Spații culturale nr. 72 (10)

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Stăpânim doar ceea ce vedem*
sau „cronofiabilometria” criticului
Marius Manta

Motto:
„Lume nu-i cumu-i, ci cum o vedem” (Eminescu)

Funcția demiurgică a vederii/ poetica privirii
este precumpănitoare în activitatea criticului,
scriitorului, artistului etc. Altfel spus, fiecare dintre noi
este atât cât vede și are în stăpânire ceea ce este în stare
să vadă. Asta nu înseamnă că excludem tirania
nomenclaturii pentadice a simțurilor, ci doar reamintim
că Eul și Lumea capătă realitate/ substanță, în actul
contemplării – ochiul secondat de gând are puteri
nelimitate: „Condițiile a orice posibilitate sunt în
capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura
trebuie să li se supună”, notează „primul cronofiabil”,
Eminescu, în Caiete. De voința și forța creatoare a ideii
din infinitivul a vedea ar trebui să fie cuprins orice
intelectual autentic, nu întâmplător, un Giordano Bruno
considera ideea drept „cauza și scopul lucrurilor”.
Proteismul invizibil îi asigură Ideii eternitatea și
eficiența. Ce idee a murit de la facerea Lumii încoace?
își întreba Noica, discipolii? Niciuna. La fel crede și
scriitorul Marius Manta, care în vol. Cronofiabile,
argumentează cu eleganță maioresciană și inventivitate
călinesciană, tocmai teza că Ideile sunt „eternități care
umblă printre oameni”. În limbaj noicanian, profesorul
de frumos, de la Colegiul Național de Artă „George
Apostu” ne propune ca „în locul născutului să punem
făcutul”. De ce? Pentru că doar ideea făcută (să zicem
Ideea de Eminescu) se sublimează în faptă/ viață.
Discipolul profesorului universitar Constantin
Călin are capacitatea de a lega „cronofiabilele” ca pure
abstracții, printr-un „nex epic” (G. Călinescu) și a le
transforma în evenimente consemnate inițial în revista
ATENEU (iulie-august 2014 – noiembrie-decembrie
2019), pentru ca, apoi să le includă într-un scenariu epic
și să le „pună în scenă”, însoțite de data aceasta, de o
„certificare de cronofiabil/ chronofiabile” din partea
criticului și istoricului literar, Marius MANTA. Cel ce
semnează certificarea are harul de a configura și
fictiviza jocul ielelor, cu un evident dar epic, adică cu
facultatea de a judeca și valoriza cărțile de ieri, azi,
mâine, în mișcarea lor cronologică, prin grila tripticului
axiologic: Adevăr, Frumos, Bine și a le integra în
coordonatele de valori – x, y, z – ale românismului.
Sub privirea empatică care (re)creează, judecă,
valorizează, criticul Ateneului întruchipează benevol,
sclavia celui ce crede în Carte, adică într-un utopic
climat axiologic, ce nu poate fi desprins de un real
suficient sieși, autotelic, agresiv. Astfel, permanent, M.
M perpetuează cu un discret și cordial spirit polemic,
„războiul” filosofico-poetic împotriva celor trei F care
terorizează Lumea: F(rigul) existențial – bântuie
România de cel puțin 80 de ani – F(rica) – e suficient să
vezi înspăimântatul prezent – F(oamea), pe care am
experimentat-o cu succes în comunism. Autorul celor 54
de CRONOFIABILE configurează un autentic
palimsest, graffitto, puzzle/ palimtext existențial, în care
scriitorii, cronofiabilii operelor reconfigurate în Marea
poveste a literaturii, devin personaje actante în propriile
lor Istorii/ cărți purtătoare de valori estetice, ce coexistă
într-o ordine simultană.
Profesorul, criticul și istoricul Marius Manta
stăpânește bine estetica, poetica și poietica genurilor și
speciilor literare, sincretismul artelor, suita de posibile
grile critice (semiotică, mitică, fenomenologică,
generativă, teologică, lingvistică, psiho-sociologică,
filosofică, stilistică etc.), limbajul impus de fiecare
dintre cele 54 de cărți propuse procesului de
„îmbătrânire forțată”, dar și de principiul excelent
folosit de autor: Totul trimite la tot, încât Eul devine
prizonier al propriului demers critic, în arhitectura
căruia se (trans)substanțiază și se reconfigurează prin
pluralitatea viziunilor, punctelor de vedere polemice,
într-o circularitate criptică a valorilor plutitoare ale
Cronofiabilelor. Discursul critic trădează plăcerea
textului, absența complexelor, libertate de spirit, de
apreciere, judecată estetică văzută din perspective
multiple, gândire polivalentă și imaginație ludică. În
mod voluntar sau involuntar, Marius Manta alunecă cu/
în fascinante digresiuni, când în demersul esteticianului,
teologului, filosofului culturii, când în cel al
comparatistului, politologului, istoricului,
psihanalistului, copilului/ adolescentului etc.
Permanent criticul pare neliniștit de pierderea
memoriei, de invazia ignoranței, a simulacrului
generalizat, de pierderea demnității etc., încât încearcă
să fie simultan în Adevăr și/sau Istorie. Probabil, de la
mentorul său Constantin Călin, Marius va fi învățat
știința citatului. Interpretarea volumului Antologia
liricii de detenție anticomunistă din spațiul
românesc, de Ilie Popa, Fundația Memoria, 2016, îi
prilejuiește criticului nevoia să aducă în fața cititorului,
celebrul decalog al deținutului politic român, ce
amintește nu doar de cunoscutul motiv al lumii pe dos,
ci și de miza de nedorit a unui prezent amenințat de
resurecția neocomunismului. Citarea decalogului în
Aspecte ale „literaturii carcerale”, p. 173, confirmă
arta criticului de a actualiza parabolic „un trecut care nu
a trecut”. Paradoxal, doar prezentul trece, uitându-se
doar la viitor…
Conotațiile decalogului reconfirmă mai ales
valoarea sufletească – „actul modifică sufletul”- a celor
1310 texte/ poezii scrise de cei 167 de autori din
Antologia liricii de detenție anticomunistă. Iată
tragedia României eterne, reconfigurată parabolic, în
cele 10 cerințe ce ilustrează în subsidiar filosofia și
psihologia poporului român aflat și în momentul când
scriem aceste rânduri, într-o închisoare diabolică
proiectată de Covid 19: „ 1. În pușcărie să nu faci azi
ce poți face mâine (pasivitatea înțeleaptă); 2. Tăcerea
e cel mai mare rău al temniței; 3. Să nu vorbești
multe, ci mult (o strategie pentru comportamentul la
anchetă); 4. În pușcărie există doar două categorii:
cei morți de afară, cei vii dinăuntru (o miză
soteriologică – închisoarea ca microcosmos este
amplasată în închisoarea-țară); 5. În temniță,
Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniformă, de
milițian, iar dracul în hainele vărgate ale oricărui
deținut; 6. În celulă nu ai decât un singur dușman:
pe tine însuți; 7. Orice mâncare e bună, cu excepția
celei care lipsește; 9. Nu căuta speranța atârnată de
pereții temniței. Ea are un singur locaș: în
obișnuința de toate zilele; 10. În temniță te eliberezi
în fiecare zi.”
Într-un „discurs despre un alt discurs”, critica/
metacritica din vol. Cronofiabile configurată oarecum
și sub semnul hazardului, dar și al necesarului pluralism
estetic, revelă într-o ficțiune a ficțiunii, un mod de a
gândi despre un alt mod de a gândi. Ceea ce înseamnă
că filosofia este inerentă criticii. Hermeneutica și critica
au caracter de imanență și sunt absolut de nedespărțit.
Sensul originar („hermeneia” = expresie, discurs, părțile
discursului) este dublat de înțelegerea intențiilor
auctoriale și de liberul examen al criticului. Spirit critic
autentic, Marius MANTA caută procedee și judecăți
individuale, în funcție de problematica operei analizate/
interpretate. Primatul necorupt al Textului reprezintă
pentru autorul prezentului volum, o axiomă.
Revelator pentru judecățile de valoare personale
și spiritul polemic ale cronofiabilului M.M. mi se pare
hermeneutica, vol. Iudacainul. Cartea întâi a
pocăinței. Mă voi opri la finalul demersului (mai ales
din cauza spațiului): „Poezia lui Ioan Enache mizează
pe un dinamism total, pe vorbe tari, pe substantive
pline de sens, deloc abstracte, aș numi-o filosofia
unui fatalism dejucat. Pentru mine această carte a
pocăinței este cea dintâi în sensul în care a fost
croită, pe cea mai înaltă formulă de redescoperire a
omului, iar acesteia nu i-ar urma o a doua, ci mai
degrabă un volum scris în urcare pe scările Crucii. E
timpul ca prăpastia să fie schimbată cu înălțimea, e
timpul să ne aducem aminte de acel minunat
„Bucuria mea” rostit din lumină, cu lumină, de
Sfântul Serafim de Sarov. Și astfel, ținutul omului-neom
va fi fost de acum abandonat”. Nu e greu de
observat că în viziunea lui M. M., „cronofiabilometrie”
înseamnă alegere (voință proprie în alegerea ideilor,
cărților interpretate, a viziunilor critico-analitice, a
tentativelor de împăcare a contrariilor…), arbitraj,
judecată estetică – geniul e numai estetic –, estimație
(„peste Olimp, mode și timp”), verdictul ce implică
spiritul filosofic de „distinguo”, elementele ce
singularizează scriitura și și pluralitatea mesajelor.
Și ca o permanență – aspirația spre o „critică
totală”, posibilă doar teoretic – : * demersul critic pleacă
de la cercul existențial ce ar impune hermeneutica
născută din legitățile interne ale operei cronofiabile, în
totalitate și ca totalitate; * privire circulară de la tot la
parte, de la fragment la operă, de la semnificat la
semnificant, de la fond la formă (desigur, se poate și
invers); * viziune integrală, inter- și transdisciplinară,
care să reveleze cititorului de elită, o convergență
cvasitotală, la sistemul semiotic al operei supuse
interpretării; * suprimarea dogmatismului critic, care
presupune pluralismul metodelor; * extremă
disponibilitate în care toate grilele sunt posibile,
necesare, dar nici una suficientă; * toate demersurile
critice – scrise cu „cerneala” cărții selectate; *
schimbarea limbajului critic de la operă la operă este o
necesitate absolută ce perpetuează farmecul
Cronofiabilelor, prin suplețe, alternanță, captare și
integrare continuă a disciplinelor conexe, după
necesități și rațiuni de oportunitate în descoperirea celei
mai eficiente viziuni critice; * aproape fiecare eseu
critic al cărții este o dramă de idei, o altă realitate
organică a operei etc.
