o viață meșteșugărească și comercială mai vie. În 1862 s-a strămutat reședința județului Slam-Rîmnic din Focșani la Rîmnicu Sărat. Cu puțin timp înainte de Unirea Principatelor a fost inaugurată stațiunea balneară Balta Albă, fiind vizitată, printre alții, și de poetul Vasile Alecsandri.
Este de remarcat, în această perioadă, pavarea cu piatră de râu a străzilor din centrul orașului.
În toamna anului 1863 Cuza întreprinde o călătorie prin țară, fiind pretutindeni bine primit și aclamat de mulțime, dovedindu-se că agitația din Camera Deputaților nu are răsunetul scontat în mase.
Cu acest prilej, în octombrie 1863, locuitorii orașului Rîmnicu Sărat trimit o adresă, cu iscălituri autografe, lui Cuza: „Dezaprobând hotărârea anarhică a Camerei Deputaților, prin care sunt socotiți călcători de lege cei ce ar percepe impozitele sau ar aplica bugetele nevotate de Adunare, acești locuitori asigură pe domn de dragostea, devotamentul și supunerea lor“.
Sub domnia lui Cuza orașul începe să capete o ușoară vocație industrială, datorită bogățiilor minerale descoperite în județ. La începutul secolului al XlX-lea, un călător englez dădea următoarele informații cu privire la bogățiile minerale din județul Rîmnicu Sărat: „În susul Rîmnicului, în depărtare de trei ceasuri, ajunserăm la satul Păcurile, unde locuitorii ne încredințează că sunt două izvoare îndestulate cu păcură, din care iau foarte puțini locuitori”.
În 1860, prefectura județului Rîmnicu Sărat informa Ministerul Cultelor că pe moșia Jitia a mănăstirii Rîmicu Sărat se construiseră, de-a lungul anilor, 11 puțuri.
Ca urmare a acestui fapt, autoritățile locale dau autorizația de înființare în oraș, în 1860, a unei fabrici care prelucra petrol lampant. Acest debut industrial atrage după sine modernizarea rețelei de iluminat public în oraș. La 29 mai 1862, municipalitatea din Rîmnicu Sărat solicita aprobarea ca orașul să fie iluminat cu 40 felinare cu lampă fabricate din nou”.
În ce privește dezvoltarea învățământului, prima școală menționată în documente a fost o școală particulară, organizată, de negustorii și meseriașii din oraș, în anul 1834.
Cel mai mare număr de instituții de învățământ se realizează în oraș, în vremea domnitorului Cuza. Prima școală de stat a fost înființată în 1860 pe lângă biserica „Sf. Ioan“, într-un local neîncăpător, în câteva camere rezervate, până atunci, personalului bisericesc. Patru ani mai târziu, se înființează prima școală de fete.
În răstimpul dintre 1860 și 1870, orașul sporește, ca populație, de la 5707 locuitori la aproape 8000. Concomitent cu sporirea numărului râmnicenilor crește și numărul caselor. Pe artera comercială a orașului apar, acum, primele construcții cu un singur etaj; la parter fiind prăvăliile, iar la etaj domiciliul proprietarilor.
Pentru facilitarea construcțiilor de case și pentru a veni în ajutorul burgheziei s-a înființat în anul 1860, în orașul Rîmnicu Sărat, cooperativa de credit „Economia”.

Distribuie: