Literadura nr. 13 (3)

Manuela Camelia SAVA

(Data nașterii: 8.02.1978, Rîmnicu Sărat)
Doctor în Filologie, noiembrie 2013
Facultatea de Litere, Universitatea din
Bucureşti, specializarea română-engleză,
1996-2000;
Volume: Între DA şi NU, Ed. Valman,2009
Feţele infinite ale poemei, Ed. Valman, 2010
Taina supremelor ceasuri, Ed. Editgraph,
2012
Poezia lucrurilor neîntâmplate, Edit. Omega,
2012 (tradus în engleză și spaniolă)
Cămașa de rouă, Editura Edigraph, 2013
Talismane, Editura Rafet, 2014
Alt anotimp, Editura Editgraph, 2015
Bătăi de clopote, Editura Pim, 2016
Inimitabil/ Inimitable, Editura Editgraph,
Buzău, 2017
Experiența închisorii politice în
memorialistica feminină, Editura
ProUniversitaria, București, 2014
Murmurul gratiilor, Editura Eikon, București,
2017
În lumea lui Ianus, Editura Rafet, 2015, proză

Tu. peisaj. același

Munții te leagă la ochi cu pădurile
Dorul lor e și al tău
(ca o durere cuibărită în suflet
de la începutul lumii
de la începutul iubirii)
sângele verde al nopții te adoarme
strigătul inimii te trădează
tu ești aici
și munții tăi merg cu tine pretutindeni
în palmele tale par uriași adormiți

În lumea de jos

În lumea de jos
Sunt cămășile mele de noapte
Paturi comode și călduțe oameni comozi
Ce zâmbesc searbăd printre semințele de
pepene scuipate
În lumea de jos
rochia mea neagră te învelește ca un nor pe
muntele Taborului
motivele tradiționale sunt ochii înroșiți de
plâns
buzele mele te așteaptă
În lumea de jos
aștept cuminte până vei da un semn
că vei veni

Cine ești?

Cine ești
Tu ești cel ce s-a născut liber
Te hrănești cu lumină clipă de clipă
Deschizi fereastra spre munți
Pașii tăi știu să mângâie văi adânci
Cine ești?
Tu ești cel care trăiești printre uriași
Povestea lor te face să zâmbești
Alergi în brațele femeii iubite
Stelele te învelesc cu grijă
Noapte de noapte visele îți cuprind obrajii
fierbinți
Cine ești?
Tu ești cel născut din dacii liberi
În inima ta îi îmbrățișezi până la sfârșit…

Legends of fall

Culorile îți dau târcoale
Simți în toate oasele tale
că a sosit toamna
Lumina întârzie pe frunze
Iubirea întârzie și ea
Tu citești versurile acestea scrise cu sânge
Rumi le cântă în inima ta
Brazii se aliniază în gândurile ce coboară în
vale
Păsările dansează
În monomul norilor pipăi zborul
Nu alunga anotimpurile
Nu mă alunga.

Mihai MARIAN

(n. 1975, Buzău)
Volume de poezie, negru opac — Eurostampa, 2018, (prefață texte și prezentare coperta a patra:
Angela Furtună, Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau)
în timp ce tu, Eurostampa, 2019 (prezentare volum Radu Andriescu și Claudiu Komartin).

***
simpla singurătate nu este suficientă pentru singuratic
nu pînă cînd germenul despre care rilke
îi vorbea lui kappus în scrisoarea de crăciun
,,va crește la fel de dureros ca adolescența
trist ca sosirea primăverii“
realitatea în care trăiesc
există prin amenințări teroriste
dezastre ecologice
consumerism
am o mitralieră la tîmplă
și-n gînduri o palmă de pămînt ce se zvîrcolește
avem șampanie și fursecuri
așază-te la masa mea
povestește-mi despre clipa cînd sufletul
micuț și mizerabil al lumii se va ridica la domnul
vorbește-mi ore întregi despre asta
pentru că cine își mai simte bătăile inimii ca tine
cine mai poate vorbi așa cum o faci tu
despre senzație coagulare neutralizare
despre femeia pe care o puteai scoate cu ușurință
la un restaurant
am nevoie de conversații și chipuri strălucind
pentru că
nu există rană atît de adîncă să nu poată fi
adîncită și mai tare
pentru că
simpla singurătate nu este suficientă pentru singuratic
are nevoie de ceilalți să se poată simți cu adevărat singur

Sorin BURLACU

Jurnal Pârscovean
(Emoția ca victorie morală împotriva
cenzurii sentimentelor)

Vineri, 23 august, în Căminul Cultural
al comunei Pârscov, sub îngrijirea
Bibliotecii comunale „V. Voiculescu”
profesorul și scriitorul Gheorghe Postelnicu
și-a dovedit, a câta oară, atașamentul său față
de valorile mediului rural în care a văzut
lumina zilei lansând volumul „Jurnal
Pârscovean”
Au fost prezenți localnici, edili, elevi,
scriitori, doritori să fie martori ai acestui
bilanț spiritual. Al XV-lea volum aduce în
atenția cititorilor Pârscovul prin familiile
celebre ale localității, dar și a numeroase case
ale comunei devenite repere ale istoriei
locale.
Amintirile adunate în Jurnal, ca un important
studiu de sociologie rurală, subliniază istoria
localității începând din 1916, prezentând și
rolul fundațiilor culturale în dezvoltarea
comunității.
Cartea începe ca o formulă a unei amabilități
necesare, dublată de o pregătire teoretică
înaltă cu un număr însemnat de foiletoane
dedicate unui număr apreciabil de scriitori
buzoieni. Textele prezentate sunt, de fapt, o
formulă de alungare a falselor valori ale unui
cărturar cu profundă responsabilitate morală
față de cei pe care i-a citit.
În acest sens vă redau în încheiere modul
cum se autodescrie autorul: „ceea ce mă interesează
pe mine, este aducerea în realitate a
tărâmului ascuns al ființei umane. Dincolo de
acest tărâm? Acolo este parodicul aurora
boreală a eului poate demonii omului.
Menirea mea este să merg mai departe, mai
departe, mai încet, tot mai încet… În același
timp. Trăind într-un spațiu istoric și geografic
autorul se electrizează de acesta. În Pârscov
ploaia cade într-un fel anume, vântul își
schimbă direcția sau nu. Copacii nu sunt
aceeași în Piatra Albă, Cocora, Bălăceanu.
Dacă personajul merge pe o șosea sau intră în
pădure, trebuie să spună câteva cuvinte
despre Șosea și despre pădure, despre o
anume șosea și despre o anume pădure.
Sub raport stilistic nu experimentez nimic.
Până la urmă experimentul este un eșec, dacă
nu se umple cu conținut uman. Pentru o
tehnică experimentală trebuie și o pregătire
teoretică de un anumit nivel”(…) „Un loc
important l-am acordat emoției ca o victorie
morală împotriva cenzurii sentimentelor.
Emoția este idealul meu artistic. O reacție
față de regulile sociale care măsoară succesul
individului după realizările materiale, după
aspectul fizic, după vârstă”

Gheorghe Postelnicu, stânga, Sorin Burlacu
dir. Bibl. Jud. V.Voiculescu,
Ovidiu Cameliu Petrescu-Președinte Asoc.
„Renașterea Buzoiană”, dreapta.

Tudor CICU

Sâmbătă, Duminică, Luni – Emil Mircea
Neșiu

Este, cred, a zecea lui carte de poezie și
a apărut la ed. Aureo-Oradea, 2019.
Fascinat de frumusețea iubirii
dintotdeauna, avem aici un poet meditativ,
confesiv în mică parte și nocturn prin felul de
a comunica și cu privirea, în poezie. Spre
deosebire de poeții care aduc „timpul
iluminării” în poezia lor, poetul orădean
atribuie doar timpului o înțelegere aparte în
poezie. Simbolistica și semantica cuvintelor
ordonate fasciculat în vers, semnele cifrate
ale unor zile astrale din calendar, îi dezvăluie
pe undeva câte ceva din aspirația blagiană a
crezului său poetic: „cu fiecare cuvânt
rostit/ori așternut pe foaia albă/mai descifrez
încă o lume/tulburată de interese/ca și când ar
fi cel mai simplu/lucru posibil” (Contraste).
Povestea sa se deapănă sub o perdea a
amintirilor, cinematografic – „într-un miez de
noapte” când, asemeni lui Orfeu, pentru ea
trece „hotarul dintre viață și ce/se mai poate
spune/despre moartea ce se plimbă/printre
noi”, iar cântecul pe care-l propune „poate fi
un cântec, un poem,/o piesă de teatru, un
rol,/o sculptură, un film,/rupte dintr-un
suflet,/totul smuls dintr-o/realitate
imediată”(act artistic), dar amprenta generală
a cărții sale de poezie e a singurătății, care se
privește străină și rece „într-un dans ultim”
printre „regrete tardive”. Oglinda în care își
privește trecutul, așteptând vești odată cu
zilele care tot trec cu un mesaj cifrat („viața-mi
o să se schimbe”), are ceva din nostalgia
unei iubiri din care durerea, dar și iubirea
„smulg așchii”… „despre durerile noastre… și
disperarea,/ gheara ce-mi cuprinde/ cu
nerușinare inima”. Îl simțim cu sufletul
agățat de cuvânt, în vers, într-o iubire, în
esență o rotire de poeme încolonate pe scara
timpului. Poemele din volum sunt scrise în
aceeași notă profundă a meditației filozofice
asupra a tot ce asaltează ființa umană:
speranța că iubirea va salva totul, spaimele că
nu-și va găsi tărâmul liniștii, norocul ori
nenorocul și o „tulburată chemare” către
cititor.

Mușuroaie – Sorin Călin

Cu acest volum de poezie apărut la
Editgraph-Buzău, 2018, Sorin Călin este
un premergător și continuator al esteticii
onirismului, întâlnit la Leonid Dimov, care se
prelungește azi până în postmodernism. El nu
povestește un vis cât îi construiește o realitate
analoagă și are din suprarealism tendința de
a detecta elemente stranii din realitate,
procedând ca un reporter în căutare de insolit
și a construi cu aceste elemente onirice o altă
lume, paralelă și asemănătoare visului. Prin
poezie, spune el, realitatea capătă sensurile
cuvenite: „nu antipoezie, doar o logică
diferită, nu filozofie seacă, ci una povestită,
frântă”. Din textura fantastică, luând de aici
suspiciunea pentru liric, îți sare în ochi lipsa
metaforelor și „narează” unele fantezii
incredibile aproape de tărâmul dadaist-suprarealist.
Poetul sfarmă lumea pentru a o
zidi așa cum știe și înțelege numai el, cu
elemente din pictura suprarealistă:
„Fecioarele s-au strâns la poartă/ Și bat în ea
ca în ușa bisericii./ – Deschideți dară, ne
grăbim ca fetele la măritat,/ Vrem iubire,
vrem apă și pâine,/ Vrem rândul unu la
culcatul în pat./ Flăcăii se uitară strâmb de
dincolo de gard/La nebunele scăpate din
mâinile mamelor,/Pornite ca furtuna din
țeava de pușcă…”(Orfice). Deși are ceva și
din atmosfera obscură a lui Virgil Mazilescu,
uneori e ironic (trist-ironic) și textualist, cu
mici chei în lumea visului: „Spune-mi că-s
animal bun de dârvală/ Să-ți trag caii de ham,
din zori până-n seară/ Urăște-mă! Nu-s bun
nici de-o ciorbă acră…” (La micul dejun).
„Adevăruri se spun și-n poezie” (începe
autoironic un poem intitulat Cartonaș
galben), dar revine: „pe poeți să nu-i
suspectezi c-ar face jocul cuiva în
detrimentul propriilor fantasme și fantezii”…
„fiindcă mintea mea de copil așa vede
formele și agitația lor (a lucrurilor pe care a
deschis ochii – n.n) moleculară”. Un poet cu
atitudine ludică pe aspectul ludic al visului,
al imaginației poetice.

Metafore din palma cerului – Vali Nițu

Cartea de versuri a poetului
târgoviștean (apărută la ed.
Bibliotheca, 2019), te poartă cu
gândul la un poet „în costumul de gală și
cămașa cu papion” trecut „înspre serile
albastre”, scriind „pentru T.”: 11 elogii, 11
clipe, 11 lacrimi etc. printre șoapte „în
imperiul pașilor pierduți”, glosând despre o
poveste de iubire „la limita dintre rost/și
spațiu”. Încercând a ne teleporta, odată cu
cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde
„ard lumânările vii/în candela drumului pavat
cu vise frumoase” (harta palmelor), îl simțim
pe Vali Nițu „în sufletul poetului/agățat de
cuvânt în vers”, într-o iubire „în esență/o
rotire”. Constanta volumului este dată de
dorința de căutare a unui microunivers
concentraționar pentru o „memorabilă
iubire”: „mai presus de metafore – viața/într-o
dimineață printre clipe trăite/un alt tren
pleacă în șoaptă/cu încă o zi din restul de
viață/nici nu înțelegem unde/cum” (ești ceea
ce sunt). „Pictând cu flăcări în palme”, îi
simțim o aplecare predominant anticipativă
spre poezia confesivă: a fragmentarismului în
redarea trăirilor secvențiale, a ipostazelor
reflexive de comunicare, a mânuirii
întâmplării și euforiei prelungite în oniric.
Când „femeia cu părul de foc” din „trăita
poveste de dragoste” alunecă pe dinaintea
ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de
dulci, pe atât sunt tristețile de amare: „din
carul meu de timp/alunecă pe umeri timida
așteptare/nedormite vise în nedormite
nopți/în trăita poveste de dragoste/femeia cu
părul de foc în visul prins de mâna
timpului/noroc” (răspunsul plecat după
întrebare). Își scrie poezia într-o cheie
personală, rostindu-și versul „cu fluier de
anotimp”, cuvintele sunt ca sufletul, adică,
asistăm la un discurs retoric nou, ca o
pendulare care să dea încredere şi, mai apoi,
îndârjire în partea zeiască din om. Astfel de
sfâşieri neromantice, cât și agonia învinsului
rănit de Destin, sunt asemănătoare imnurilor
orfeice, dar și poeziei expresioniste cu
preferințe spre un limbaj metaforic.

Bogații nu visează niciodată scoici –
Luminița Zaharia

Apărută la ed. SITECH/2018, poezia
din această carte pare scrisă într-o
stare de hipnoză, în cheia jocului
barbian, având și constanta ironic-implicată,
astfel încât tensiunea poemelor să treacă de la
lirismul clasic la un „antilirism” îmbrățișat ca
revanșă asupra lexicului, dar în timbrul grav
al mesajului decodat din răzvrătirile poetei
vizionare cu tumultul vieții de zi cu zi. Ea e
„fata care vede timpul” și în implicarea
afectivă îi găsim un limbaj înnoit cu care,
iată, poezia forțează o nouă realitate poetică
și deopotrivă, și-a adăugat sieși o dimensiune
nouă ce face posibilă (în interpretarea criticii)
apariția unor legături noi cu funcționare
regenerativă pentru percepția poetică, fiindcă
„la filmul ăsta se joacă viața ta”: „(clar, ceva
trebuie trucat!)/că dorm și acum, fată mare/cun
bob vrăjit de mazăre în pat/că am inventat
un joc de luminițe” (blockbuster).
Împrumutând din propriile trăiri („și faci
conexiuni cu basmele copilăriei”) unele
clișee cinematografice, nu exclud o aură a
noului ei stil în poezie, centrul de greutate în
catharsis-ul poeziei: „acum închidem
paranteza/zâmbim hlizim facem mumos/făt-frumos,
ai cont în bancă?/vii călare sau pe
jos?” (dragă făt-frumos) –sau – „țara mea
frumoasă, tu meriți mai mult/surle și trâmbițe
să-ți poarte hramul/ca să ne-ntorci, îți cerem
doar atât:/râul ramul/și salamul…”. Sub acest
impuls al nevoii de confesare, cititorul se
simte electrizat, ca prins în cușca lui Faraday
și acest nou simțământ estetic trebuie înțeles
ca o nouă DETERMINARE în peisajul
interior al poeziei. Sinceritatea (în
metamorfoza limbajului poetic – firește) este
și calitatea de bază a poeziei din acest volum,
iar scrisul a devenit pentru ea o terapie
sufletească: „ o cowgirl cu plete lucii/exersa
la tir cu arcul/să se apere de tauri/când îi
zgâlțâiau hamacul” (western cu peripeții). Iar
alteori însuși absurdul e alternativă la o pură
întâmplare pusă pe note poetice (vezi:
staying alive). O lectură frumoasă, incitantă.