Veți fi observat deja, aspirația spre critica totală –
firească la un critic și istoric literar de valoarea lui
Marius Manta – nu este un mixtum compositorum, ci o
docuficțiune în continuă devenire, capabilă să învingă
timpul. Este produsul unei totalizări organice, deschise,
parametodice, o revelatoare sinteză cronofiabilă, ce
tinde spre totalitatea polisemantică și unicitatea operei
literare interpretate. O particularitate a acestei necesare
cărți: fiecare demers critic are ceva din ambiguitatea și
autoritatea oracolului: „Peste toate, la sfârșit, rămâi cu
certitudinea că România modernă e creația „unora
care au rupt cartea”, iar singura posibilitate de a
depăși „starea de mizerie” se leagă de șansa pe care
o are fiecare de a rămâne în lumină: „Mai multă
lumină înseamnă – oriunde și oricând – mai puțină
dezordine, chiar în noi înșine, la toate vârstele”. De
aici până la serenitatea veterotestamentară nu
rămâne decât un pas – „Fericit bărbatul care citește
și înțelege ceea ce citește până în ultima sa zi”
(Constantin Călin – În plină lumină) . Și mai fericită,
adaog eu, tot cu „serenitatea veterotestamentară”, este
femeia-cititoare, cea care asigură longevitate oricărei
literaturi. Prin urmare, citim cinci ani de istorie a
literaturii autohtone cuprinsă între interogația aparent
retorică: există „Pericolul real al dispariției românilor
din Istorie”? – veți fi observat, probabil, formalismul
„acțiunilor” de Ziua Limbii Române, în acest 2020 de
referință în istoria neamului – și Testamentul mioritic și
hristic al lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunați!?
Redescoperim și cu această ocazie un M.M.
înzestrat, consecvent cu sine însuși, care nu-și aparține
sieși, ci Textului. Admirabil, călinescian aș putea
spune, mi se pare proteismul criticului și istoricului
literar, În cele 258 pag. ale volumului apărut la Editura
Studion, îl vedem critic, eseist, teolog, lingvist,
structuralist, tematolog, istoric al ideilor literare,
comparatist, psihanalist, sociolog, istoric literar etc.
Critica din Cronofiabile este principial și structural
antidogmatică, aflată într-o firească adversitate față de
epigonism, clișee, poncife, șabloane „metode” ce nasc
rutină, anchilozare și sclerozare a gustului, este
împotriva infatuării de tip magister dixit. Fratelui
nostru, cititorul, tiranul nostru absolut, – pe care-l iubim,
totuși – îi reamintesc celebra butadă: „când vreau să
citesc o carte perfectă, n-am decât o singură soluție: s-o
scriu eu însumi”. Din această cauză să fi scăzut alarmant
numărul cititorilor?
Condiția pe care criticul Marius Manta, o cere
scriitorilor de azi și de mâine: să aibă certificarea
„chronofiabile” a ceasurilor elvețiene, din nostalgica și
fermecătoarea sa copilărie, adică să fie reprezentative
„pentru datele organice ale unui neam”, – spre a-i
asigura demnitatea și eternitatea.
*Marius MANTA, Cronofiabile, Editura Studion,
Bacău, 2020

Ionel NECULA

Petru Blaj repliat în matca dintre Jiuri

Inițial am crezut că autorul – pe care n-am încetat
niciodată să-l țin în grații receptive neerodate – în noua
sa carte Valea Jiurilor transilvane (Editura Napoca
Star, Cluj, 2020) se repliază în spațiul din care-a descins
și-ncearcă să dea seama despre mediul spiritual și
despre oamenii cu care viața l-a intersectat. N-ar fi fost
nimic neobișnuit. Școala de literatură de la Târgoviște –
cu Mircea Horia Simionescu, cu Costache Olăreanu,
Radu Petrescu și mulți alții – a statornicit cu bune
rezultate această tentație de a face literatură și mulți
scriitori se împărtășesc din această manieră.
Am fost în eroare. Petru Blaj nu și-a abandonat nici
în această lucrare tentația eseistică cunoscută și
recunoscută de noi, ori de câte ori mi s-a oferit ocazia.
Am regăsit, și de această dată, același eseist rafinat,
documentat și ademenitor – prin stilistică, prin acribie și
prin grija pentru lucrul bine făcut.
Valea Jiurilor transilvane este, printre altele, și un
capitol de istorie românească, o generoasă incursiune
prin frământata istorie a Țării lui Litovoi, și prin felul
cum acest spațiu spiritual a trecut prin zbuciumata
etnogeneză românească. Aici, în zăvoaiele dintre Jiuri,
simbioza elementului roman cu cel dacic a dat naștere
unei spiritualități fascinante și cu multe elemente de
distincție la cheie. De pe ultima copertă a cărții ne
privește autorul în costum jienesc, semn că el și familia
lui au trecut prin etnogeneza românească și s-au integrat
confortabil în tradiția și în duhul credințelor populare.
Adusă de Traian în Dacia la începutul mileniului I
de după Hr., legiunea XIII Gemina a cărăușit cu ea și
învățăturile pruncului din iesle – axul întregii evoluții a
culturii europene și, firește, axul întregii deveniri
românești.
Cartea este un fel de cronică a familiei Blaj, dar este,
în egală măsură, și o carte de înțelepciune prin reflecțiile
disipate cu generozitate și prin felul cum conferă acestei
vechi familii românești ținută exemplară. Petru Blaj
conferă particularului valoare prototipală și caută să dea
seama de universalitate din condiția individualului. Este
o amfibolie și nu trebuie să ne surprindă, de vreme ce și
un strop de rouă poate reflecta lumea, universul și toată
existarea în complexitatea ei. În această carte, Petru Blaj
face cam de toate; face istorie, face literatură de bună
calitate și proiectează totul într-o perspectivă eseistică.
Mai este ceva; dr. Petru Blaj s-a remarcat ca unul
dintre cei mai rafinați comentatori ai fenomenului
religios și toată lucrarea pe care o comentăm este
străbătută de duhul învățăturilor evanghelice. Asemeni
lui Nichifor Crainic, dă seama de lumea profană din
perspectivă biblică și face din lumea jienilor – populația
din Valea Jiurilor – o adevărată matrice genezică în
toponimia căreia s-au conservat cel mai bine elementele
limbii dace, ale fundamentului autohton în articulațiile
spiritului românesc. Minunea că au ajuns până la noi
denumirile daco-romane se datorează nu numai
faptului că jienii daco-romani au fost pe aceste
meleaguri în acele timpuri, ci și dragostei lor de
pământul străbun, încrâncenării și dârzeniei lor de a-l
păstra. Astfel, atunci când și-au înmormântat morții în
ograda casei lor, au zis în sinea lor: Acesta este cel
mai sfânt act de proprietate pe care nimeni în lume
nu-l va putea anula (p.36).
Fără să fie istoric sau filolog, Petru Blaj aduce atâtea
fapte și dovezi convingătoare despre etnogeneza
românească și despre limba veche a dacilor, încât ar fi
păcat să nu continue sau ca lucrarea aceasta să rămână
fără urmări printre cercetători. Întreaga dispunere este și
o dovadă de iubire a autorului față de toposul din care-a
descins și de oamenii care îl populează, de care a rămas
legat ombilical. În locul unei cronici de familie, cum
bănuiesc c-a intenționat autorul, inițial, a ieșit o
monografie a toposului transilvan și o etnografie a
ținutului celui mai încărcat de istorie, de legendă și de
credință nestrămutată. Iar această iubire s-a transmis,
volens-nolens, și cititorului, cu toate înfiorările induse
în text.
Încă ceva. Aș propune autorului ca măcar un
exemplar să ajungă și la Academia Română, în speranța
că va fi lecturată de cineva. N-am nici o îndoială că acel
ce-o citește o va propune și pentru un premiu, pe care
autorul îl merită cu asupra de măsură.

Diana Dobrița BÎLEA

Ca într-o cursă contracronometru

Dora Alina Romanescu, autoare a șaisprezece
romane, pare să fie într-o cursă contra cronometru
pentru a ne arăta cât mai multe dintre durerile,
fragilitățile, păcatele, orgoliile, neîmplinirile, umilințele
sau nedreptățile lumii contemporane. Demersurile ei
romanești au un scop bine conturat: prin exemplele pe
care le pune în scenă cu abilitate, dar și cu un
sentimentalism ce ține de calitatea umană cu totul
excepțională a naratoarei, încearcă să contribuie la
prevenirea unor trauma fizice și emoționale și chiar la
vindecarea sufletelor ce se zbat prin tenebrele acestui
timp. Pledoariile auctoriale au rolul de a întări rolul
moralizator al acestor adevărate studii de caz.
În romanul „Elmira Mahmudi” (Ed.
Livingstone, București, 2016, cu o prefață realizată de
cunoscutul prozator Ovidiu Dunăreanu), Dora Alina
Romanescu se abate puțin de la specificul mesajelor cu
care ne-a obișnuit și vrea să ne convingă, prin felul în
care evoluează trama ficțională, că venim pe lume cu un
destin scris deja de divinitate și că, oricât ne-am
împotrivi intervenind cu ajutorul științei, al celor care ne
iubesc sau al rugăciunilor, nu putem schimba nimic.
Este însă foarte interesant parcursul pe care autoarea îl
construiește pentru acest destin implacabil, cum demne
de interes sunt și cadrul social și cel relațional care
susțin povestea. Nici măcar nu i se poate reproșa
autoarei absența unui happy-end pe care îl așteaptă
cititorul după atâta demonstrație de solidaritate, de efort
maxim uman și medical, de iubire de semeni și de
Dumnezeu, pentru că moartea nu vine abrupt și nici atât
de absurd. Zborul din final al sufletului pe deasupra
oceanului, revederea celor dragi și posibilitatea
„mângâierii” acestora înainte de a porni pe „drumul spre
eternitate”, cu scopul de a ajunge în spațiul „iubirii
absolute” întăresc idea creștină că omul este efemer pe
pământ, dar veșnic în cer. Autoarea explică această
plecare prea timpurie a protagonistei la Domnul prin
fragilitatea trupului, boala fiind uneori mai puternică
decât dorința de a o învinge.
Pentru mai multă autenticitate (de altfel, ni se
spune că romanul este inspirat dintr-un „fapt real”),
Dora Alina Romanescu își alege drept personaj
principal o fată de etnie tătară din Mangalia, un oraș
cosmopolit în care românii – printre care și autoarea,
ardeleancă stabilită de foarte mulți ani pe malul mării –
trăiesc în bună înțelegere cu turcii, tătarii, lipovenii,
rromii și unde marea este văzută ca un fel de zeitate
protectoare pentru toți riveranii. De exemplu, eșuarea
încercării de suicid a unei tinere prietene a protagonistei
Elmira Mahmudi este un caz lămuritor și elocvent de
dragoste împărtășită între om și mare. Efigia orașului
este luminoasă, oamenii își văd de treburi netulburați de
evenimente urâte sau de vreun semn rău-prevestitor,
natura oferă un spectacol edenic. Figura cea mai
pregnantă în această mare de lumină este Elmira
Mahmudi, o liceană de 17 ani, frumoasă, deșteaptă,
iubită de toți cei care o cunosc, o biruitoare în tot ceea
ce-și propune și cu visuri înalte, specific vârstei sale.
Vestea bolii necruțătoare n-o deprimă, mai ales că îi are
alături pe părinții dispuși să lupte pentru viața ei. Dora
Alina Romanescu, o bună cunoscătoare a sistemului de
sănătate românesc, denunță mai multe dintre
neajunsurile acestuia. O face în cuvinte simple, direct,
fără să acuze, dar cu dorința evidentă de a atrage atenția
asupra cazurilor în care omenia unor cadre medicale
lipsește cu desăvârșire. Apoi face o comparație cu
sistemul sanitar american, costisitor, dar cu medici care,
pe lângă faptul că își fac treaba cu abnegație și
profesionalism, se împrietenesc cu pacienții și chiar
plâng pentru ei când nu reușesc să-I salveze. Voltaire
spunea că „medicina este arta de a distra pacientul, până
când natura îl vindecă”. În cazul Elmirei, natura este
programată să nu mai funcționeze la un moment dat.
Dar fata are prilejul să se bucure de admirația
americanilor pentru engleza ei perfectă, de solidaritatea
comunității tătare din Statele Unite și a multor
americani înduioșați inclusive prin intermediul mass-media
de povestea ei, de credința pe care o
demonstrează foarte mulți oameni adunându-se în clinic
și rugându-se într-un singur glas unui Dumnezeu
neapărat milostiv.
Structura pregnant dialogică a cărții,
succesiunea alertă, cinematografică a întâmplărilor,
suspansul, simplitatea discursului fac romanul atrăgător
și ușor de parcurs. Cititorul rămâne și cu niște
învățăminte, cum ar fi acela că lipsa de afecțiune și de
atenție a părinților pentru copiii lor poate avea urmări
tragice (cazul Cameliei, fiica bogaților Macedon și Jana
Bozbici). De altfel, Dora Alina Romanescu „strigă” cu
voce înaltă, în toate romanele sale, că iubirea este
singura cale pe care trebuie să meargă oamenii,
indiferent de clasa social căreia îi aparțin, de valorile în
care cred, de formația lor profesională, de aspirații și așa
mai departe. Ea știe că iubirea previne răul sau îl
anihilează atunci când s-a produs deja. Cărțile sale se
adresează tuturor vârstelor, dar mai ales tinerilor aflați
în pragul atâtor ispite și tentații. Iar tinerii au nevoie de
modele, pe care nu le găsesc mereu în societatea noastră
atunci când le caută cu disperare. De aceea, empatica și
infatigabila prozatoare construiește personaje de
tipologii opuse, sperând ca puterea exemplului să ajungă
acolo unde trebuie. Și trebuie, azi parcă mai mult ca
oricând! Dora Alina Romanescu este o romancieră
demnă de tot interesul tocmai pentru că are un mesaj util
de transmis semenilor săi.

Lucian GRUIA

Din orașul de fier – o poveste cu Virgil Diaconu
Antologia de autor Din orașul de fier (Ed.
TIPARG, Pitești, 2018), semnată de Virgil Diaconu,
este cu adevărat reprezentativă. Ea cuprinde cinci cărți,
primele patru de versuri: I. Eros și leprocrație, II.
Prințesă cu fluture, III. Schimnic, IV. Între două
biserici și V. Atelierul de fluturi (Parabole, proze,
microeseuri). Eu aș numi-o pe a cincea, carte de
înțelepciune.
Încerc să fac din prezentarea acestei antologii o
poveste.
Întrebat de către Genghis-Han, cu se ocupă, un
înțelept, adept al lui Lao-tse, răspunde că el caută
eternul, sufletul, calea, tao: „Tao cel adevărat este
principiul tuturor./ Între toate, omul are cel mai adânc
tao./ Dacă omul are un țel, atunci acesta nu poate fi/
decât acela de a-și desăvârși tao, sufletul.” Manifestarea
cea mai înaltă a sufletului este spiritul: „Desprins
vizibilului, Spiritul nu poate fi văzut./ El nu poate fi
știut decât prin semnele sale./ Semnul spiritului este
Creația./ Pentru un spirit, nu există destin dinainte
hotărât; -/ abia prin creație el își face destinul./ Eu sunt
spiritul meu, creația mea.” (Dialog) Aceste ultime
cuvinte și le poate asuma și Virgil Diaconu.
Dar ce creează poetul în atelierul său? Nici mai
mult nici mai puțin decât fluturi:
„Eu lucrez toată noaptea în atelierul de fluturi. Și
cum razele dimineții îmi bat în geam, ei își iau repede
zborul prin văzduhul zilei, prin lumină.
Desigur, ei trebuie să cucerească orașul; și, mai
departe de oraș, să cucerească lumea. I-a văzut cineva?
Nu i-a văzut? I-a citit cineva? Nu i-a citit? (…)
Eu lucrez toată noaptea în atelierul de fluturi.
Cânt Bach! Eu nu am visurile culturii de masă.
Aplauzele care urcă scara până la mine sunt, desigur,
discrete. (…)
Eu sunt scriitorul de fluturi.
Cineva m-a lăsat, pentru o clipă, să-i țin locul.
Cineva.” (Atelierul de fluturi)
Fluturii sunt, desigur, poeziile sale menite să
cucerească orașul și lumea întreagă. Poetul este un
creator, înlocuindu-l în clipele în care scrie, pe
Dumnezeu.
Dar lumea în care zboară fluturii săi albaștri este
ostilă, denumită de poet Absurdistan. „Absurdistan este
noua orânduire socială, culmea civilizației atinse în noul
mileniu. (…)
Perfecțiunea stă în rațiune. Iar rațiunea nu poate
fi dobândită decât prin lichidarea slăbiciunilor noastre,
deci a emoțiilor și sentimentelor”, spune încă din primul
ei paragraf Legea Morală din Absurdistan. Dar și
Președintele însuși, care ne vorbește în fiecare zi, de
dimineața până seara, pe marile ecrane.
De altfel, lichidarea emoțiilor și a sentimentelor
este scopul statului Absurdistan. Lichidarea acestora
este asigurată de pastila anti emoții, pe care o luam
zilnic, dimineața, înainte de a pleca la lucru. (…)
Desigur, cei mai periculoși infractori afectivi sunt
cei cunoscuți sub numele de artiști, pentru că
preocuparea principală a acestora, așadar a poeților, a
pictorilor sau muzicienilor, este aceea de a provoca
emoții. Deși se știe că în Absurdistan nu ai voie să
provoci emoții și să trezești sentimente. E interzis!”
De aceea, în Absurdistan au fost arse toate
creațiile artistice. Artiștii fac parte din Rezistență și sunt
prigoniți.
În Absurdistan/Anomalisa funcționează un
simulacru de democrație – democratura sau leprocrația:
„Din nou, leprocrația se dă în stambă./ Gulerele albe din
guvern fac tot ce pot/ ca să-și albească dosarele și să
scape de zeghe./ Faceți puțină liniște: crocodilii tinerei
noastre democrații/ lucrează la legea imunității lor./ A
nemuririi lor în fotoliile puterii.” (Anomalisa, patria
mea)
Suntem conduși de o faună bogată de demagogi:
„Iată aleșii, iată dobermanii bicamerali,/ care traduc
Binele Universal în ajutor de șomaj.// E vremea faunei
politice./ A știucilor vorace cu solzii în seceră/ și a
vulpilor cu două ieșiri. E vremea cârtițelor
întunericului.// Și vremea cloștilor care votează cu patru
aripi,/ pline de devotament față de liderul cuibarelor.//
(…)// E vremea hienelor propagandistice./ E vremea
viermilor de serviciu!/ Și a țiparilor, care se strecoară
atât de elegant/ printre degetele împietrite ale Justiției./
E vremea lipitorilor, pentru care sângele/ nu este nici de
stânga, nici de dreapta. //(…)/ iată dobermanii
bicamerali, care fac declarații mioritice/ de la fereastra
jeepului! Iată dobermanii bicamerali,/ care și-au permis
și în anul acesta un mic concediu în Dubai,/ pentru a se
gândi în liniște la soarta țării./ Pentru a se gândi la
datoria lor față de patrie,/ care le îngrașă conturile. ”
(Secol)
Și pamfletele continuă: „Încă o zi în care
nostalgicii roșii/ fac un pas mai în față în istorie,/ iar
întunericul aprinde lumânări pentru viitorul/ dus de
curând la groapă.” (Pagina de istorie)
Viziunile poetului, „fluturii albaștri”, vor fi
controlate: „Atâta doar că de-acum înainte/ fluturii vor
fi programați pe calculator,/ pentru ca ei să zboare
organizat, în pluton./ Și pentru ca niciun curcubeu să nu
mai dea buzna pe cer,/ neprogramat și fără acte în
regulă.” (Fluturii albaștri)
Politicienii încearcă fără succes să-l cumpere pe
poet ca să nu mai latre prin ziare cu poeziile sale despre
Democratura de cabaret a gulerelor albe. (Banchetul)
Ba mai mult, guvernanții nu vor mai îngădui
visele libere, acestea vor fi reciclate/cenzurate: „Noul
guvern nu mai îngăduie nimic./ Până și visurile au fost
acuzate că strică liniștea publică,/ somnul public. Și
ordinea stabilită de înalții funcționari./ De aceea,
visurile au fost date în urmărire generală./ Visurile
mele, date în urmărire generală./ Ele vor fi prinse unul
câte unul și vor fi reciclate.// Mai întâi, visurile vor fi
spălate cu noua ideologie,/ ca să iasă din ele toate
culorile. Tot curcubeul!/ (…)// Visurile mele sunt
urmărite îndeaproape,/ pentru ca nu cumva revolta să
iasă iarăși pe străzi/ și să aprindă mulțimile. Și cărțile
mele sunt arse/ filă cu filă. (…)// Visurile mele vor fi
reciclate./ Din ele, experții guvernamentali vor obține/
visuri legate la ochi și cusute la gură./ Din ediția
princeps a visurilor mele/ se vor face visuri oficiale.”
(Reciclarea visurilor)
Viața a devenit un coșmar sau un circ care ne
macină zilele: „Circul e-n toi și dacă ai răbdare îi poți
vedea pe aleși/ cum jonglează cu zilele tale;/ poți vedea
pe viu cum îți dispar zilele una câte una/ în spatele
muntelui de promisiuni sau al decretelor./ Poți vedea
cum îți dispar zilele una câte una/ în spatele decretelor
care îți bat în cuie speranța.” (Patria mea)
În mitologia indiană există ideea că există patru
epoci ale istoriei omenirii, yuga, care se repetă după
apocalipse: epocile de aur, argint, bronz și fier. Un
întreg ciclu poartă numele de kaliyuga. După ciclul de
fier, cel mai decăzut, urmează apocalipsa. Cam aici ne
aflăm noi în Orașul de fier imaginat de Virgil Diaconu:
„Leprele de toată mâna au ajuns din nou la putere./
Tresele lor sunt bine ascunse sub noile carnete de
partid.// Abia început, secolul este deja pe sfârșite,
prietene,/ copiii străzi visează codrii de pâine-n canale.//
Uneori mi se pare că secolul meu/ este Apocalipsa
adusă la zi./ Apocalipsa, această Facere cu beregata
tăiată.” (Secol pe sfârșite)
Dragostea și poezia îmblânzesc căderea. Virilă și
senzuală, poezia de dragoste a lui Mircea Diaconu tinde
spre platonism, se prevede contopirea îndrăgostiților
într-o singură ființă: „Ești goală sub cămașa albastră,/
îmbrățișarea mea face pulbere întunericul.// Bătăile
inimii tale deja se aud la mine în piept.” (Vara ca o
poveste)
O muzică imaginară învăluie gesturile tandre:
„Atunci eram convins că simfonia pe care o ascult/ este
chiar trupul tău blond și că mâinile reci/ mă așteaptă în
spatele partiturii nevăzute./ Și puțin a lipsit ca să nu mă
dau în spectacol,/ să nu te dezbrac în mijlocul lui do
major,/ ca să mă satur odată de sânii gureși/ și de
picioarele lungi și de piersică./ Vezi, eu niciodată nu am
putut să mă gândesc la altceva/ și încă înainte de a
ajunge la tine ți-am pus mâna pe sâni.” (Floarea
soarelui)
Iubirea devine de sorginte divină: „Numai rochia
albastră nu este toate rochiile/ Numai mâinile tale nu
sunt toate mâinile,/ cum s-au amestecat de-a binelea/ cu
psalmii din Sfânta Scriptură.” (Rochia albastră)
O poezie plină de umor vorbește despre
instituirea cenzurii… în dragoste: „După ce m-a lăsat să
îmi satur foamea,/ năprasnica foame de carne tânără,
mi-a spus:/ – Să știi că mă voi duce la preot și îi voi
spune totul…/ (…)// De azi înainte Domnul va sta între
noi – am înțeles …/ Va sta între noi și îmi va da peste
mâini de fiecare dată/ când îți pun mâna pe sâni sau
între pulpe. (…)// – Am fost la preot, mi-a spus, de azi
înainte/ nu mai am voie să alerg goală prin tine.// Așa
s-a instalat în mine cenzura!/ Domnul s-a pus ca un zid
între noi,/ între bătăile inimii mele și femeia da Parma.”
(Cenzura)
Iubirea induce starea de ,,crin”: „De când te-am
luat în brațe am dat în mintea crinilor.// Doamne, mi-a
căzut la pat o rază!” (Locuiesc într-un crin)
Când nu e socială/civică, poezia lui Virgil
Diaconu e aluzivă. Cireșele, vrăbiuțele, fluturele și
prințesa vorbesc despre copilărie și uimirea în fața
naturii virgine/ideale: „Firește, încă nu am aflat dacă
cineva/a dat de cireșe printre pagini./ Sau de mâinile
prințesei.// Sau dacă a auzit ciripitul vrăbiilor printre
rânduri./ Ciripitul zăpăcitelor vrăbii. Încă nu am aflat./
Am vreme, moartea este lungă.” (Portret cu cireșul în
brațe)
Uneori prințesa devine muza care protejează
sufletul liric al poetului: „Pentru tine am îmblânzit
balaurul,/ prințesă de lapte printre cadavrele nopții!//
Azi-noapte te-am visat cu un fluture albastru în palmă.//
Cred că eu eram fluturele acela.// Ai grijă să nu-l
strivești!// Sufletul meu albastru este în palmele tale.”
(Prințesă cu fluture)
O altă temă importantă în lirica lui Virgil
Diaconu este extincția.
Moartea tatălui este impresionantă: „În ultima
vreme, tatăl meu își rânduise/ toate cele de trebuință
plecării./ Costumul cel negru și cămașa;/ cravata și
pantofii cei buni./ (…)// Atunci, în ziua întunericului,
eram trei:/ eu, trupul său împietrit și Domnul./ Și
Domnul, care venise să își ia sufletul înapoi./(…)//
Firește, eu nu am înțeles niciodată/ de ce are Domnul
nevoie de sufletele noastre.” (Tatăl meu)
Dar nu numai tatăl poetului a plecat la cele
veșnice ci și mulți prieteni. Povestea este
cutremurătoare: „Prietenii mei au plecat rând pe rând/ și
fără să spună nimic./(…)// Albe și de marmură sunt
crucile lor,/ scrise în piatră sunt numele lor, pe toți
vecii!/ galbene lumânări se aprind din când în când la
căpătâi./ Flăcări galbene pâlpâie la căpătâiul lor,/ flăcări
care le luminează drumul,/ ca să știe sufletul, despărțit
de trup,/ pe unde să meargă,/ în timp ce ei rămân închiși
în casele lor de lemn;/ în timp ce carnea și pielea, și
mușchii lor/ se desprind de pe oase…” (Prietenii mei)
În zadar invocă poetul intervenția divină,
autocrația morții nu poate fi abolită: „Cum vine
moartea? Nu știi cum vine…/ Se moare pe stradă sub
roțile bolidului,/ se moare împușcat, se moare de cuțit./
Se moare de cancer sau de inimă./ Se moare în casă, în
spitalele albe/ fără medicamente, sau pe scena cea
mare…/ Se moare când nici nu te aștepți, Doamne,/ și
Tu nu ești acolo să ne întinzi o mână!/ Întotdeauna te
faci că nu vezi…/ Cu ce Ți-am greșit?// Democrația
morții ne egalează pe toți.” (Cum vine moartea? (II))
În ceea ce privește religia, poetul pune întrebări
logice care eludează sintagma „crede și nu cerceta”.
În finalul poveștii să prezentăm crezul poetic al
lui Virgil Diaconu.
Toate citatele sunt desprinse din textul: Poezia nu
aparține generațiilor, ci poeților singulari (Interviu
realizat de Eduard Simion Iulie 2016)
Pentru Virgil Diaconu există două feluri de
poezie: generaționistă și transgeneraționistă. Iată câteva
exemple de poezie generaționistă: „romantică,
simbolistă, parnasiană, neoclasică, ermetică,
expresionistă, dada, futuristă, suprarealistă etc.”
„Poezia generaționistă care domină astăzi cantitativ
peisajul poetic românesc este poezia postmodernistă, al
cărei concept/canon este de sorginte americană.”
Virgil Diaconu este ce mai important critic al
postmodernismului în literatura română, pentru
următoarele motive. În poezia împricinată, „… firele
care îl leagă pe poet de realitate și de imaginația poetică
raportată la această realitate sunt tot mai puține, pentru
că poetul postmodernist își face poezia din poezia altor
poeți, experiența sa nefiind atât în mediul social-istoric
în care trăiește, cât în mediul textual: poetul
postmodernist este mai mult un poet de bibliotecă, ce își
face cărțile din cărți. El scrie o poezie artificială și
lipsită de originalitate.”
Poetul este nemulțumit că revistele literare și
instituțiile culturale sunt conduse astăzi de
reprezentanții curentului postmodernist și că premiile
literare se împart între adepții acestui curent.
În contrapondere, autorul elogiază poezia
valoroasă dintotdeauna, poezia transgeneraționistă:
„Poezia autentică sau de valoare nu se creează prin
imitarea unui poet sau altuia, ci doar prin raportarea
directă a poetului la marea realitate. Poezia este o
reacție la realitate, mai precis o anumită viziune supra
ei, a lumii, a existenței. Viziune care se petrece în
spiritul artei moderne estetice.”
Pentru cine vrea să afle mai multe despre crezul
poetic al autorului, îi recomand să-i citească volumele:
Poezia postmodernistă. Anchetă (Ed. Feed Back, Iași,
2008) și Destinul poeziei moderne (Ed. Brumar,
Timișoara, 2008).
Virgil Diaconu este un poet transgeneraționist.

Distribuie: